Victor Roncea Blog

• Share
• Tweet
• Pin
• Email

„Curva“ Pacepa – afacerea trădării (XXVII)
În finalul acestei treceri în revistă a tuturor elementelor „Dosarului Pacepa“, „Curentul“ publică un fragment din ultima parte a Jurnalului lui Paul Goma, cel mai cunoscut şi probabil singurul autentic dizident român, exilat de 30 de ani în Franţa. Într-un stil acid şi cu pătrundere analitică, scriitorul Paul Goma creionează un portret remarcabil al fostului general comunist Ion Mihai Pacepa. Redăm întocmai, în continuare, notaţiile recente ale Jurnalului lui Paul Goma. (George Roncea)

„Pacepa – acest monstru, această javră securistă“

În urmă cu vreun an, Liviu Tofan m-a contactat telefonic, propunåndu-mi un „dialog despre Pacepa“. Am declinat cu putere: subiectul Pacepa mi-a fost totdeauna „antipatic“, apoi eu nu mai „dialoghez“ decât cu mine însumi. Îi voi fi dat câteva indicaţii bibliografice – pe care le avea. „…prima vizită documentată a lui Pacepa la Paris, după defectarea sa, a avut loc în 1996“, scrie Liviu Tofan.
Eu am în memorie o altă dată: „Ieri, 1 februarie 1985, în faţa celei de-a 17-a camere corecţionale, Gustav Pordea, deputat european pe lista Frontului Naţional, în procesul de defăimare. În numărul de ieri am publicat un interviu cu Mihai Pacepa, fost general, fost Nr. 2 al Serviciilor secrete de la Bucureşti. Ceea ce exprimasem noi, în iulie 1984 – anume bănuiala – a devenit acum certitudine: Pordea a fost şi este, în continuare, un agent de influenţă în solda regimului lui Ceauşescu“.

Deci: 1985, nu 1996. Cronologia îmi poate juca feste, însă eu povestesc, nu fac afirmaţii categorice: În perioada procesului (ianuarie-februarie 1985) am avut o sumă de discuţii, atât cu Agathe Logeart (jurnalista care a semnat interviul luat lui Pacepa), cât şi cu Monica Lovinescu. Monica primise – prin cine? prin Agathe? sau „direct“, prin telefon? propunerea lui Pacepa de a o vizita… acasă. Monica era orifiată şi furioasă: cum îndrăznea acest securist să-i facă o asemenea propunere? A refuzat, categoric, iar noi, românii din jurul ei: Ana şi cu mine, Cristovici, cred că era şi Mihai Pupăzan, am aprobat-o din toată inima.

Numai că nu-mi mai aduc aminte: de unde anume îi telefonase Pacepa (înclin tot mai mult să cred că prin telefon fusese formulată îndelicata propunere securească)? Din America? Sau din Paris? Şi în asta înclin să cred că, atunci ianuarie-februarie 1985, Pacepa se afla la Paris – pe banii… DSTului.
Fiindcă în prima fază a proiectului de proces (al lui Pordea, să nu uităm), umbla vorba că însuşi Pacepa va apărea în instanţă. Dacă aşa a fost, atunci se explică bădărănia generalului Pacepa de a-i cere Monicăi Lovinescu o „mică întrevedere“ (contribuţia mea răutăcioasă la imaginara „mică“, în cadrul unui scenariu pe măsura personajului – cam aşa: „Săru’ mâna doamnă Monica“ ajungeam şi la „doamna Monicuţa“, spre exasperarea condamnatei la supliciul pacepist…); se explică şi de ce în faza a doua am fost anunţati că Pacepa va depune mărturie scrisă, fiindcă americanii se temeau să-l expună în aer liber…

Susţinătorii lui Pacepa şi fascinaţia haznalei

La urma urmei nu merită această javră securistă atâta atenţie. Am mai spus, de la început (de când am aflat de el prin… poezeaua lui Păunescu!) mi-a fost greaţă de el. A, nu pentru „trădare“, cum îl acuzau colegii de şaibă, n-aveau decât să se trădeze unul pe altul până la dispariţia speciei; ci dintr-un motiv, altul: fascinaţia (suliniez) exercitată de acest monstru (că n-o fi ajuns el general de Secu sădind floricele şi ajutånd babele patriei să traverseze bulevardele noastre socialiste), nu doar asupra tinerilor din ziua de azi, ahtiat după aventură, indiferent în ce „domeniu“, ci şi interesul-simpatia unor… jurnalişti (vorbesc de români, nu de ne-români), mai grav: de prieteni ai mei, Cornel Dumitrescu de pildă – aceştia consideråndu-l, nu doar un erou, ci… unul de-ai noştri, anticomuniştii, antisecuriştii.

Fascinaţia urâtului, a mocirlei, a haznalei – nu doar la copiii din familii civilizate, curat îmbrăcaţi, bine îmbăiaţi, de a umbla prin lăzile de gunoi şi a se bălăcări în şanţuri, ci a adulţilor lipsiţi de elementara cumpănă între bine şi rău, între urât şi ne-urât.
(va urma)

• Share
• Tweet
• Pin
• Email