Victor Roncea Blog

• Share
• Tweet
• Pin
• Email

Jurnalistul Octavian Pescaru a chelfănit pe 23 decembrie 1989doi terorişti din brigăzile formate de ruşi din republicile asiaticeale URSS.

23 decembrie 1989, pe la 5-6 seara. Veneamdinspre Unirea şi mă îndreptam către Piaţa Universităţii. Eram împreunăcu prietenul meu, inginerul Vancu Bogdan, cu care fusesem şi pe 21 labaricada de la Universitate. Mergeam pe trotuarul de vizavi de SpitalulColţea. Bucureştiul arăta straniu. Oamenii se mişcau care încotro,parcă fără o ţintă precisă, ca într-o scenă din „Mad Max“. Am ajuns îndreptul străzii Doamnei (care duce către BNR) şi am făcut un scurtpopas ca să ne aprindem câte o ţigară. În momentul acela am văzut unARO coborând de pe strada Colţei către bulevard cu viteză mică. Dinmaşină au izbucnit deodată focuri de armă. Se trăgea în noi, aşa,dintr-odată!
Înpreajma noastră nu mai era absolut nimeni. Se vedeau limpede flăcărilede la gura armelor. Mai multe gloanţe s-au înfipt într-un chioşc deîngheţată aflat pe colţul străzii, iar altele au făcut praf vitrinaunui magazin de alături. Maşina a virat dreapta către PiaţaUniversităţii unde viermuiau tot soiul de maşini, maşinuţe şi utilajegrele folosite în construcţii. Noi ne-am dezmeticit repede dupărafalele care ne trecuseră pe la urechi şi am luat-o la fugă cătremaşina care se mişca în continuare cu mică viteză. Forţat de utilajelecare îi tăiau calea, ARO-ul a virat dreapta către Piaţa Rosetti. Prinsăîntre două măgăoaie, maşina a fost făcută armonică (şi a zăcut apoipână prin martie 1990 pe trotuarul din faţa Teatrului Foarte Mic). Dinea au apucat să sară doi inşi. Eu şi Bogdan am văzut toată scena întimp ce alergam către ARO.
Când am ajuns la cei doi ocupanţi aimaşinii, în jurul lor se adunaseră deja vreo 10-20 de oameni. Tipii dinmaşină erau îmbrăcaţi în uniforme ale armatei române, fără peltiţe,trese şi fără cuc la căciuli. Erau larg descheiaţi la mantale şi ţineaucâte un pistol îndreptat în sus. Cu chiu, cu vai am liniştit mulţimeacare voia să-i linşeze, explicând că noi eram cei în care trăseseră şică vrem să ştim cine sunt şi ce hram poartă. Bogdan îşi aminteşte căcei doi „aveau privirile tulburi, de parcă erau drogaţi sau beţi şipriveau tâmp, fără să scoată vreun cuvânt“. Eu îmi aduc aminte că unuldintre ei purta mustaţă, avea ten măsliniu sau mai închis la culoare,în orice caz, şi pronunţa stricat numele lui Ceauşescu. Atât îmiamintesc că spunea: „… Ciaşescu, Ciaşescu…“. L-am pocnit, l-amdezarmat, l-am legat şi l-am urcat alături de celălalt într-o camionetădescoperită care apăruse brusc lângă noi. „Îi ducem la televiziune,să-i vadă poporul“, ne asigurau cei din camionetă, cărora nu le-am datatenţie.
Eu şi Bogdan eram mândri că pusesem mâna pe primiiterorişti adevăraţi ai Revoluţiei. Prima mea nedumerire s-a născut însăchiar în momentele imediat următoare. În loc s-o cotească la dreaptaspre Romană, aşa cum era normal, camioneta s-a dus în jos spreKogălniceanu. Am urmărit apoi insistent jurnalele tv şi am frunzărittoate ziarele vremii până pe la sfârşitul lui ianuarie ‘90, sperând săaflu veşti despre prietenii mei teroriştii. Din păcate, nimic până înziua de azi. Sătul de atâta aşteptare, nu-mi rămâne decât să-i salut pecei doi care ne-au transformat în ţinte vii în seara de 23 decembrie1989, oriunde s-ar afla.

• Share
• Tweet
• Pin
• Email