Victor Roncea Blog

In numarul de vineri, 23 mai al Evenimentului Zilei, domnul Mircea Cartarescu se arata indignat de “marsul pentru familie si normalitate” organizat, in contrasens cu GayFest 2008, de cateva asociatii crestine.

Acceptand parada gay dar iritat de marsul ortodocsilor, domnul Cartarescu identifica manifestantii pentru familie si normalitate cu “grupurile de cetateni indignati gata oricand sa-i aplaude pe mineri si pe toti ceilalti locuitori pasnici si normali ai tarii”. Asocierea facuta de Cartarescu e samavolnica, de vreme ce organizatiile care au organizat acest mars au in randul membrilor si sustinatorilor lor oameni care au sustinut Piata Universitatii. Minerii au fost adusi in Piata Universitatii nu de conservatorii crestini, care erau in Piata Universitatii si in Liga Studentilor, ci de stanga liber-cugetatoare, care sustine acum revendicarile miscarii gay.
In continuare, domnul Cartarescu ne trage de urechi in numele Europei, scriind ca manifestatia pentru normalitate ne va dauna “ca natiune” si va contribui la perpetuarea “imaginii noastre de nu tocmai evoluati si toleranti cetateni ai Europei”. In primul rand, daca am vrea sa fim cu adevarat europeni evoluati si toleranti nu am mai vorbi de o “natiune”. U.E. nu are ce face cu natiunile si cu statele nationale, ea lucreaza cu euroregiuni, cu minoritati, cu androizi. n al doilea rand, nu am observat sa-i fi luat cineva cetatenia europeana Papei pe motiv de homofobie. Tot ceea ce am observat a fost reactia abuziv-totalitara a birocratilor eurosocialisti fata de declaratiile in acord cu morala crestina traditionala ale catolicului Rocco Buttiglione.
Mai departe, domnul Cartarescu ne arata ca e normal sa existe si la noi homosexuali de vreme ce “dupa datele stiintifice valabile in toate celelalte regiuni ale lumii, patru la suta dintre barbati si doi la suta dintre femei sunt pretutindeni homosexuali din nastere”. Ceea ce nu a sesizat domnul Cartarescu, indignat cu program, e ca marsul nu e impotriva homosexualitatii, ci “pentru familie” si impotriva asa-zisei “casatorii homosexuale”. In Ortodoxie nu se fac marsuri impotriva unui viciu, nu se fac marsuri impotriva bautului, de exemplu, asa cum fac puritanii. Demonstratia crestinilor-ortodocsi a urmarit sa atraga atentia in privinta pericolului legiferarii “casatoriei homosexuale”. Adica a acelei inginerii sociale prin care cei in medie trei la suta din populatia globului ar ajunge sa modifice o institutie civila avand in spate mii de ani de istorie si de traditie religioasa (crestina, mozaica, musulmana etc.). Daca luam in consideratie istoria, semnificatiile religioase si beneficiile sociale ale familiei traditionale si le comparam cu istoria, semnificatiile morale si beneficiile sociale aduse de moda “casatoriei” celor in medie trei la suta din populatia Romaniei si a globului, marsul pentru familie e intr-adevar un mars pentru normalitate. n alta ordine de idei, daca ne referim la date stiintifice, atunci trebuie spus ca statisticile arata ca alcoolismul, bolile venerice, consumul de droguri, pedofilia, si sinuciderile sunt mult mai ridicate in randul homosexualilor decat in randul heterosexualilor.
Mai departe, domnul Cartarescu asociaza homofobia cu antisemitismul si misoginia si ne povesteste ce a vazut la Sachsenhausen, in lagarul unde au fost ucisi sute de homosexuali. Ceea ce ii scapa domnului Cartarescu, mare admirator al “datelor stiintifice”, este ca acei homosexuali nu au fost ucisi in numele moralei crestine aparate de organizatorii marsului pentru familie, ci in numele stiintei, al stiintei rasei. Si singurul obstacol impotriva rasismului e crestinismul. Demnitatea persoanei, reclamata pentru homosexuali de domnul Cartarescu, nu e stiintifica, ci religioasa. n regnul zoologic nu exista demnitate. Demnitatea e de provenienta religioasa si e un reflex al sfinteniei patriarhale. Paradoxul miscarilor pentru drepturile homosexualilor e ca vorbesc in numele unei demnitati carei fac tot posibilul sa-i submineze sursa, care e religioasa. Dar daca admitem acest lucru, atunci suntem siliti sa admitem si ca, acolo unde homosexualitatea, ca pacat, cere doar rugaciunile noastre, “normalizarea” legislativa a acestui pacat nu ne poate starni decat proteste.
Cat despre Da Vinci si Wittgenstein, despre care domnul Cartarescu spune ca, “desi invertiti, au dus o viata ireprosabila si au fost spirite de o noblete de neatins”, si aici se cer a fi facute anumite precizari. Din pacate, avocatul homosexualilor romani nu e Wittgenstein, ci domnul Buhuceanu. Diferenta de geniu si noblete dintre ei poate explica si de ce domnul Buhuceanu, si nu Wittgenstein, se agita pentru casatoria homosexuala si pentru dreptul gay-lor de a defila pe strazi cu pene de strut in dos. Wittgenstein a fost un om profund religios, care se gandea “la logica si la pacatele” lui. De fapt, ma simt mult mai aproape de Wittgenstein decat de domnul Cartarescu, cel entuziasmat de “atractia turistica si ocazia de divertisment” oferita de GayFest. Spre deosebire de Wittgenstein, domnul Cartarescu e un om care priveste totul prin prisma carnavalului global, a divertismentului corporat si varietatilor de masa. Or, pentru asa ceva exista Disney World, nu trebuie sa ne “jucam” hipiot cu institutii serioase precum familia sau cu asemenea carti fundamentale precum Biblia, pe care domnul Cartarescu o citeste cu rafinament exegetic de prescolar.
Pe tot cuprinsul articolului, domnul Cartarescu scrie cu dispret de inapoierea, intoleranta, violenta primara si vulgaritatea celor din “Estul impotmolit in prejudecati”. In absenta valabilitatii a macar unui singur rationament din articolul domnului Cartarescu, ma marginesc sa constat doar ca, din pacate, complexele de superioritate nu dau nastere unui jurnalism bun. Mi-e teama ca, alegand sa dea piept cu reactiunea, domnul Cartarescu a intors spatele adevaratei probleme.
Mircea Platon

Articolul de mai jos a fost scris în urmă cu câţiva ani la solicitarea unor amici care pregăteau un grupaj pe tema filmului în «România literară». Atunci, articolului i-a fost refuzată publicarea. Îl public acum, cu speranţa că, fără a răni pe nimeni, va contribui la anumite limpeziri necesare.

Provocat de filmul lui Mel Gibson despre Patimile lui Hristos, dl. Andrei Pleşu reuşeşte, într-un articol publicat în “Dilema veche” în Săptămâna Mare, să fie paradoxal. Şi nu e unul din acele paradoxuri şugubeţe care-i menţin intelectualului încrederea în sine, ci de unul a cărui amărală îl face să aducă a sofism. “Mel Gibson a reuşit să facă un film despre Iisus Christos în care Dumnezeu lipseşte. Transcendenţa nu se manifestă decât vag meteorologic (nori, ploaie, cutremur)”, scrie Domnia-sa. Pentru ca două duzini de rânduri mai jos să ne definească religia drept: “relaţia omului cu inevidenţa, asumarea unui mister care nu se poate nici analiza, nici clasa, nici dovedi ştiinţific.” Dacă a doua propoziţie ar fi adevărată, atunci ar suprima obiecţia din prima. Pentru că, dacă religia e relaţia omului cu inevidenţa, atunci de ce să pretindem o fenomenologie alta decât cea “vag meteorologică”, care se pretează de minune freamătului esoteric şi extazelor pitoreşti. Din fericire, definiţia pe care o dă dl. Pleşu religiei e incompletă, astfel încât Mel Gibson a putut să o nesocotească. În consecinţă, el ne oferă un film în care e vorba despre relaţia omului cu evidenţa: adică despre relaţia omului cu Dumnezeul întrupat, înomenit. Pentru cei care cred asta, cu Iisus Hristos. Pentru că, deşi nu ştiu ce e “religia”, mersul la biserică mi-a dat o destul de bună idee despre Creştinism. La temelia acestei idei stă Crezul de la Niceea, care nu ne vorbeşte despre relaţia omului cu “inevidenţa”, ci cu un Dumnezeu personal. Cu Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfăntul Duh. Adică, în filmul lui Mel Gibson, Cel Care se manifestă meteorologic (Matei 27 : 45 ; Marcu 15 : 38 ; Luca 23 : 44), Cel răstignit, şi Cel Care, într-o scenă care a scăpat atenţiei dlui. Pleşu, apare în chip de porumbel (Luca 3 : 22). Chiar lăsând deoparte convertirile câtorva personaje (soldatul, Simon din Cirene, tâlharul) – convertiri care sunt tot forme de manifestare ale “transcendenţei” -, se poate deci spune că, pe peliculă, Dumnezeu nu se manifestă numai în chip meteorologic. Afară de faptul că porumbelul şi minunile săvârşite de Hristos pot fi numite “fenomene meteorologice”, fapt pentru care, cu toată admiraţia pe care i-o port dlui. Pleşu, nu mă pot hotărî.
Cât despre violenţa deplânsă de dl. Pleşu la unison cu alţi mulţi critici de film, când am văzut filmul mi-am amintit imediat de uriaşele crucifixuri din bisericile şi catedralele Spaniei, şocante în realismul lor, cu răni purpurii şi adânci cât pumnul scobite în coasta lui Hristos. Catolicismul autoflagelant din care a ţâşnit acest film poate repugna multora, dar nu poate constitui un cap de acuzare împotriva lui Mel Gibson, pentru că el se înscrie în tradiţia bisericii lui (catolicilor nord-americani le sunt cunoscute “the 14 Stations of the Cross” din timpul vinerilor din Postul Mare). Şi nu e vorba de un moft sado-masochistic, ci de o iconografie şi de nişte practici ascetice întemeiate teologic de mari sfinţi ai Apusului. Poate că filmul nu poate fi arătat copiilor din zilele noastre, dar nu ar fi stârnit nici o cârteală din partea unor catolici medievali, cu ale lor misterii, mortificări şi stigmate. Când am citit că dl. Pleşu îl consideră o “drăcovenie” pentru că nu poate fi arătat copiilor, m-am gândit dacă li s-ar putea arăta acestora întâlnirile lui Iisus cu elementele umane “unsavoury” ale Ierusalimului. Sau dacă li s-ar putea proiecta o ecranizare de pilde patericale în care Sfinţi Părinţi merg să tămăduiască suflete în cartierele desfrânate ale Constantinopolelui. Sau ecranizări de vieţi de martiri (Sf. Agnes, Apollina, Agatha, Ipolit etc.).
În ceea ce priveşte “vampirul palid” pe care dl. Pleşu nu e mulţumit să-l vadă distribuit în film în chip de Necuratu, cred că intenţia lui Mel Gibson a fost de a ne înfăţişa răul ca o batjocură a binelui, ca schimonosire, ca parazitare a ceea ce e bun, a maternităţii, de exemplu, precum în scena cu diavolul androgin purtând în braţe un prunc diform, un pitic bătrâncios. Şi aspectul androgin al diavolului şi parodia de maternitate sunt, poate, trimiteri la actualele schimonosiri ale ideii de căsătorie (“same-sex marriage” şi adopţia copiilor în asemenea familii), schimonosiri împotriva cărora Mel Gibson, catolic practicant, tată a şase copii, dintre care o fată s-a călugărit, are o veche istorie de împotriviri.
Referindu-se la torţionarii direcţi sau indirecţi ai lui Iisus, dl. Pleşu scrie că “asistenţa – evreiască şi romană – jubilează grotesc, cu rânjete ştirbe şi priviri cleioase”. Mi se pare că Mel Gibson a intuit foarte bine de unde gâlgâie cel mai mult rău în lume: din mârlănie. Aceeaşi mârlănie care i-a dat pe securiştii noştri îi anima şi pe torţionarii lui Iisus. Nu văd cum cineva care a apreciat filmele lui Lucian Pintilie s-ar oripila de pelicula lui Mel Gibson. Singura diferenţă e că Gibson explorează rădăcinile religioase ale bestialităţii, acea taină a lucrării răului în lume ( 2 Tesaloniceni, 2 : 17) căreia nu-i face o critică din punct de vedere al drepturilor omului, ci o critică fundamentală. Nu rezistenţa “supraomenească” vrea el să o evidenţieze prin îndelunga biciuire a lui Hristos, ci multele noastre păcate. Hristos nu se ridică de pe marmura însângerată în chip de Rocky, ca să arate cât de “tare” e. Se ridică pentru că trebuie să se ridice, trebuie să mai răscumpere din păcatele lumii, trebuie să ducă. Importantă nu e rezistenţa lui, ci îndârjirea noastră. Schingiuitul devine “obiect de cult” nu pentru că e schingiuit, ci pentru că, în absenţa Lui, vom continua să schingiuim. Iisus e piatra de poticnire a bestialităţii noastre, Patimile Sale sunt un nec plus ultra, o reducere la absurd şi crimă a realităţii care ne arată că singura rezolvare a ecuaţiei existenţiale, poartă îngustă spre Cer şi izbăvire din moarte, e chiar acel trup schingiuit. Ale cărui virtuţi mântuitoare Mel Gibson ni le arată în scena instituirii Euharistiei. Scenă pe care, iarăşi, dl. Andrei Pleşu pare a o fi pierdut. În general, citind articolul dlui. Pleşu rămâi cu impresia că autorul nu văzut tot filmul. De parcă, din când în când şi anume în momentele esenţiale, ar fi tras o fugă până la stand ca să-şi reumple cornetul cu floricele.
Mircea Platon
În lipsa de mai noile traduceri ale Bibliei, citez din traducerea Vasile Radu şi Gala Galaction, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatura şi Artă « Regele Carol II », 1938.

Alte articole de Mircea Platon: