Victor Roncea Blog

• Share
• Tweet
• Pin
• Email

„Curva“ Pacepa – afacerea trădării (VI)
Ziarul „Curentul“ continuă prezentarea opiniilor foştilor colegi ai adjunctului şefului Departamentului de Informaţii Externe, Ion Mihai Pacepa, cu privire la „defectarea“ fostului consilier al familiei Ceauşescu. Pe parcursul acestei luni, cånd se împlinesc 30 de ani de la momentul „rebrănduririi“ lui Pacepa, publicaţia noastră va trece în revistă elemente şi date inedite ale „dosarului Pacepa“, cu concursul Asociaţiei Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere din Serviciul de Informaţii Externe şi al redactorilor revistei de specialitate „Periscop“, editată de membrii Asociaţiei. Menţionez că titlul acestui extins material dedicat celui supranumit „Curva Pacepa“ este inspirat de o sintagmă care nu îmi aparţine, deşi subscriu calificativului, termenii descrierii lui Pacepa aparţinånd unuia dintre cei mai influenţi şi mai importanţi jurnalişti americani, David Binder, veteran al jurnalismului american de elită, specialist în intelligence, apropiat al familiei Bush. Cum îl punctează foştii săi colegi vom vedea în cele ce urmează… (G. Roncea)

Minciunile pacepiste din Orizonturile dezinformării

Un „superagent FBI“, pe numele său Wayne A. Barnes, se lăuda într-un cotidian central din iulie 2008 că „timp de 29 de ani s-a ocupat de contra-informaţiile FBI pentru România şi Uniunea Sovietică“ şi că, în această calitate, printr-o bravă misiune încredinţată, l-a întâmpinat, în ziua de 28 iulie 1978, la scara avionului militar C-131, pe baza aeriană prezidenţială Andrews din Washington, pe trădătorul român Ion Mihai Pacepa, ex-general şi fost adjunct al directorului DIE din anii ’70.
După spusele „superagentului“, în astfel de situaţii „…în SUA, primul element care ne interesează este să aflăm sfera sa de cunoştinţe şi amploarea lor… asta se numeşte «knowledgeability» şi ne ajută să stabilim de ce experţi avem nevoie pentru a-i exploata şi evalua informaţiile… De regulă, un «debriefing», cum îl numim noi, durează între câteva săptămâni şi câteva luni. Doar că au trecut 30 de ani de atunci şi continui să aud noutăţi de la general“, spune, oarecum amuzat, agentul american.
Îi spunem noi colegului american că tot ce „a avut a spune“ Pacepa, a spus în „Orizonturi roşii“. Iar dacă mai „spune“ ceva, este superfluu (sau mai degrabă, mincinos), acum când kilometri întregi de dosare (la unele din ele a lucrat şi el, este adevărat) se află „la dispoziţia“ oricui, adică a întregii opinii publice româneşti.
În „Orizonturi roşii“, Pacepa se referă mai pe larg la „faimoasele operaţiuni TS“ ale serviciului de spionaj al României, iar prietenul lui, domnul Barnes, adaugă că acestea au avut ca scop „furtul de tehnologie militară şi civilă… cele mai complexe au fost însă acţiunile de influenţă“. Referirile, în acest context, la aşa-numita „clauză a naţiunii celei mai favorizate“, constând în posibilitatea acordării de credite avantajoase pentru România, l-au descalificat demult pe Pacepa în faţa românilor, pentru că aceştia au văzut cu ochii lor, au participat prin munca lor, la realizarea investiţiilor făcute cu respectivii bani. De altfel, domnul Barnes recunoaşte că acestea au „transformat România într-un monument“ (chiar dacă numai „pentru sine însuşi“, adică, vezi Doamne, pentru Ceauşescu). Pentru a „privatiza“ acest „monument ceauşist“ s-au înghesuit şi firme americane (Ford, Bechtel etc.)!

Spionajul – legitim doar pentru alţii?

Nu putem, însă, să nu amintim că astfel de acţiuni de „furt de tehnologie“ constituie o bună parte din „bijuteriile coroanei“ serviciilor de informaţii. O confirmă reputatul Alexandre de Marenches, fost şef al informativului Franţei: „Spionajul propriu-zis devine din ce în ce mai mult spionaj economic, industrial, ştiinţific… şi este foarte rentabil. Serviciile de informaţii descoperă astfel un procedeu folosit de o altă ţară. Dacă respectivul procedeu ar fi trebuit inventat şi pus la punct, s-ar fi cheltuit, poate, ani de muncă şi milioane de franci. Această formă de spionaj se poartă nu numai faţă de duşmani, ci, trebuie s-o spunem, şi între prieteni“. Şi, adăugăm noi, „afacerea Texas Instruments“ confirmă spusele contelui.
Iar un agent tot de la FBI ne spune şi el: „la ordinul ofiţerului operativ, agenţii fură secretele, planurile, documentele, benzile informatice … de unde ei (ofiţerii n.r.) nu pot ajunge: în interiorul guvernelor sau al instituţiilor ştiinţifice secrete ale ţărilor lor“ (Robert Baer: „See no Evil“, Crown Publishers, New York, USA, 2001). Aşa încât, nimic extraordinar în „acţiunile serviciului de spionaj român în SUA!!!“.
Dar Pacepa şi emulul său le prezintă ca şi cum ele ar fi fost inventate de „odioasa Securitate“, din care, cu mult profit personal, material şi moral, a făcut parte şi ex-generalul trădător. Tot minciună se numeşte şi acest mod de a prezenta lucrurile. Iar domnul Barnes o întăreşte, lăudându-se că acţiunea „Clauza“ „ne-a dat posibilitatea să cunoaştem şi să neutralizăm o bună parte a agenţilor de influenţă ai rezidenţei DIE“. Nu prea ne vine a crede, pentru că, dacă au neutralizat ceva, au făcut-o nu cu „ajutorul“ clauzei, ci cu ajutorul trădătorului Pacepa, care a „turnat“ ceva agenţi pe care el îi ştia, pentru că, până la trădare, coordonase „operaţiunile TS“ ale DIE. Iarăşi, minciunele…

De cine se teme Pacepa?

Cât despre „Orizonturi roşii“, ce să spunem? O fi vrut el, „generalul, să schimbe istoria … şi să-şi reabiliteze trecutul…“. Numai că istoria nu a schimbat-o el, iar trecutul său este reabilitat, eventual pentru cei cărora trădătorul le-a adus servicii, în niciun caz nu pentru români. Căci românii ştiu că cel ce scoate sabia la poporul său se numeşte simplu: trădător. Şi atunci, de cine se teme Pacepa?
Răspuns: „Pacepa se află în continuare sub protecţia guvernului SUA, iar înfăţişarea şi vocea sa sunt clasificate şi azi strict secret. Autorităţile de specialitate i-au construit o nouă identitate. Asta a cerut imaginaţie, eforturi, timp şi bani. Acum generalul are o viaţă nouă, în care nimeni nu ştie dacă el a auzit măcar de România. Dacă ar apărea la TV sau ar vorbi la radio, prietenii şi vecinii vor realiza că el este, de fapt, generalul Pacepa. Asta ar constitui o încălcare flagrantă a normelor de securitate, precum şi distrugerea noii sale identităţi“.
Deci, domnul general Pacepa se teme de prieteni şi de vecini!! Da, pentru că în România nu mai există „comunişti fanatici care vor să se răzbune pe general pentru gloria şi privilegiile pe care le-au pierdut din cauza lui“, cum afirmă domnul Barnes. „Din cauza lui“ nu nişte comunişti fanatici au pierdut ceva; au pierdut ceva acei foşti subordonaţi ai săi, anchetaţi şi hărţuiţi ca fiind „puii“ lui. Din nou, minciuni şi… minciunele…
„Dar pericolul mare pentru general vine de la Răsărit“, ne spune colegul american, adică „din partea foştilor KGB-işti care conduc azi Rusia“, pentru că, vezi Doamne, „a expus detalii jenante“ într-o carte apărută în 2007 despre „relaţiile operative“ avute de KGB cu Lee Harvey Oswald, asasinul lui Kennedy. În legătură cu respectiva carte s-au emis deja păreri, chiar în SUA, că n-ar fi fost scrisă de Pacepa. De altfel, la vremea respectivă (începutul anilor ’60), Pacepa n-avea cum să cunoască astfel de „maşinaţiuni“ pentru că era… mic… în funcţie. Nu este, însă, exclus ca „maşinaţiuni“ să existe acum, în legătură cu respectiva carte, pentru a mai întârzia adevărul despre asasinarea lui John Kennedy. Alte … „adevăruri“ pacepiste, adică tot minciuni!
(va urma)

• Share
• Tweet
• Pin
• Email