Victor Roncea Blog

• Share
• Tweet
• Pin
• Email

Motto : Domnule Rosca, am impresia ca memoria va lasa. Domnul Manolescu, nu a fost membru PCR, si a fost unul dintre liderii “Pietei Universitatii”.
(Gabriel Savulescu, purtator de cuvint al ANL [Alianta National-Liberala] via internet)

Mitul Manolescu

1. Din pacate memoria nu ma lasa sa uit ne-implicarea domnului Manolescu in Piata Universitatii (ca de altfel in toata batalia anului 1990) si nemnultumirea mea fata de atitudinea pe care a avut-o in acea perioada. Nu numai ca nu “a fost unul din liderii ei” dar si-a si permis sa publice un dialog echivoc cu domnul Iliescu intr-un moment in care acesta avea stricta nevoie de o aparenta de respectabilitate. Micile sageti amicale cu care il zgindarea acolo pe uzurpator, erau atit de anacronice in clipa in care acesta se ocupa cu inabusirea revoltei anti-comuniste, incit m-au scandalizat. Tocmai din cauza memoriei, domnul Manolescu nu-si va putea niciodata confectiona un trecut de revolutionar. Numai fanii domniei sale se imbata cu amintiri inventate.
Credinta domnului Savulescu ca “a fost unul dintre liderii Pietei Universitatii” e exemplara pentru cultul Manolescu. M-a uimit viteza si penetratia cu care s-a raspindit in 1992 convingerea ca acesta ar fi cel mai indreptatit purtator al drapelului anti-comunist. Mi se parea fascinant gradul in care sint unii romani hipnotizabili prin rafinament si contagiune. Impartasesc pasiunea pentru critica literara de calitate, dar regret extrapolarea abuziva a admiratiilor, caci produce totala confuzie.
Domnul Manolescu nu e singurul intelectual supralicitat din Romania, unde cultul personalitatilor face ravagii. Constient si onest pe acest subiect,el nici nu incearca sa pozeze in fost combatant sau sa incurajeze tendintele de fabulare a microbistilor sai. I se poate doar reprosa ca nu respinge mai ferm adularile falsificatoare. Poate ca nu le-a observat suficent. Dar sa-i dam cuvintul :
“Aceasta este toata cariera politica a parintilor mei si – cum sa zic? – astazi, cind unul ori altul se lauda cu parintii care au facut politica, au fost mari si tari, ba chiar cu parinti legionari, eu nu ma pot lauda ca parintii mei au facut politica. Asa cum n-am facut nici eu multa vreme si – cum spuneati dumneavostra la un moment dat citindu-ma – m-am trezit in politica in 1990 sau, mai exact ’91.” ” Dati-mi voie sa va spun ca eu, care nu m-am numarat printre dizidenti, din pacate- o spun cu parere de rau – nu cred ca sint cel mai in masura sa ma pling ca am fost mai injurat ca altii.” (dialog cu Iosif Sava, televizat la 20 ianuarie 1996 – publicat in Simfonia Destinului ; editura Integral, 1996)
2. Din pacate, sinceritatea cu care este respinsa poza de rezistent se estompeaza atunci cind domnul Manolescu trateaza alte aspecte ale carierei sale.
Eufemistic pune problema protejarii sale de catre George Ivascu, una din viorile importante ale “revolutiei culturale”, ale carui credinte in idealurile comuniste sint menajate cu pudoarea recunostintei,de fostul protejat.
Cel mai neplacut insa uita domnul Manolescu compromisurile pe care le-a facut pentru a debuta ca critic. Ar fi fost mai mult decit normal ca omul politic Manolescu, creditat ca imaculat, sa dea niste explicatii (pina la regrete sau scuze) privind textele la care s-a pretat ca sa se aburce profesional. Cu atit mai mult cu cit aparitia cartii lui M. Nitescu : “Sub zodia proletcultismului” – scrisa in 1981, respinsa permanent de cenzura si publicata de-abia in 1995 la editura Humanitas – nu-i mai lasa spatiu de manevra, facind imposibila uitarea.
Provocarea lui Nitescu este cu atit mai inevitabila, cu cit vine din partea unui critic decedat in anul 1989 (si care nu poate fi deci acuzat de dorinta de a compromite cariera politica a presedintelui PAC…). Cartea nu poate fi nicicum eludata, caci importanta ei pentru tema colaborationismului cultural e manifesta. Iar plasarea domnului Manolescu in cadrul lucrarii e mai mult decit ingrata :
“Nicolae Manolescu a debutat in 1961 cu recenzii la culegerile de versuri Amiezile veacului, de Rusalim Muresanu si Fara Popas de Florenta Albu (v. bibliografia). Felul cum sint scrise aceste recenzii, ca si cronicele si articolele care au urmat, dovedeste inca o data ca pretul intrarii in viata literara a fost acceptarea intocmai a cliseelor dogmatismului realist-socialist si ca numai cine a consimtit la acest compromis a putut beneficia de un loc in coloanele revistelor literare. Citind astazi acele texte nu poti sa nu te intrebi : lipsa de discernamint, datorita virstei, sau dorinta de a face cariera literara cu orice pret ? Poate si una si alta. Oricum, din generatia sa, N. Manolescu este acela care a platit dogmatismului de tip proletcultist cel mai mare tribut. [!!!!!] Nici maturizarea treptata si nici semnele de evolutie spre o relativa normalizare a vietii literare nu determina deocamdata o schimbare in scrisul lui N.Manolescu. Dimpotriva ceea ce la inceput putea fi considerat o simpla imitatie,mai mult su mai putin vinovata se accentueaza si devine un “bun” al sau. Limbajul, marcat de aceleasi poncife ale dogmatismului, capata o nota personala, fiind practicat pe cont propriu. […] In timp ce insusi Paul Georgescu, de ex. sau Ov. S. Crohmalniceanu si alti vechi combatanti pe frontul dogmatismului proletcultist se fereau in 1964 sa mai scrie la modul violent ideologizant, cei doi [Nota : N. Manolescu si Dumitru Micu] continua cu zel si optimism partinic sa oficieze in cea mai autentica maniera proletcultista.[…] Abia in 1965 N.Manolecu va incepe sa se trezeasca din somnul dogmatismului proletcultist, restructurindu-si viziunea critica si arsenalul mijloacelor de expresie.” (M Nitescu. “Sub zodia proletcultismului”, Humanitas, 1995, paginile 283-288)
3. Sint sigur ca pe multi aceste remarci ii vor lua prin surprindere. Pentru a permite oricui sa-si faca o parere, atasez citeva citate din texte comise de domnul Manolescu si propuse analizei noastre de M.Nitescu : ( Va previn ca lectura nu e placuta !)
“Creatiile celor trei poeti, astfel diferentiate individual, se aseaza in unele coordonate tipice, dintre care retinem deocamdata, ca simbol cuprinzator, lumina. Nu e doar o incandescenta a sufletului juvenil, ci un optimism funciar, bizuit pe o mare incredere in virtutile epocii socialismului.(…) Constructorul comunismului cultiva lumina. In poezia celor mai tineri, ea e marturia unor infinite rezerve de entuziasm. Lumina e puritate, candoare, dar si daruire optimista idealului comunist ” (N. Manolescu,citat din “Trei poeti tineri” – Contemporanul nr. 11 -din 16 martie 1962)
“Elemente chiaburesti, ostile, pastreaza destul puterea, chiar si in etapa urmatoare (reflectata in romane cum sint “Cuscrii” de Al.I. Ghilia sau “Zilele saptaminii” de D.R. Popescu) in care asistam la un peisaj social modificat : gospodaria exista si realitatea ei de belsug devine argumentul decisiv pentru atragerea mijlocasului (…) Lectura reportajelor izvorite din imediata transformare a peisajului unui sat in intregime colectivizat ne da dimensiunea acestei atmosfere de sarbatoare in care se faureste noua istorie a taranului. (…) Taranul descopera abia acum adevarata bucurie a pamintului (…) Scriitorii au meritul de a fi incercat sa surprinda cu pasiune si entuziasm, tocmai acest nou relief uman, care se desavirseste acum. Romanul de miine al acestei etape grandioase a revolutiei socialiste nu va putea face abstractie de aceste prime jaloane care au marcat sensul unei epoci.” ( N. Manolescu, “Proza colectivizarii” – Contemporanul nr 15 din 13 aprilie 1962)
“Subliniind in cuvintarea sa la ultima conferinta pe tara a scriitorilor “rolul de seama al literaturii in formarea si educarea tineretului” tovarasul Gh.Gheorghiu-Dej spunea : “Tinara noastra generatie are nevoie de opere care intruchipeaza idelurile pline de maretie ale epocii noastre, evocind traditiile gloroioase de lupta ale poporului, ale clasei muncitoare…”. Aceasta sarcina trasata literaturii noastre este extrem de semnificativa. In fabrici, pe santiere sau in gospodarii agricole colective, tineretul participa cu entuiasm la desavirsirea constructiei socialismului. […] Ce a insemnat revolutia pentru tot acest tineret osindit la nerealizare (sub burghezie) e usor de inteles. In peisajul tarii, devenit un imens santier, literatura a surprins nemaipomenita dezlantuire de energii, munca trepidanta, entuziasmul sutelor de mii de tineri, inchinind o lauda tineretii… o lauda efortului uman eliberat. (…) Devotamentul si eroismul acestor tineri, nascuti si crescuti dupa Eliberare, educati in spiritul moralei comuniste, trebuie sa faca obiectul unor opere pe masura cerintelor epocii noastre. ” (N. Manolescu. “Tineri muncitori in creatia literara contemporana”- Contemporanul, nr 18- din 14 Mai 1962)
“Literatura realist-socialista este, prin natura ei, o literatura a valorilor etice, surprinzind mutatiile profunde, determinate in constiinta de idea socialismului, promovind idealuri de viata noi, indeplinind, adica, un rol educativ insemnat in formarea omului epocii noastre. Inzestrati cu cunoasterea stiintifica a realitatii, scriitorii nostri reflecta cu perspicacitate desavirsirea fauririi constructiei noi, socialiste, reflecta chipul omului nou, constructor al societatii viitorului. Acesta este in primul rind muncitorul comunist. E o mare cucerire a literaturii noastre contemporane zugravirea acestui erou al revolutiei.” (N. Manolecu “Innoire” –Contemporanul nr. 34 din 24 august 1962)
“Ceea ce e important e sa ni se dezvaluie sentimentele umane angajate in infaptuirea acestor actiuni, continutul adinc umanist al faptelor comunistilor. Caci, oricit de spectaculoasa ar fi o initiativa a comunistilor si oricit de bine regizat un plan, nu acesta e aspectul esential, nu acesta releva bogatia universului moral al luptatorilor, noutatea si umanitatea eticii lor…” (N. Manolescu, cronica la romanul “Terra di Siena”, Contemporanul -nr 48 din 30 nov. 1962)
“Pe de alta parte, poezia noastra din ultimele doua decenii exprima starea de spirit a unei umanitati revolutionare, care are un foarte viu sentiment al schimbarii, al nasterii unei societati noi. Inca de la inceput, simbolurile poetice au reflectat emotia prefacerilor fara precedent, bucuria risipirii ceturilor si intrarea omului sub lumina curata a unei alte zodii. Urmare a fost cresterea constiintei civice, poetii scotind de pe temele sociale acorduri proaspete. Poetii nostri au constiinta ca exprima un umanism superior si, din aceasta perspectiva, ei simt nevoia sa reconsidere universul, traducind in mari simboluri ideile, valorile etice ale comunismului…” (N. Manolescu, “Lauda creatiei” Contemporanul, nr 444, 1 nov 1963 )
“23 August 1944 a avut urmarile cele mai profunde in literatura, pusa in fata unor probleme umane nemaicunoscute, a unui peisaj social si moral cu totul deosebit. Arta, hranita secole intregi din negare, devine un mod de a afirma noul umanism socialist. Factorul hotaritor al revolutionarii literaturii noastre este Partidul, chiar numai pentru faptul ca avangarda marxist-leninista a clasei noastre muncitoare e arhitectul sructuralelor prefaceri sociale si politice, al unei noi realitati, al unui nou tip uman, mult mai evoluat, care pune scriitorilor probleme noi, mult mai complexe. Facind din creatia literara o parte integranta a cauzei generale a clasei muncitoare “o literatura cu adevarat libera, legata fatis de proletariat”, Partidul i-a ajutat pe scriitori sa inteleaga ce rol le revine in viata sociala, in lupta pentru construirea si desavirsirea socialismului, aportul pe care il pot aduce la faurirea si dezvoltarea constiintei socialiste, la distrugerea vechii mentalitati. Insusindu-si ideile marxism-leninismului, scriitorii au dobindit o imagine justa, adecvata a esentei fenomenelor pe care le reflecta, a perspectivei evenimentelor pe care le traiesc. Inca din primii ani dupa Eliberare, Partidul a inceput procesul complex si indelungat de inchegare a unui front scriitoricesc unit, a indrumarii literaturi noastre […] Intregul nostru front scriitoricesc a inteles ca literaturii nostre ii revine – asa cum spunea tovarasul Gh. Gheorghiu -Dej la Conferinta pe tara a scriitorilor, in cuvintarea din 24 ianuarie 1962 -misiunea de mare raspundere de a contribui cu toata forta ei de inriurire la formarea si dezvoltarea constiintei socialiste, la faurirea omului nou, a moralei socialiste…Etc.etc”
4. Ar trebui ca domnul Manolescu sa depaseasca existenta textelor de mai sus, demonstrind spalarea pacatelor de tinerete, cu citate macar la fel de concludente in care a contestat comunismul in scrierile sale. Asta, daca vrea sa sprijine mitul reprezentativitatii sale ca lider al anti-comunistilor. Sau dimpotriva, sa-l demonteze printru-un gest explicit si curajos care ar mai spala din efectul unei lecturi atit de penibile.
Ipoteza ca tocmai datorita acestor texte a gasit apreciere domnul Manolescu la comunistul George Ivascu e prea neplacuta pentru a fi escamotata sub tacere. Pentru a elimina supozitia ca fara astfel de scuturi protectoare un om cu o morala atit de flexibila nu ar fi ramas ferm in afara PCR, sau aceea ca si-a schimbat orientarea doar atunci cind i s-a dat voie, domnul Manolescu trebuie sa justifice nu numai citatele de mai sus, ci si trecerea lor sub tacere, cu ocazia lansarii sale in politica… anti-comunista.
Anumite pasaje te fac sa frisonezi in fata fortei sale speculative, a talentului cu care improvizeaza pe orice tema. Asta in ceea ce priveste tehnica. Cit despre continut, te infiori la ideea ca domnul Manolescu ar fi candidat pentru o formatie din care fac parte fostii detinuti politici. Rezervele domnului Coposu (si ale altora) fata de aceasta candidatura, par ori logice si pudice (daca erau la curent), ori dovezi de intuitie (daca nu erau).
In orice caz e regretabil -dar notabil- ca domnealui nu se refera la cartea lui Nitescu in interviul cu domnul Sava si nu raspunde explicit acuzatiilor care i se aduc, nici in paginile Romaniei Literare. Cele citeva fandari de principiu nu pot tine locul unei explicatii, la care domnul Manolescu ar trebui sa se simta obligat. Aceast refuz de a-si asuma barbateste trecutul, contrazice imaginea publica hiperbolica pe care o tolereaza domnul Manolescu, il compromite pe el si ne pune in garda pe noi. Sintem in drept sa vedem actualele sale eforturi, ca o reeditare a unei mai vechi ambitii de a parveni. Si sa ne fie teama de capacitatile sale de compromis. Nu putem desigur exclude ca s-a schimbat profund (mai ales ca a facut atita timp o critica foarte curata) si nici nega dreptul cuiva de a-l simpatiza, mai ales daca simpatizantul se simte mai atras de flexibilitate decit de intransigenta. Dar nici nu-i putem acorda cecuri in alb, uitindu-i inceputurile de care nu se dezice public. Caci avem noi motive de prudenta, revenind la actualitate.
5. Semnalam de exemplu ca ambitiile politice ale domnului Manolescu s-au manifestat destul de strident pentru a provoca nedumeriri celor care il admira ca intelectual. Evolutia Partidului Aliantei Civice in alta directie decit miscarea din care a pretins ca emana, scindarea opozitiei inchegata in Conventia Democratica, slabirea sanselor domnului Constantinescu de a impiedica un tur doi Iliescu-Roman -sint citeva dintre sursele de intrebare. El lasa impresia ca ar putea cocheta oricind si cu puterea si nu sovaie sa faca rau opozitiei, daca i-o cer interesele personale.
A aratat o tendinta tenace de catarare. Ambitiilor lui si ale domnului Ratiu au vrut sa le reziste cei care l-au preferat in 1992 pe domnul Constantinescu drept candidat din partea opozitiei. Acesta era mai modest, mai putin egocentric, mai dispus la colaborare. Nu pretindea, ci se punea la dispozitie. Nici el nu era foarte reprezentativ ca anti-comunist (desi fusese mult mai activ in 1990) dar a fost ales pentru a stinge spaimele ca opozitia urmareste o “vinatoare de vrajitoare” impotriva fostilor membri de partid.
Obsesia domnului Manolescu pentru politica izbucnise prea brusc si ajunsese prea miraculos la maturitate pentru ca pretentiile sale sa nu stirneasca indoieli si animozitati. Prea repede s-a considerat reprezentant legitim al unei cauze pentru care nu miscase nici un deget. Fara a fi facut cel mai mic gest de rezistenta fata de comunism, fara a participa nici intr-un fel la incercarea de revolutie din anul 1990, domnului Manolescu i s-a parut ca trecerea steagului anti-comunismului in miinile sale se impune. Drept care, a pretins pozitia de lider si s-a suparat (si inca se simte ofensat) ca i-a fost refuzata.
Imbufnarea sa e o dovada ca lipsa de bun simt poate cuceri chiar si fruntile cu foarte multe etaje.
Ioan Rosca

• Share
• Tweet
• Pin
• Email