January 22nd, 2010 
VR 
Nu prea posedam rusa într-atît, ca să înţeleg totulce povestea, ce arăta şi se demonstra academicianul, însă eram captivatde vocea-i cam piţigăiată, dar foarte blîndă şi convingătoare, de moduldelicat, în care conversa cu fiecare interlocutor, dar îndeosebi – delucrurile uimitoare pe care le povestea cu atîta cunoştinţă de cauză.Abia acum îmi dau seama, că “învăţatul Căpiţă”, precum îl numeam eu peatunci, era, de fapt, unicul care se comporta liber şi absolutnestingherit pe “ecranele azurii” ale supracenzuratei televiziunisovietice. Îmi maiamintesc că odată, cînd priveam această emisiune împreună cu cîţivaprieteni de joacă, unul dintre ei, auzindu-i “familia”, a izbucnit înrîs: “Ha-ha, omul acesta e o… căpiţă… de fîn!” Ne-am amuzat cu toţii peseama acestei coincidenţe cu “limba moldovenească”, pentru ca abiaacum, peste ani şi ani, să mă dumiresc că, într-adevăr, ilustrul savantde talie mondială, fiul Laureatului Nobel, Piotr Kapiţa e de originebasarabeană.
Iată unfragment din interviul acordat de S.P.Capiţa la Moscova directoruluiBibliotecii Naţionale din Chişinău, Alexei Rău, şi publicat în revista“Magazin bibliologic”:
“ – Stimate domnule academician, sunteţi descendent din viţă basarabeană. Mai ţineţi vreo legătură cu baştina strămoşească?
– Vreo legătură, e prea puţin spus. Precum vedeţi, vă răspund în limba română, pe când dvs. m-aţi întrebat ruseşte…
– Astăzi sunteţi pus pe surprize…
– La ce vă referiţi?
–Am în vedere, mai întâi, comunicarea ce aţi prezentat-o în cadrulacestei conferinţe internaţionale, prilejuită de aniversarea a 170-a aBibliotecii de Stat a Rusiei, care a facut adevărate furori. Şi a douasurpriză este că vorbiţi atât de bine limba noastră…
–Am în vedere, mai întâi, comunicarea ce aţi prezentat-o în cadrulacestei conferinţe internaţionale, prilejuită de aniversarea a 170-a aBibliotecii de Stat a Rusiei, care a facut adevărate furori. Şi a douasurpriză este că vorbiţi atât de bine limba noastră…
Iatăcă şi dvs., când vă referiţi la această limbă, recurgeţi la exprimareaeufemistică. Academicianul Piotrovski, un mare romanist şi un foartebun prieten al familiei noastre, a tot vorbit despre situaţialingvistică din Basarabia, inclusiv despre felul acesta al multorintelectuali, iscat din raţiuni de circumspecţie politică, desigur, dea ocoli numele ei cel adevărat. Dar ea este limba română şi n-ai ce-iface. Bovarismul politicienilor de la Chişinău, care poate fi numit cuun cuvânt mult mai dur, numai că nu-mi pot permite să cobor atât dejos, întreţinut, ba nu – generat de o seamă de politicieni chiar deaici, de la Moscova, este o mostră de ignoranţă agresivă. Eu nu credcă, în condiţiile creşterii nivelului de instruire şi aledemocratizării, opacitatea obscură a acestor grupări şovine nu va fidezamorsată definitiv. Lucrul acesta, însă, depinde de vorbitoriiacestei limbi, în primul rând de intelectualii de la voi, care trebuiesă spună adevărul. Iar dacă „a spune adevărul” vi se pare o expresiecam bombastică, atunci ţineţi-vă de ceea ce se numeşte demnitateintelectuală. Eu, fiind departe de locurile de baştină alestrăbunicilor mei, ţin la această limbă tocmai din acest sentiment dedemnitate, care include, pentru un intelectual, şi datoria de acunoaşte şi de a vorbi limba mamei, care i-a dat viaţă şi l-a crescut.
Dacăbunelul şi bunica erau basarabeni, vorbitori de limbă română, dacătatăl meu şi mama mea au fost la fel, chiar dacă, în virtutea situaţieilor, nu au prea avut condiţii să se şi afirme în această limbă, cumputeam eu să fiu altfel? Mai mult chiar, deşi m-am născut si am crescutdeparte de Basarabia, am mers pe urmele tatei şi mi-am luat şi eu osoţie basarabeancă, de prin părţile Sorocii, aşa încât, atunci când neretragem în căminul nostru familial, mai vorbim şi româneşte. Am şimers împreună, de câteva ori, când eram mai tineri, în ospeţie lapărinţii şi la rudele soţiei mele…
–La conferinţa de astăzi aţi produs o mare senzaţie, prezentând oviziune neaşteptată asupra trecutului, prezentului şi viitoruluisocietăţii, surpriza fiind amplificată şi de faptul că un fizician facerevoluţie în sociologie…
–Cel de-al doilea aspect al surprizei nu este de fapt o surpriză, ci evorba de continuarea unei tradiţii de familie. Tatăl meu, mai cu seamăîn perioada de după decernarea premiului Nobel, a fost o prezenţăremarcabilă a vieţii publice ruse şi internaţionale. Eu nu am făcutdecât să-i urmez exemplul. Împreună cu câţiva colegi savanţi din SUA şiDanemarca, am încercat să aplicăm modelarea matematică pentru a afla nula nivelul presupoziţiilor, dar mai mult sau mai puţin exact, cum afost comunitatea umană până acum şi ce ne aşteaptă în viitor.Rezultatele ce le-am obţinut, sunt revelatoare, iar concluziaprincipală este că schimbările despre care vorbim mereu de câtevadecenii, sunt insignifiante în raport cu ceea ce ne aşteaptă. Adevăratamare schimbare a societăţii abia urmează să se producă.
– Aveţi în vedere o schimbare de ordin tehnologic?
–Tehnologiile, ca şi moda, sunt lucruri efemere şi nu ţin de esenţafiinţei şi a fiinţării umane. Iar în câmpul acestora din urmă, progresenu s-au prea înregistrat. Francis Fukuyama a demonstrat acest lucru deo manieră irefutabilă. Pe de altă parte, aşa cum arată rezultatelecercetărilor noastre, factorii decisivi în dezvoltarea comunităţiiumane au fost – atât în epocile preistorice,, cât şi în timpurileistorice – nu economia, nu munca, ci spiritualitatea şi informaţia,cultura în sensul larg al cuvântului.
–Prin urmare, concluzia lui Maltus, spre care s-au orientat şi de cares-au ghidat atâta timp politicienii şi savanţii, că problema alimentarăeste forţa motrice a omenirii, se dovedeşte a fi greşită?
–Categoric. Analizele noastre arată că resursele alimentare pe globulpământesc au fost şi sunt mai mult decât suficiente. Problema stă îndistribuirea acestor resurse, dar nu în deficitul lor. Afară deaceasta, explozia demografică, precum ne arată modelul matematic, afost un fenomen temporar şi este influenţată, cât ar părea deparadoxal, tocmai de nivelul de cultură şi de capacitatea de receptarea informaţiei. Cât timp cultura se limita mai mult la îmbunătăţireaaspectelor de civilizaţie, s-a redus progresiv mortalitatea şi acrescut numărul populaţiei. Punctul de vârf al exploziei demograficel-au constituit anii 1950-2000. Din 2001 a început stabilizarea, iardin 2200 numărul populaţiei Terrei va fi într-un regres continuu dincauza reducerii considerabile a natalităţii. Şi oricât ar părea deparadoxal, factorul principal care determină această tendinţă, este, înplină revoluţie informaţională declarată, tocmai criza informaţională.Vorba e că omul a ajuns la limita posibilităţilor sale de receptare ainformaţiei. Formarea profesională durează deja până la vârsta de 30 deani. Dar şi după aceea, instruirea trebuie continuată, altfel nu facifaţă concurenţei. Şi atunci cum să-ţi rămână timp ca să mai şi lucrezi,să te reproduci, să transmiţi cunoştinţele acumulate către generaţiatânără? Limitele receptării au condus la un fenomen nou în ţărilepostindustriale: aproape la 30% din populaţie se manifestăanalfabetismul funcţional (războiul din Irak, de exemplu, a arătat că omare parte din ostaşii americani nu posedă pe deplin armeleintelectualizate).
–Apropo, cineva dintre vorbitorii de astăzi a scos pe tapet problemadisproporţiei crescânde, în cadrul resurselor tehnologice noi, întrepreţurile la hard şi la soft, cele din urmă fiind deja de aproapedouăzeci de ori mai mari. Nu este şi acest indiciu o răsfrângereindirectă a ceea ce remarcaţi dvs. că se petrece în cadrul resurseiumane?
– Fără doar şipoate. Dar aş ţine să fac imediat o replică vis-a-vis de sintagma„resursa umană”. Tratarea factorului uman ca resursă are şi ea parteasa de contribuţie la ceea ce se întâmplă cu omul şi cu societatea. Seconturează două puncte ale căii parcurse până acum: de la frate alnaturii, în vremurile primordiale, la resursă, în perioadacontemporană. În general, modelul matematic al căii acesteia arată căs-a produs o comprimare a timpului şi a istoriei. Fiecare perioadăistorică nouă a fost de două, trei ori mai scurtă decât precedenta.Densitatea informaţională, culturală, psihologică, biologică a crescutîn proporţie geometrică, presându-l pe om cu o forţă fără precedent.
–Aţi specificat mai sus că din anul 2200 va începe scăderea progresivă apopulaţiei Terrei. Probabil că momentul acela se va constitui într-unfel de linie de demarcare, de trecere la noua societate, intrată înadevărata mare schimbare la care v-aţi referit. Cum va fi aceasocietate?
– În primulrând, va fi radical schimbată componenţa de vârste: oamenii în etatevor fi mult mai mulţi decât cei tineri. Va fi, deci, o societateîmbătrânită, cu toate consecinţele ce decurg dintr-o astfel de stare.Se va produce o criză acută de concepţie colectivă asupra lumii şi unade conştiinţă. Vor intra în declin familia şi statalitatea. În locultimpului comprimat va veni altceva.
– Nu vor însemna oare toate acestea începutul sfârşitului?
–Dacă nu se va întâmpla nici o catastrofă cosmică, nu va dispărea nicisocietatea. Ea va traversa, desigur, o perioadă de reabilitare, dereanimare după cele prin câte a trecut. Şi apoi îşi va reveni. Dacă,desigur, se va întoarce la natură, la spiritualitate, la cultură,lăsând aspectele tehnologice pe un plan secund, unde le este locul, aşacum ne-a prevenit şi filosoful german Heidegger, şi marele Fukuyama.
– Credeţi că ar trebui să renunţăm la tehnologizare?
– În nici un caz. Tehnologiile îşi vor ocupa locul ce li se cuvine. Până în 2200 va mai veni un mare val tehnologic, legat de aplicarea memoriei holografice la computere, de motoarele cu apă (cu hidrogen) şi de crearea intelectului artificial. Acesta din urmă va duce criza interioară a omului şi a societăţii la limita ultimă, încât, pe fundalul răririi populaţiei, vom vedea
cu alţi ochi realitatea, o vom simţi fizic, cum ar zice Borges. Şi atunci, lăsând tehnologiile la locul lor, ne vom preocupa de creşterea părţii spirituale, culturale a fiinţei noastre, pentru a redobândi echilibrul. Chiar dacă nu vom face în mod deliberat acest lucru, îl va face instinctul de autoconservare din noi, natura care e mai înţeleaptă decât înţelepciunea însăşi.
– Aşadar, un progres eventual pentru biblioteci ar însemna trecerea de la diseminarea informaţiilor la difuzarea cunoştinţelor. Cum vedeţi dvs, ca unul care cunoaşte biblioteca din interior, înfăptuirea practică a acestei orientări?
– Înfăptuirea practică trebuie să decurgă, pe de o parte, din baza metodologică oferită de ştiinţă, de modelarea matematică în particular, iar pe de alta, din studierea publicului cititor cu instrumentele ce le oferă sociologia contemporană. Vectorii evoluţiei demografice şi antropologice trebuie să prevaleze, ca puncte de reper, asupra aspectelor tehnologice. Însă
eu nu aş fi de acord cu noţiunea de progres pe care aţi utilizat-o aici. E vorba mai curând de o reîntoarcere la spiritualitate şi la cunoaştere, dar la un alt nivel de dezvoltare, desigur. Acelaşi lucru se poate spune şi despre globalizare. Or, utilizând, cu referire la circuitul informaţional, sintagma „sat global”, noi, de fapt, recunoaştem că arhetipul informaţional foarte vechi al statului e mult mai bun decât modelul la care am ajuns în secolul XX. Asta e legitatea. Universul e pulsatoriu, se contractă şi se dilată, se depărtează de punctul iniţial şi apoi revine. Omul, ca parte a acestui univers, nu poate fi o excepţie.
– În nici un caz. Tehnologiile îşi vor ocupa locul ce li se cuvine. Până în 2200 va mai veni un mare val tehnologic, legat de aplicarea memoriei holografice la computere, de motoarele cu apă (cu hidrogen) şi de crearea intelectului artificial. Acesta din urmă va duce criza interioară a omului şi a societăţii la limita ultimă, încât, pe fundalul răririi populaţiei, vom vedea
cu alţi ochi realitatea, o vom simţi fizic, cum ar zice Borges. Şi atunci, lăsând tehnologiile la locul lor, ne vom preocupa de creşterea părţii spirituale, culturale a fiinţei noastre, pentru a redobândi echilibrul. Chiar dacă nu vom face în mod deliberat acest lucru, îl va face instinctul de autoconservare din noi, natura care e mai înţeleaptă decât înţelepciunea însăşi.
– Aşadar, un progres eventual pentru biblioteci ar însemna trecerea de la diseminarea informaţiilor la difuzarea cunoştinţelor. Cum vedeţi dvs, ca unul care cunoaşte biblioteca din interior, înfăptuirea practică a acestei orientări?
– Înfăptuirea practică trebuie să decurgă, pe de o parte, din baza metodologică oferită de ştiinţă, de modelarea matematică în particular, iar pe de alta, din studierea publicului cititor cu instrumentele ce le oferă sociologia contemporană. Vectorii evoluţiei demografice şi antropologice trebuie să prevaleze, ca puncte de reper, asupra aspectelor tehnologice. Însă
eu nu aş fi de acord cu noţiunea de progres pe care aţi utilizat-o aici. E vorba mai curând de o reîntoarcere la spiritualitate şi la cunoaştere, dar la un alt nivel de dezvoltare, desigur. Acelaşi lucru se poate spune şi despre globalizare. Or, utilizând, cu referire la circuitul informaţional, sintagma „sat global”, noi, de fapt, recunoaştem că arhetipul informaţional foarte vechi al statului e mult mai bun decât modelul la care am ajuns în secolul XX. Asta e legitatea. Universul e pulsatoriu, se contractă şi se dilată, se depărtează de punctul iniţial şi apoi revine. Omul, ca parte a acestui univers, nu poate fi o excepţie.
– Vă mulţumesc pentru interviu.
–Iar eu vă mulţumesc pentru invitaţie şi vă rog să transmiteţicititorilor revistei „Magazin bibliologic” urările mele de fericire şide mai bine. Mai ales cititorilor de prin părţile Sorocii, oamenidespre care am nişte amintiri de neşters.
Interlocutor: Alexe Rău / 2003
Destinul lor a fost ştiinţa
Sergei Petrovici Capiţas-a născut la 14 februarie 1928 la Cambridge, Marea Britanie, undetatăl său – tînărul savant Piotr Capiţa (trimis în calitate de membrual comisiei Academiei Ruse de Ştiinţă pentru restabilirea relaţiilorştiinţifice suspendate din cauza războiului şi a revoluţiei), pentrucunoştinţele sale excepţionale, a fost invitat de însuşi renumitulErnest Rutherford să lucreze în laboratorul acestuia. În 1935 S. Capiţarevine cu părinţii în URSS, absolveşte Institutul de Aviaţie dinMoscova, apoi lucrează la Institutul de Aerohidrodinamică, laInstitutul de Geofizică şi pînă în prezent – la Institutul de Fizică alAS a FR. Timp de 35 de ani a condus catedra de Fizică (cea mai mare dinţară) a Institutului fizico-tehnic din Moscova. Este vice-preşedinte alAcademiei Ştiinţelor Naturale a FR, membru al Academiei Europene,Laureat al Premiului de Stat din URSS, al Premiului AS al FR şi alPremiului UNESCO pentru activitatea de popularizare a ştiinţei.
Fratele, Andrei Petrovici Capiţa, este savant-geograf, membru-corespondent al AS a FR, profesor la Universitatea de Stat „M.V.Lomonoiov” din Moscova.
Feciorul, Fiodor, filolog de profesie, lucrează la Institutul literaturii universale.
Fiica, Maria, e psiholog, lucrează la Universitatea de Stat „M.V.Lomonoiov” din Moscova.
A doua fiică, Varvara, e medic, lucrează la Şcoala Superioară de Economie.
Tatăl, Piotr Leonidovici Capiţa,mare fizician rus, cercetător al atomului, distins (1978) cu PremiuluiNobel “Pentru invenţii şi descoperiri de bază în domeniul fiziciitemperaturilor joase” (împreună cu Arno Allan Penzias şi Robert WoodrowWilson), s-a născut pe 9 iulie 1894 în oraşul Kronstadt.
Mama lui Serghei şi Andrei Capiţa a fost Anna Alekseevna Krîlova, fiica academicianului rus Aleksei Nikolaevici Krîlov.
Bunicul, generalul Leonid Petrovici Căpiţă, originar din Basarabia, a fost inginerul şi constructorul fortificaţiilor de la Kronstadt.
Bunica, OlgaIeronimovna Stebniţkaia, a fost filolog, specialist în domeniulfolclorului şi literaturii pentru copii, a adus o mare contribuţie încultura rusă.
Pe urmele tatălui
Dinpăcate, în Moldova nu se prea cunosc biografiile generalului LeonidPetrovici Căpiţă şi a soţiei acestuia, Olga Ieronimovna Stebniţkaia,despre care protagonistul interviului de mai sus spune că „bunelul şi bunica erau basarabeni, vorbitori de limbă română”.La sigur, muzeul din Kronştadt deţine mai multe date despreîntemeetorul cetăţăţii, care a lăsat urme de neşters în istoria fosteiURSS şi a Rusiei.
Înschimb, mulţi oameni de vîrstă medie şi mai înaintată au auzit multedespre Laureatul Premiului Nobel, fizicianul sovietic Piotr Capiţa,despre care iarăşi protagonistul interviului de mai sus spune că „tatăl meu şi mama mea au fost la fel (adică, nici ei nu şi-au uitat limba – B.O.) chiar dacă, în virtutea situaţiei lor, nu au prea avut condiţii să se şi afirme în această limbă”.Astfel, în 1905 Piotr a început gimnaziul, dar fiindcă nu avearezultate bune (nu-i plăcea latină, deşi cunoştea la perfecţie limbaromână) el a părăsit gimnaziul şi şi-a continuat studiile la liceulreal Kronstadt, pe care l-a absolvit cu success în 1912. Continuîndu-şistudiile la facultatea de electromecanică a institutului politehnicPetrograd, chiar de la primele ore de curs a fost remarcat de cătreprofesorul de fizică A.F. Ioffe, care i-a propus să participe lacercetări în laboratorul sau. În anul 1914 Piotr a plecat în Scoţia învacanţa de vară pentru studierea limbii engleze. Cînd a revenit,incepuse Primul Război Mondial şi tînărul s-a înrolat voluntar înarmată ca şofer de infirmierie, transportînd răniţi pe frontul polonez.
În1916, după demobilizare, P.Capiţa a revenit la studii, colaborînd şi lalaboratorul de fizică al lui Ioffe. În situaţia gravă de dupărevoluţie, Ioffe a insistat ca talentatul discipol al său, P.Capiţa, săplece în străinatate, dar numai după intervenţia lui Maksim Gorkii –cel mai influent scriitor rus la acea perioadă – autorităţile bolşevicei-au permis plecarea în Anglia. Cu puţin timp înainte de plecare,epidemia de gripă “spaniola” i-a cosit, doar într-o lună, pe cei maidragi – tatăl, soţia, fiul şi fiica…
Tînărulsavant a lucrat în laboratorul din Cavendish, conducatorul acestuia,Ernest Rutherford, acceptîndu-i stagierea sub impresia aptitudinilortînărului fizician rus. Autoritatea ştiinţifică a lui Capiţa crestea -în 1923 el devine doctor in ştiinţe, obţinînd prestigioasa bursăMaxwell, în 1924 devine adjunct al directorului laboratorului dinCavendish, peste un an e ales membru al colegiului Trinity.Oficialităţile din URSS i-au propus să revină în ţară, dar savantul apus condiţia de a i se permite libera circulaţie în Europa, condiţie,pe care Moscova nu o accepta.
Totuşi,Capiţa a fost ademenit în URSS, viza în Anglia fiindu-i anulată.Rutherford şi alţi savanţi cu renume au apelat la autorităţilesovietice să-i permită lui Capiţa continuarea lucrărilor ştiinţifice înAnglia, dar au fost refuzaţi. Savantului i s-a propus funcţia dedirector al Institutului de Fizică al Academiei de Ştiinţe a URSS,dînsul acceptînd acest post cu o condiţie – achiziţionarea fostuluilaborator din Anglia. Pînă la urmă, Rutherford s-a resemnat, intelegîndca şi-a pierdut remarcabilul colaborator, şi a acceptat afacereasovieticilor. Astfel, URSS a cumpărat laboratorul, iar savantul,împreună cu soţia şi cei doi feciori, Serghei şi Andrei, a fost cazatchiar pe teritoriul institutului.
Autoritateamondială a lui Capiţă îl proteja de intemperiile teroarei staliniste,mai mult ca atît – graţie intervenţiei lui, mulţi oameni de ştiinţă aufost salvaţi de închisori şi lagăre. Din 1934 pînă în 1983, savantul atrimis mai mult de 300 de scrisori lui Stalin (50), Molotov (71),Malencov (63), Hruşciov (26). În 1972, cînd autorităţile au propusexcluderea lui Andrei Dimitrievici Saharov din Academia de Ştiinţe,Capiţa a fost unicul care s-a opus, declarînd fără frică: “Avem deja unruşinos precedent – în 1933 fasciştii l-au exclus pe Albert Einşteindin Academia de Ştiinţe de la Berlin.”
Pentrurefuzul de a participa la elaborarea armei atomice Capiţa a fostdestituit din funcţie şi inlăturat de la orice cercetări ştiinţifice.În decurs de 8 ani el s-a aflat în arest la domiciliu, lipsit de oricecomunicare cu lumea ştiinţifică. Dar şi în asemenea condiţii PiotrLeonidovici a utilat un mic laborator, cercetînd posibilităţile dedobîndire a energiei termonucleare. Doar în 1965, după o întrerupere depeste 30 de ani, Capiţa a primit permisiunea de a se deplasa pestehotare, în Danemarca fiind decorat cu medalia de aur internaţională„Nils Bor”. În 1969 s-a deplasat în SUA, iar în 1978 Academia deŞtiinţe a Suediei i-a înmînat Premiul Nobel. Savantul de originebasarabeană P.Capită s-a stins din viaţă la 8 aprilie 1984, cu puţinînainte de a împlini vîrsta de 90 de ani.
Fiulsău, academicianul cu renume mondial şi vorbitorul de limbă română,Serghei Petrovici Capiţa, azi împlineşte 80 (acum 85 de ani!). N-ai ce face: „Ars –longa, vita- brevis”.
Boris Olaru
Sursa: Moldova Noastra
More from my site
- “Binele este precum taina răsfrântă din potirul fotonului: lumină dincolo de lumină”. Cosmologia Creştină. O(m)ul Dogmatic
- De ce va cadea sistemul cu microcip biometric. Epilog despre noua paradigmă anticreştina: religia numarului (IV)
- Facebook incepe inregistrarea biometrica a utilizatorilor in paralel cu alte softuri deja inserate in noile calculatoare
- N-ai vrea mataluta sa-ti dai datele biometrice “gratis” si pe gratis pentru calculatorul central al NWO?
- Către o religie a numărului. Noua paradigmă anticreştină. Biometria (II)
Posted in Uncategorized 
Tags: 
