• Share
• Tweet
• Pin
• Email

Auzisem de multă vreme de Mihai Vinereanu şi de studiile sale. Pentruaceea postez scurta recenzie de mai jos de pe NapocaNews. Citez dintext: “limba română este o limbă cu o personalitate proprie de sinestătătoare al cărui lexic este alcătuit în proporţie de cel puţin 65%din cuvinte autohtone utilizate de mii de ani pe întinsul Daciei”. Vormai trece ani pînă cînd cercetările lui Mihai Vinereanu vor primi girulvalorii, şi încă şi mai mulţi ani pînă ele vor pătrunde în conştiinţalumii academice internaţionale. Deşi apariţia acestei cărţi este unprim pas care trebuia făcut acum 120-130 de ani în urmă, îmi doresc caşi alte studii de acest fel să vadă lumina tiparului, pentru ca măcarRomânii să poată vorbi în cunoştinţă de cauză despre Români. Se nasc şiîn România oameni, asta e sigur. (M. Filotheu – Grup Ortodoxia)

Limba română de la adevar la erori şi controverse teoretice. Importanţa dicţionarului Vinereanu

Apărut la sfârşitul lunii noiembrie 2008 sub semnătura domnului Dr.Mihai Vinereanu, DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE are înconcepţia autorului menirea de a transmite „un mesaj nou, şi anume,acela că metoda cercetării lingvistice comparate este nu numai cât sepoate de adecvată, dar, practic, singura posibilă pentru limba română,atâta timp cât inscripţiile şi glosele traco-dace au rămas insuficientdescifrate.”

Inaugurată pe scară extinsă în studiul limbii române de către B.P.Haşdeu, metoda comparativ-istorică devine, odată cu perfecţionarea eiîn timp, instrumentul prin care autorul noului dicţionar pune capăterorilor teoretice introduse în lingvistica românească de Cihac,conform căruia limba română ar fi constituită numai din cuvinteîmprumutate: 20% din limba latină, 40% din limbile slave, 20% din limbaturcă şi alte 20% din alte limbi. Toate dicţionarele care i-au urmat(Tiktin, Puşcariu, Cioranescu, inclusiv cele elaborate sub egidaAcademiei Române) au reconfigurat cam aceeaşi structură imaginată deCihac, ceea ce dă impresia că limba română ar fi o mixtură bizarădestinată creolizării însoţită în plan gramatical de pierderea aproapetotală a flexiunii morfologice. Comparată însă cu morfologia bogată şiprecisă a declinărilor, dar şi a conjugărilor, specifice limbii române,ideea că limba română ar fi numai o limbă de adunătură încropită dingraiul răstit al mercenarilor abrutizaţi trimişi în Dacia de ImperiulRoman, la care s-ar fi adăugat cuvinte rămase pe aici din vocabularulsumar al migratorilor, este o idee esenţialmente falsă perpetuată doarprin sfidarea principiului conform căruia o flexiune morfologicăconsistentă nu poate să dăinuiască decât în intimitatea unei limbimature şi stabile, cu un vocabular propriu bine dezvoltat.

Tot la nivel de principiu a fost şi mai este sfidat caracterul profundunitar al limbii române vorbită fără nici-o diferenţă atât îninteriorul fostului limes roman cât şi în exteriorul lui. S-a ignoratşi se ignoră astfel faptul că limba oficială a Imperiului Roman, nuputea unifica graiul dacilor, aşa cum n-a reuşit să unifice nici macardialectele italice, atât de plastic caracterizate la vremea sa de DanteAlighieri.
În efortul de a se susţine cu orice preţ originea latină sau după cazoriginea slavă a multor cuvinte din limba română, toţi autorii dedicţionare de până acum au recurs în mod absurd la aşa numitelereconstituiri pretinzând că formele pe care abia le plăsmuiau ar fifost în antichitate modele pentru cuvintele româneşti. Or, se afirmă lanivel de principiu că nu poate fi adevărat decât ceea ce poate fiprobat, aşa încât a accepta pe mai departe că plăsmuirile ar fi avut oexistenţă reală în acel domeniu numit „latina vulgară” înseamnă amenţine în derizoriu orice studiu privind originea limbii române.

În numele ideii fixe că limba română ar fi de origine latină, până şiomonimele româno-latine au fost considerate modele pentru cuvinteleromânesti, deşi tocmai existenţa acestor omonime reprezină o altădovadă clară că limba română nu poate fi de origine latină. Estecelebru cazul cuvântului „mergo” în legatură cu care Sextil Puşcariu adat o explicaţie, de care ne jenăm şi astăzi, în tentativa imposibilăde a corela înţelesul verbului românesc „a merge” cu înţelesul verbuluilatinesc „a scufunda”.

Abordările teziste au generat erori de interpretare chiar şi încazurile în care aceleaşi cuvinte există într-adevăr, atât în limbalatină, cât şi în limba română, dar care se mai regăsesc şi în altelimbi indo-europene. Pentru originea cuvântului românesc „cal” s-apropus latinescul „cabalus”, deşi cu un acelaşi înţeles există şicuvântul polonez „kobela”. Şi mai grav este faptul că în încercarea dea nu se aduce atingere originii latine a limbii române au fosteliminate din discutie, în mod sistematic, cele peste trei sute decuvinte comune atât limbii române cât şi limbii sanscrite, limbă careeste cu cel puţin o mie de ani mai veche decât latina.
Aceste erori comise la nivel teoretic şi altele asemenea lor au produsun număr însemnat de rezultate inacceptabile în explicarea originiilexicului românesc, ceea ce i-a determinat pe unii specialişi dinlingvistică, dar mai ales pe cei din domenii conexe, să solicite şi săpropună remedii. Singurul însă, care a dispus de toate resurselenecesare şi mai ales de timp pentru a rezolva în ansamblul ei problemaoriginii lexicului românesc a fost tânărul cercetător pe atunci MihaiVinereanu. Familiarizat temeinic şi cu logica riguroasă a ştiinţelorexacte, autorul reuşeşte ca după mai bine de douăzeci de ani de efortsolitar să ne ofere ca pe o reuşită de excepţie DICŢIONARUL ETIMOLOGICAL LIMBII ROMÂNE, primul întocmit pe baza studiilor deindo-eurpenistică. Şi este o reuşită de exceptie, atât prin cantitateaşi calitatea documentaţiei utilizate, cât şi prin siguranţa cu careaplică metoda comparativ-istorică, ceea ce i-au permis sa demonstrezecă limba română este o limbă cu o personalitate proprie de sinestătătoare al cărui lexic este alcătuit în proporţie de cel puţin 65%din cuvinte autohtone utilizate de mii de ani pe întinsul Daciei. Înefortul său de a ajunge la originile reale ale cuvintelor limbiiromâne, autorul s-a dovedit a fi consecvent în a corecta, inclusiv,acele inadvertenţe pe care le-a constat la autorii foarte bine cotaţipe plan internaţional.

Ca master şi doctor în domeniul lingvisticii desfăşurându-şiactivitatea de cercetare la New York, unde trăişte de peste 15 ani,obişnuit să se confrunte în congrese internaţionale cu savanţiigeneraţiei sale, autorul a gândit şi a realizat DICŢIONARUL ETIMOLOGICAL LIMBII ROMÂNE la nivelul standardelor actuale. Acesta este şimotivul pentru care domnul Prof. Univ. Dr. Constantin Frâncu, ŞefulCatedrei de Limba Română şi Lingvistică Generală a Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi s-a considerat îndreptăţit să se refere la dicţionarîn termeni superlativi:
„Prin materialul inedit, lucrarea domnului Dr. Mihai Vinereanu este olucrare lexicografică originală, deosebindu-se mult de dicţionarele depână în prezent, care nu au nici principii ferme, nici metode adecvate.
Consider că dicţionarul … este o foarte serioasă descriere a structuriietimologice a limbii române întrunind trei condiţii esenţiale:
1. este fără contradictii, bazându-se pe principii ferme respectând criteriul fonetic, dar şi pe cel semantic,
2. este exhaustivă, cercetând literatura de specialitate, dicţionareleetimologice româneşti existente şi lucrările lixicografice, româneştişi străine,
3. spre deosebire de alte dicţionare (DA, DLR, DEX), explică etimologiile şi evoluţiile de sens în mod logic şi plauzibil.

În concluzie, considerăm că … această lucrare lexicografică va deveni,cu siguraţă, un punct de referinţă în literatura de specialitate.”
Scris în primul rând pentru specialişti, dicţionarul este de un realfolos pentru noi toţi prin bogăţia de informaţii acumulată din toatăliteratura de specialitate a lumii, informaţii care devin tot atâteadovezi în favoarea repotenţării indentităţii limbii române.
Cu privire la importanţa dicţionarului, iată care este şi mesjulautorului către cititor: „Originea limbii române şi a poporului românvor trebui regândite în mod fundamental, întrucât ştiinţa şi teoriileştiinţifice trebuie elaborate în conformitate cu datele lumii reale şicu dovezile de ultimă oră de care dispunem, nu datele să fie selectateşi interpretate în funcţie de teoriile pre-existente.”

Deosebit de important este faptul că la o aceeaşi concluzie ajunsese şidomnul Prof. Univ. Dr. Sorin Paliga în cartea sa intitulată Influenţeromane şi preromane în limbile slave de sud apărută în anul 1996.Ediţia a II-a a cărţii, care a apărut în anul 2006 revăzută şicomplectată arăta din nou că „exemplele analizate şi discutate aicioferă suficiente argumente pentru reconsiderarea radicală araporturilor dintre români şi slavi în orizontul secolelor VI-X p.Ch.”
Ca unul care am ajuns la concluzii asemănătoare cu ale celor doiautori, dar urmând o cu totul altă cale, cea a metaforei care porneştede la arhetipul graiului uman articulat (Urwort), pretind că lucrăriledomniilor lor se înscriu între lucrările deosebit de valoroase aledomeniului, menit să asigure progresul lingvisticii în plan generaleuropean. Dintr-o asemenea perspectivă DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBIIROMÂNE reprezintă însăşi izbânda limbii române pentru a cărei propăşireau trudit, ştiuţi sau neştiuţi, înaintaşii. La întrebarea lui B.P.Haşdeu Perit-au dacii?, astăzi putem răspunde cu un NU viguros pe bazaprobelor irefutabile ale dicţionarului produse prin metodacomparativ-istorică unanim acceptată în întreaga lume.

Susţinut de abnegaţia şi profesionlismul doamnei Corina Firuţă,directoarea editurii ALCOR-EDIMPEX SRL, autorul recentului nostrudicţionar etimologic a reluat, dar a şi finalizat la nivelulexigenţelor actuale „munca prea migăloasă şi îndelungată ca să poată fidusă până la capăt” începută de Mihai Eminescu alături de blondascriitoare Mite Kremnitz, cumnata lui Titu Maiorescu.
Considerat o „neapărată trebuinţă” de geniile noastre tutelare,Eminescu şi Hasdeu, DICŢIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE trebuie sădevină pentru fiecare dintre noi cartea noastră cea de toate zilele, însensul propriu al cuvântului, pentru a recupera prin efort generalizatimensele pierderi şi suferinţe provocate de neîncrederea cu care amtratat timp de 200 de ani concluzia lui Petru Maior, care deşi corifeual Şcolii Ardelene, ne atrăgea atenţia că „dacă este să grăim oblulimba română este muma celei latineşti.”

În încheiere, doresc să vă prezint, la proiector, ca pe un exempluedificator felul în care autorul noului dicţionar etimologic, Dr. MihaiVinereanu, reuşeşete să stabileasca etimologia corectă pentru verbulromânesc a merge, care dobândeşte astfel statutul de cuvânt stravechi,daco-românesc, prelatin, inclus în fondul proto-indo-european.
Asociat acestei mari străvechimi, doresc să vă mai prezint şi cuvântulromânesc cloambă, ales pentru a ilustra de o manieră incontestabilăforţa generativă a cuvintelor româneşti, care au produs prinmetaforizare noi şi noi concepte conservate nu numai de limbasanscrita, ci şi de limbile din Europa care le-a păstrat în uz pânăastăzi.

Cercetator genetică lingvistică
George Liviu Teleoacă

Cartea poate fi gasita la Libraria Sophia

• Share
• Tweet
• Pin
• Email