MIHAI si MIHAIL. Mereu adolescent: Mihai Ungheanu
La aproape 70 de ani (fara cateva zile), cand ne-a fost dat sa ne paraseasca, Mihai Ungheanu ramasese un adolescent. Cel cu care am vorbit cu cateva saptamani in urma pentru o emisiune literara TV, era acelasi cu studentul de acum 50 de ani, pe care-l vedeam tot timpul, singur, in holul Facultatii de Filologie, asteptand parca ceva care tocmai trebuie sa vina. Zic acelasi Mihai Ungheanu, pentru ca el a fost si a ramas mereu un adolescent, si nelinistit, si cu certitudini, si cu cautari. Adolescent si in balonzaidul verde, ieftin dar la moda, in vremea studentiei, si in tinuta impecabila de demnitar in Senatul Parlamentului Romaniei.Mihai Ungheanu a avut o viata intelectuala si publica de campanii si nu intamplator chiar asa se cheama si primul sau volum din 1970: “Campanii”. A marturisit ca il intereseaza literatura de idei, si a facut critica de idei. Nu practica piruete metaforice invaluitoare, era direct la tinta, frust. Nu livra sampanie literara agreabila, cherchelitoare, inveselitoare, euforizanta, ci drojdie dublu rafinata, care ori te pune pe ganduri, ori te revolta (nota bene: Mihai nu era de fel un bautor).A cautat, si inainte de 1989, si dupa, sa afirme si sa explice identitatea nationala a romailor in forma ei genuina, adica nici alterata de comunismul national sau de pasunism, nici subminata, mai mult sau mai putin subtil, de urmasii internationalistilor de ieri, globalistii de azi, care se dau drept “adevaratii Arnoteni” ai societatii noastre civile.
