Victor Roncea Blog

Mihnea Berindei

de Virgil Ierunca

Un om de ştiinţă ce devine o conştiintă, un încăpăţînat solar, un samaritean aparabolic, nemilostiv cu impostura, un laic ce sfinţeşte locul exilului, un fel de cruciat concret pasionat de România spre care priveşte altfel decât multi dintre noi (ispitiţi, poate excesiv, de nemăsura imaginarului spiritual), un “posedat” al firescului, o eminenţă mai degrabă modestă decât “cenuşie” a binelui. Acestea ar fi primele trăsături dintr’un portret posibil pe care am încerca să-l facem lui Mihnea Berindei. Desigur incomplet: n’am pomenit nici de tăcerile lui, nici de răbdarea de a asculta pe celălalt – dialogul e înrădăcinat la el într’un fel de curtoazie a intâlnirii, chiar dacă decizia actului e tributară unui monolog de chibzuinţă interioară.
Orice portret al lui Mihnea Berindei trebuie fixat însă în acel spaţiu al exilului românesc din care au fost eliminate veleitarismul şi retorica pe cât de goală pe atât de umflată, comedia umană a intrigii, nomenclatura patriotarzilor de cafenea, arivismul etichetelor, sufletismul bunelor sentimente. Acestor metehne sterile, Mihnea Berindei le-a opus demnitatea urgentă a faptei. Faptele – mai ales in exil, dar, după cum se vede, şi în ţară – implică sacrificii. Tânăr istoric cu un viitor ştiintific asigurat pe plan occidental – unul dintre cei mai apreciaţi turcologi din Franta – Mihnea Berindei işi pune în paranteză cariera stiintifică – şi-o sacrifică (pentru că despre asta e vorba) – şi se dedică, până la obsesia integrală, luptei împotriva totalitarismului din România. Exilul se îmbogăţea cu un ienicer de tip nou. Un ienicer-politolog care nu se mulţumeste cu analiza lucid-pătrunzătoare a fenomenului totalitar ci transferă lupta pe teren. Un teren minat de mitologii: era epoca în care Ceauşescu se vedea tratat drept un interlocutor original de către căpeteniile politice şi de către mass-media occidentale.
Cu căpetenii nu se putea, bine înţeles discuta. (Ele continuau să fie orbite, în cadrul unei statornice strategii a laşitătii). Mai rămîneau mass-media. Aici ienicerul s’a dovedit şi un diplomat – o diplomaţie inedită, aceea de a face credibil adevărul. Si l-a făcut. Cum? Forţând uşile mitologic închise ale redacţiilor pe care le-a asaltat cu studii, rapoarte, comentarii. Impunându-se prin temeinicie, rigoarea şi obiectivitatea sa, Mihnea Berindei a devenit referinţa privilegiată a presei franceze.
Nu însă şi a Românilor din exil. Putini au rămas alături de el, din 1977 si până azi. Unii l-au părăsit din invidie, alţii intoxicaţi fie de Securitate, fie de ego-ul lor sărman, alţii fiindcă nu i-au putut suporta intransigenţa. E drept că pe unii i-a ajutat chiar Mihnea Berindei: blajin în aparenţă, nelipsit nici de simţul umorului, Mihnea Berindei n’a şovăit să se despartă – fără umor – de cei pe care el îi socotea prea blajini în fapte, prea susceptibili faţă de distanţele lui anti-mondene, prea grijulii fată de un anumit cod al unor anumite maniere elegante. Mihnea Berindei este un ienicer chiar elegant (dar fără… cod!)
Această lacună din personalitatea lui a dat naştere la un spectacol pe care nu ni l-am putut imagina: creator al Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului – spunem creator fiindcă această Ligă s’a confundat până la urmă cu tot ce a făptuit Mihnea Berindei pentru rezistenţa românească – el a fost pur şi simplu marginalizat (mai bine spus “afurisit” de colegii lui).
Tot atât de revoltătoare este şi falsa imagine pe care unii se căznesc – de data asta in ţară – s-o impună despre cel care, atât sub Ceausescu, cât si sub actualul regim, a fost alături de victimele de ieri, şi de arhitectii speranţei de azi. Acelaşi scenariu in exil, ca şi in ţară. Poate şi pentru faptul că şi în exil şi în ţară, Mihnea Berindei a fost identic cu sine, cu conştiinţa sa pururi senină. Ca şi în exil, clevetitorii se recrutează din rândurile celor care ar trebui să-i aducă mulţumiri, nu ocări. Nimeni nu-l acuză pe faţă, ci pe culoare, în culise. E tratat drept “stângist”, emisar al Partidului Socialist Francez, sprijinitor direct sau indirect al actualei puteri, etc. etc. În România, culisele sunt mai credibile decât evidenţele. Mihnea Berindei scrie, în limba franceză, o întreagă carte despre “mineriadă” – referinţă rară nu numai pentru opinia publică occidentală dar şi pentru cea românească. Studiul său poartă un subtitlu lipsit de orice ambiguitate: Realitatea unei puteri neo-comuniste. Degeaba. Insinuările de culise sunt mai atrăgătoare decât realitatca.
Nu ne-ar mira ca Partidul Alianţei Civice – care monopolizcază în clipa de faţă tot ce mai poate fi numită nădejde în România – să facă apel la cine ştie cine ca reprezentant al lui în Franţa şi nu la Mihnea Berindei care, dintru început, şi-a pus toată energia pentru zămislirea Alianţei Civice şi a Grupului pentru Dialog Social. Există precedente nelinistitoare. Şi cerem scuze lui Dorin Tudoran de a-l numi in propria lui revistă, dar “cazul” său dezvăluie constanta unui fel de blestem ce cade asupra condiţiei româneşti de existenţă, într’o vreme de cumpănă. Nimic mai firesc ca Dorin Tudoran să reprezinte Alianţa Civică în Statele Unite. Nu înşiruim aici meritele intelectuale şi morale ale acestui scriitor exemplar sub dictatura ceauşistă ca şi în rezistenţa impotriva neo-comunismului actual din ţară. Or, Dorin Tudoran e contestat de o parte a exilaţilor din SUA, e considerat “comunist”, etc. etc.
Pe ce lume ne aflăm? Nu ştim care este răspunsul lui Dorin Tudoran, deşi îl bănuim. Ceea ce ştim este că Mihnea Berindei tace. Şi face. Totdeauna acelasi lucru: se străduieste ca România să-şi vină totuşi în fire.
Să ne inchipuim însă o clipă – clipă nefastă – că ienicerul va obosi. Ipoteză omeneşte nu numai posibilă ci şi indreptăţită. România reală si exilul real (adică tot România) vor intra atunci intr’o singurătate secundă. Doamne-fereşte.

Paris, 23 August 1991

VIRGIL IERUNCA – Paris, Franţa – Estetician, critic literar, editor, poet şi ziarist

PS: Ce comenteaza Tismaneanu, furibund:

Strazi şi alei cu nume celebre…29/08/2009 — tismaneanu
In timp ce pentru Monica Lovinescu si Virgil Ierunca nu s-a gasit o strada, pentru altii , nu tocmai legati de cultura memoriei, nu a fost o problema… Si tot in zona Parcului Herastrau, unde H-R. Patapievici si cu mine propusesem schimbarea unor denumiri de strazi din cartierul Primaverii. Propunerea noastra, reluata in EvZ si in fostul Cotidianul, din era ante-Nistorescu, era ca Bulevardul Primaverii sa se numeasca Monica Lovinescu, iar strada Herastrau sa poarte numele lui Virgil Ierunca. Va inchipuiti ce-ar fi simtit Ion Iliescu si amicii sai politici trecand zilnic cu masina ori plimbandu-se pe aceste strazi…