Victor Roncea Blog

Timp de aproape patru ani, conducerea Institutului Cultural Român şi grupul ei de prieteni-abonaţi – “primul cerc” al intelectualităţii militante româneşti – şi-au folosit frenetic energia pentru a ataca pe toate căile Parlamentul şi guvernul, asumîndu-şi rolul, incompatibil cu funcţiile pe care le ocupă, de agenţi electorali ai preşedintelui Băsescu şi ai PD-L. Guvernul a dat dovadă de inteligenţă refuzînd să se lase atras în această polemică dezlănţuită de o instituţie a statului, iar Parlamentul şi-a exercitat abia în al 13-lea ceas dreptul de a constitui o comisie de anchetă însărcinată să analizeze activitatea Institutului. Mai mult: an după an, fondurile alocate de guvern ICR cu aprobarea Parlamentului au sporit.
Acum, cu ocazia prezentării bugetului pentru 2009, s-a anunţat că ICR va primi cu 40% mai puţini bani decît în 2008. “Sabotare neruşinată!” răbufneşte cu obişnuita-i eleganţă dl Mircea Mihăieş, vice-preşedintele ICR. Cît despre dl Patapievici, el sugerează într-o scrisoare deschisă adresată primului-ministru că ar fi vorba de o răzbunare politică. Pornind de la faptul că mandatul de 4 ani al dlui Patapievici va expira în curînd, am putea spune mai degrabă că această hotărîre bugetară este pur şi simplu oglindirea realistă a unui bilanţ mediocru care nu are de ce să stîrnească nici admiraţia, nici generozitatea. Şi, la urma urmei, legea de funcţionare a ICR permite acestei instituţii să-şi găsească sponsori sau să cîştige bani din publicaţii şi organizarea de evenimente lucrative. Scăderea finanţării acordate de guvern ar putea fi, deci, compensată pe această cale dacă membrii conducerii Institutului nu şi-ar istovi dincolo de măsură imaginaţia în virulenţa luptelor politice.
E interesant, pe de altă parte, de remarcat că pledoaria dlui Patapievici, în afară de recriminări, nu conţine nici un argument concret în sprijinul menţinerii actualului nivel de finanţare guvernamentală. Pentru el pare a fi o evidenţă ce nu mai trebuie demonstrată că, de 4 ani încoace, ICR desfăşoară o activitate strălucită, benefică imaginii României. Din păcate, realitatea dezminte în fiecare zi această prezumţie. Chiar dacă ICR este o instituţie culturală, rolul pe care îl joacă în reprezentarea României peste hotare ne îngăduie să invocăm obligativitatea eficacităţii. Eficacitatea fiind măsurată de raportul între mijloacele utilizate şi rezultatul obţinut, se poate spune că, în cazul ICR, ea este foarte scăzută. Au fost de ajuns cîţiva ani pentru ca ICR să devină un adevărat minister – care, printr-un formidabil paradox, este nu numai extra-guvernamental, ci şi anti-guvernamental, şi care acţionează într-un regim de absolută autonomie faţă de orice altă instituţie a statului. Mijloacele umane şi materiale s-au înmulţit în mod spectaculos, ceea ce înseamnă că preţul fiecărei acţiuni organizate a crescut în aceeaşi proporţie. Rezultatele, însă, au rămas, de cele mai multe ori, la acelaşi nivel. Ceea ce înseamnă că eficacitatea e mai mică azi decît acum 4 ani. Mă voi folosi de un exemplu pe care îl cunosc îndeaproape. Pe vremea cînd conduceam filiala de la Paris a ICR, eram 5 angajaţi şi aveam un buget pentru acţiuni de 70.000 de euro pe an; acum, aceeaşi instituţie are 8 angajaţi, salariile au crescut simţitor, iar bugetul pentru acţiuni a fost triplat. Oricine îşi va da osteneala să facă o comparaţie va constata că această substanţială sporire a mijloacelor nu se traduce nici prin creşterea numărului de acţiuni, ci chiar dimpotrivă, nici prin înmulţirea publicului participant. Prin urmare, aplicînd raportul evocat mai sus, se poate vorbi despre o prăbuşire dramatică a eficacităţii.
Să extrapolăm. Societatea X, care produce, de exemplu, biscuiţi, face apel la agenţia de publicitate Y pentru a o ajuta să-şi vîndă mai bine marfa. După un timp judicios de lung, societatea X constată că agenţia Y plăteşte o armată de directori artistici, de redactori şi de ilustratori, cumpără spaţii publicitare cu toptanul, dar vînzările de biscuiţi stagnează. În mod logic, societatea X rupe contrcatul cu agenţia Y şi caută o altă soluţie. Este exact relaţia în care s-au aflat pînă acum România (societatea X) şi ICR (agenţia Y). Statul dădea din ce în ce mai mulţi bani ICR în vederea obţinerii unui rezultat, iar ICR îi cheltuia fără să dea nici o socoteală şi fără să obţină ceea ce-ar fi trebuit să obţină. Cuvîntul dlui Patapievici, asigurările lui personale ajungeau pentru a da impresia că succesul este total. Dl Patapievici, care este sigur că la sfîrşitul lui ianuarie va căpăta un nou mandat de preşedinte al ICR, protestează azi în numele acestei certitudini, dar şi de pe poziţia confortabilă a celui care s-a obişnuit să primească mereu fără să justifice vreodată.
“Domnule prim-ministru, prin decizia dvs. de a reduce cu 40% bugetul ICR ucideţi cu bună ştiinţă una dintre foarte puţinele instituţii româneşti care au ştiut în ultimii ani să arate lumii civilizate o faţă a României deopotrivă nobilă, inteligentă, talentată şi onestă” scrie dl Patapievici. Ar putea fi frumos daca ar fi adevărat. Cîţi reprezentanţi ai “lumii civilizate” trec pragul Institutelor Culturale din străinătate? În medie, 30-35 la fiecare acţiune. E foarte puţin faţă de costul actual al acţiunilor! De ce nu pot fi atraşi mai mulţi participanţi? Pentru că, departe de a li se arăta “o faţă a României deopotrivă nobilă, inteligentă, talentată şi onestă”, de cele mai multe ori li se propun fleacuri, a căror furnizare este asigurată permanent de reţeaua prietenilor. De ce-ar da buzna sponsorii privaţi să finanţeze aceste non-evenimente? Putem, în fond, să ne bucurăm de faptul că ele nu atrag decît un public nesemnificativ numeric: riscul de a ne face de rîs devine astfel minim!
Din păcate, trebuie să recunoaştem că România nu este încă, nici cantitativ, nici calitativ, o producătoare de cultură suficient de mare pentru a avea nevoie de un cripto-minister care să-i exporte producţia. Cu atît mai mult cu cît acest export se numeşte diplomaţie culturală, iar ICR beneficiază de privilegiul “moral” de a refuza să-şi coordoneze acţiunile cu Ministerul Afacerilor Externe, singura instituţie care, constituţional, gestionează diplomaţia ţării. Independent prin statut şi compoziţie, ICR concepe o strategie diplomatică ce-i este proprie. Merită subliniat şi faptul că ICR e o instituţie fără echivalent în vreo altă ţară, un experiment pur românesc care a produs rezultate neconvingătoare. Alte state, mai mari şi mult mai prezente pe scena culturală a lumii, se mulţumesc cu o direcţie generală în cadrul ministerelor de externe, unde diplomaţia culturală este lăsată în sarcina diplomaţilor. România a simţit nevoia să înfiinţeze o instituţie aparte căreia să-i atribuie această misiune şi pe care s-o lase în seama intelectualilor oficiali – cu toate riscurile inerente unei astfel de ciudate iniţiative. Legiuitorii de atunci au transformat în realitate, prin votul lor, proiectul prezidenţial. Cei de mîine vor trebui, privind în urmă şi cumpănind, să se întrebe: în forma lui actuală, cui îi serveşte Institutul Cultural Român?