Victor Roncea Blog

• Share
• Tweet
• Pin
• Email

„Curva“ Pacepa – afacerea trădării (XXI)

Ziarul „Curentul“ continuă prezentarea opiniilor foştilor colegi ai adjunctului şefului Departamentului de Informaţii Externe, Ion Mihai Pacepa, cu privire la „defectarea“ fostului consilier al familiei Ceauşescu. Pe parcursul lunii iulie, când s-au împlinit 30 de ani de la momentul „rebrănduirii“ lui Pacepa, publicaţia noastră trece în revistă elemente şi date inedite ale „dosarului Pacepa“. Menţionez că titlul acestui extins material dedicat celui supranumit „Curva Pacepa“ este inspirat de o sintagmă care nu îmi aparţine, deşi subscriu calificativului, termenii descrierii lui Pacepa aparţinând unuia dintre cei mai influenţi şi mai importanţi jurnalişti americani, David Binder, veteran al jurnalismului american de elită, specialist în intelligence, apropiat al familiei Bush.
Este necesară o schiţă a cadrului politic internaţional în care a avut loc „defecţiunea“ lui Pacepa, pentru a înţelege cât stă în picioare din „argumentaţia“ hagiografilor acestuia, ce susţin că acesta ar fi adus mari servicii Vestului, deşi este greu de crezut că putea aduce mai mari servicii Occidentului, în acea perioadă, decât Ceauşescu însuşi.
Faptul că abia după zece ani de la intrarea pe mâna americanilor a început să fie folosit Ion Mihai Pacepa arată că de fapt „utilitatea“ sa a început să fie speculată într-un cu totul alt context internaţional decât acela în care „a ales libertatea“, fostul cadru adus în DIE de către Alexandr Mihailovici Saharovski, nimeni altul decât mai marele consilierilor sovietici din Securitate, în perioada 1949-1953. Surprinzător sau nu, se pare că acest aspect a fost obliterat din dosarul de cadre al lui Pacepa, „ascendenţa“ sa fiind practic necunoscută colegilor săi de mai târziu, din Securitatea care începuse eliminarea cadrelor sovietice din structură.
După analiza din episoadele trecute a istoricului şi cercetătorului Arhivelor CNSAS, dr. Liviu Ţăranu, urmează alte selecţii din „Dosarul Pacepa“ realizat de redactorii revistei de specialitate „Periscop“, editată de membrii Asociaţiei Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere din Serviciul de Informaţii Externe. Realizatorii „Periscop“ au selectat, cu privire la cazul Pacepa, şi analiza altui specialist, dr. Ion Constantin, cercetător ştiinţific principal la Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului.
Acesta trasează o linie de demarcaţie între cazul Pacepa şi alt caz celebru, cazul Kuklinski, realizând o analiză comparativă şi aducând argumente ce scot în evidenţă distincţia netă între aceste două cazuri. Mulţi dintre apologeţii lui Pacepa s-au referit la cazul polonezului Ryszard Kuklinski (foto), pentru a-l zugrăvi şi pe Pacepa drept erou. Vom vedea că deosebirea dintre cele două situaţii (şi personaje) nu este în niciun caz în favoarea lui Pacepa.
George Roncea

Ascensiunea lui Kuklinski la nivelul cel mai înalt al ierarhiei sovietice

În anii ’70, Kuklinski a avansat treptat în ierarhia militară, prin posibilităţile informative sporite pe care le dobândea, devenind tot mai util pentru serviciul de spionaj în favoarea căruia lucra. La 20 septembrie 1973, Ryszard Kuklinski a fost numit director adjunct al Departamentului de Pregătire şi Operaţiuni din cadrul Statului Major General al Armatei. Noua funcţie i-a creat oportunităţi sporite de a accede mai uşor la date de interes din centrele de comandă ale unităţilor poloneze şi sovietice dislocate în Polonia.
Beneficiind de aprecierea şi încrederea deosebită a generalilor polonezi şi sovietici, în perioada 1974-1975, Kuklinski a fost trimis la un curs special pentru ofiţerii de elită, organizat de Academia Forţelor Armate Sovietice „Kliment Voroşilov“ de la Moscova. Aici a fost verificat, desigur, de serviciile de informaţii sovietice, militar (GRU) şi civil (KGB), care nu au descoperit însă nimic deosebit în ceea ce priveşte contactele şi colaborarea ofiţerului polonez cu CIA. La Moscova, Kuklinski – care vorbea foarte bine limba rusă – a stabilit relaţii cu mai mulţi generali sovietici, consolidându-şi, totodată, prietenia cu generalul Kiszczak, pe care l-a ajutat să-şi termine studiile la Academia „Voroşilov“.
Continuarea la

Kuklinski – „omul de aur“ al armatei poloneze
În discuţiile purtate cu reprezentanţii spionajului american, R. Kuklinski a arătat posibilităţile informative de care dispune, datorită funcţiei pe care o deţinea în cadrul Marelui Stat Major General de la Varşovia, menţionând că ar fi fost denumit de generalul Jaruzelski drept „omul de aur“ al armatei poloneze.
A relevat că „în sistemul comunist îi merge bine“, în vara anului următor aşteptându-se să fie avansat la gradul de colonel şi să i se încredinţeze funcţia de şef de Stat Major la nivel de divizie, dar că două evenimente l-au determinat să facă pasul spre americani: invazia în Cehoslovacia, din anul 1968, în cadrul căreia unităţi ale armatei poloneze au participat alături de cele ruseşti, precum şi implicarea armatei poloneze în „pacificarea“ muncitorilor de la întreprinderi din localităţi aflate pe litoralul Mării Baltice, care au demonstrat împotriva regimului, doi ani mai târziu.
În cursul discuţiilor i s-au pus 13 întrebări referitoare la diverse probleme ale domeniului său de activitate. Prima dintre acestea se referea la „Planurile militare detaliate ale forţelor armate poloneze, ale URSS şi ale altor state membre ale Pactului de la Varşovia, în cazul unei situaţii de criză, planurile de atac prioritare, precum şi strategiile militare pe termen scurt şi mediu“.
Timp de douăzeci de minute, fără întrerupere, Kuklinski a răspuns „magistral“ la această întrebare, folosindu-se cu îndemânarea specifică specialistului militar de harta Europei pentru a face demonstraţia cât mai convigătoare. În final, a adăugat că pentru a răspunde la celelalte 12 întrebări i-ar trebui cel puţin o săptămână, promiţând să dactilografieze răspunsurile, pe care să le furnizeze potrivit procedurii ce-i va fi indicată după reîntorcerea sa la Varşovia. A mai fost întrebat în legătură cu ofiţerii polonezi şi ai celorlalte state din lagărul sovietic, pe care poate conta ca surse de informaţii şi despre care Kuklinski a prezentat o listă detaliată.
Continuarea la

Reprimarea revoltelor muncitoreşti – momentul cheie pentru Kuklinski

Potrivit afirmaţiilor lui Kuklinski, evenimentul care l-a convins pe deplin să ia decizia de a colabora cu americanii a fost reprimarea sângeroasă a revoltelor muncitoreşti din Gdansk, Gdynia şi Szczecin, în decembrie 1970. Bilanţul represiunii a şocat opinia publică poloneză, inclusiv cercurile militare, cu toate că nu sunt cunoscute cazuri de insubordonare printre ofiţerii care au participat la operaţiunile de reprimare.
După cum va arăta în amintirile sale despre acest episod tragic, Kuklinski a fost cutremurat de faptul că nu s-a găsit atunci nici măcar un soldat polonez care să poată spune: „Nu pot să-mi împuşc mama doar pentru motivul că sunt militar“.
Din acel moment, Kuklinski a căutat o oportunitate potrivită pentru contactarea şi iniţierea unei colaborări cu serviciile de informaţii ale S.U.A., în care el vedea un sprijin pentru ca Polonia să-şi redobândească inde-pendenţa.
Ocazia contactării americanilor s-a ivit în vara anului 1972. Fiind un navigator pasionat, Kuklinski s-a oferit voluntar pentru o misiune în care ofiţeri ai spionajului militar polonez trebuiau să facă o recunoaştere de teren, în Marea Baltică şi Marea Nordului, sub acoperirea unei excursii turistice, la bordul iahtului „Legia“. La 2 august 1972, Kuklinski, împreună cu fiul său, a urcat pe ambarcaţiunea amintită şi a plecat spre Germania. În ziua de 11 august 1972, când se afla în portul german Wilhelmshaven, a părăsit nava sub pretextul unei plimbări prin oraş. Mergând pe străzile oraşului, s-a autoverificat, pentru a se convinge că nu este urmărit, şi a intrat la un oficiu poştal.

• Share
• Tweet
• Pin
• Email