CIOROVOIALA COMUNISTILOR. Olteanul Dinu Sararu vs internationalistul Volodea Tismaneanu. "Tatăl meu a fost lider PNŢ, iar al domnului Tismăneanu, kominternist"

Am urmarit cu amuzament saptamana trecuta suferintele bietului Volodea Tismaneanu dupa punerea la punct facuta de Dinu Sararu fata de persoana sa. Cunoscandu-l deja pe tasmanian cu slabiciunile sale cu tot am asteptat cuminte ca la cele cateva randuri pe care i le-a alocat Sararu in Evenimentul Zilei sa se isterizeze o data si apoi, cu masochism, “iar din nou”. Asa a si fost. Pentru prima sparcaiala s-a folosit de plagiatorul de serviciu al lui Vadim Tudor, Mirciulica Mihaiesi. Neputincios cum e, pentru a doua jarja a republicat un negrisor de-al lui, un oarecare Angelo Mitchievici, oltean sadea inteleg, dupa modelul Petre Roman – os de ardelean. Cred ca este important de reprodus “flacara ros-violeta” dintre cele doua reprezentari ale comunismului, cel autohton si cel internationalist neokominterninst, mai ales pentru ca ii devoaleaza din nou adevarata fata a pretinsului “anticomunist” din secta pretutindenarilor. De exemplu: fiul lui Leon Tisminetski ii reproseaza lui Dinu Sararu niste legaturi de rudenie comuniste, tocmai el, cel care sustine ca n-are nici o importanta faptul ca a trait in cartierul rosu si ca propriii sai parinti au fost agenti NKVD veniti cu tancurile sovietice. Ca si cum un copil de taran roman de la botul vacii ar fi avut exact aceleasi sanse si proptele cu o progenitura nomenklaturista scolita in aceeasi clasa cu Nicu Ceausescu! Desigur, la fel de nevinovat este si astazi ca s-a nimerit in acelasi grup pentru “dialog social” si cu fiica si cu nepotul lui Leonte Rautu! Mai departe: onanistul din el nici macar acum nu are curajul sa-i reproseze lui Dinu Sararu ca puterea sa sta si in faptul ca este mason de rang inalt sau ca acel var pe care il invoca este chiar fostul socru al lui Dinu Patriciu. Nu, o da pe dupa colt, ca este “unul dintre apropiatii lui Iliescu”. Dar, pana nu demult, distinsul “anticomunist” Tismaneanu era mai mult decat un “apropiat de-al lui Iliescu”, era ca fiul sau adoptiv! Si, daca Geoana ar fi fost presedinte acum, fiti convinsi ca Tismaneanu si-ar fi redescoperit peste noapte valentele “social-democrate”. In schimb, Sararu va ramane in istoria literaturii romane drept un scriitor de mare forta. Public intai cele cateva fraze rostite de Sararu, apoi replica plangacioasa a lui Tismaneanu (il las in gunoiul sau pe Mitchevici) si, in completare, vin cu cateva lamuriri mai vechi, care ar fi trebuit sa fie definitive in privinta propagandistului comunist de tip bolsevic deghizat ca o cazatura de travestit in bordelul lui de “neo-commies” resapati.

Sararu in Evenimentul Zilei: “Tismăneanu a aterizat pe genunchii domnului Iliescu, apoi, la rând, pe alţi genunchi”

“Aţi fost acuzat în Raportul Tismăneanu că aţi contribuit laperpetuarea cultului personalităţii lui Ceauşescu, că aţi fost unexponent al literaturii socialiste care a dus la venerarea lui.Exponent al protocronismului, ca să citez. Aţi contestat concluziiledocumentului, la vremea publicării lui. Dvs. aveţi ceva să vă reproşaţi?
Trilogia Dragostea şi Revoluţia mi-a fost retrasă şi interzisăşi arsă şi în noiembrie ’89, dar interzisă şi imediat după 1990, acumcrezându-se că este un omagiu adus dictaturii în timp ce înainte eraconsiderată un denunţ al mecanismului dictatorial. În ediţia de azi, unstudiu al lui Ion Cristoiu spune tot acest adevăr. Din păcate, ceitineri nu ştiu mare lucru despre trecutul apropiat, încă nu s-a scris oistorie corectă a acestui trecut apropiat iar domnul Volodea Tismăneanunu poate ţine locul lui Dan Berindei, lui Dinu Giurescu care a şiînceput să scrie această istorie, al lui Florin Constantiniu, al luiRăzvan Theodorescu, al lui Buzatu, al lui Scurtu, al istoricilor, vreausă spun, nu are nici profesionalitatea, nici statura, nici căderea…şi aşa mai departe.

Domnia sa a început îndoctrinându-ne în filozofia marxist-leninistă,când ne-a îndemnat devotat să construim socialismul, apoi a plecat săse nevoiască, aşa cum zice ţăranul, în capitalismul american. Când s-aîntors a aterizat pe genunchii domnului Iliescu, apoi, la rând, pe alţigenunchi, şi ne-a certat că am construit socialismul. Nu e cazul să măopresc mai mult asupra lui, e un accident şi i-am răspuns; adaug acumcă n-am fost nici membru al ,,grupului’’ protocronist. N-am fost, cepot să fac ?”

Tismaneanu pe bloguletul lui unde scrie cu cerneala rosie ca un pionier fruntas: “Dragostea, revolutia si abjectia: Despre Dinu Sararu si alti “trepadusi de curte noua””

“Aflu ca Dinu Sararu, nepotul lui Mihail Rosianu, eternul presedinte al ARLUS, varul lui Ionel Rosianu, cel care a fost ani de zile adjunctul lui Leonte Rautula Sectia de Propaganda, apoi seful Departamentului Cultelor, deci DinuSararu, romancier de curte al clanului Ceausescu, se ocupa de mineintr-un interviu din EvZ. Nu am nici timp,nici chef sa polemizez cu aceasta epava a comunismului dinastic in fazasa cea mai penibila. Dar trebuie reamintit faptul ca Dinu Sararua fost nu doar un trambitas de partid, un apologet al degradarii moraleprezentata drept “etica si echitate socialista”, unul dintre cei maiactivi membri ai nefastului grup al celor “douazeci si ceva” cum iinumea Monica Lovinescu, cei care mergeau cu jalba laCeausescu, turnandu-si cu zel colegii din Uniunea Scriitorilor ca facjocul Europei Libere. Sararu, Ungheanu, Paunescu, Barbu, Marcea,Purcaru, Paul Anghel, Vadim, Dan Zamfirescu, Nicolae Dragos, NicolaeDan Fruntelata, spre a-i numi pe cei mai inversunati si agresivi,sustinuti de Mihai Dulea si Eugen Florescu.
Cu inalte protectii in Olimpul nomenklaturist, Sararu  si-adezvoltat o intreaga retea de conexiuni in lumea culturala, politica si economica, a renascut dupa 1989 ca magnat, bancher, businessman,asemeni rudelor sale mai vechi sau mai noi, travestite in juniliberali. Este unul dintre apropiatii lui Ion Iliescu.  Public, deocamdata, acest fragment din articolul lui Mircea Mihaies in memoria lui Virgil Ierunca, ilustrul jurnalist si eseist, tinta infamiilor lui Sararu. Nu avea, nu are cum sa ierte crapulosul personaj faptul ca Monica Lovinescu il numara, pe drept cuvant, printre cei mai nocivi ”trepadusi de curte noua”.   Textul a aparut in Romania Literara, nr. 40 din 2006. Voi reveni.“Nici unul din articolelemizerabile scrise, de-a lungul vremii, de Artur Silvestri, ConstantinSorescu, de Corneliu Vadim Tudor, de Eugen Barbu, de ideologiiprotocronismului de la revista “Luceafărul” nu-mi sună atât de sinistruprecum un text al lui Dinu Săraru. Profitând de faptul că era unfamiliar al lumii din care provenea exilatul de la Paris (VirgilIerunca se născuse la Lădeşti, în Vâlcea), fostul politruc comite unadin cele mai respingătoare delaţiuni pe care mi-a fost dat s-o citescîntr-o epocă în care turnătoria era la putere. Textul cu pricina, încare ura şi resentimentul se îngemănau într-o pastă rău mirositoare,încerca să-i transforme pe Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca într-unsoi de paria ce trăiau în mizerie fizică şi morală, într-un Paris încare, în viziunea lui Săraru, se acumulaseră toate ororile universului.””
A doua zi apare un text kilometric al lui Mikiduta… 

Ce il doare pe Tismaneanu? Adevarul: “Tatăl meu a fost lider PNŢ, iar al domnului Tismăneanu,kominternist”

Dinu Săraru, menţionat pe lista celor care aususţinut regimul comunist, îl acuză de ipocrizie pe Vladimir Tismăneanu, şefulcomisiei prezidenţiale 

Raportul comisiei Tismăneanu privind condamnareacomunismului, document din care Adevărul a publicat concluzii în exclusivitate,a stârnit reacţii dure din partea celor menţionaţi pe lista aşa-numiţilor”stâlpi” ai fostului regim. Într-o replică trimisă ziarului nostru,scriitorul Dinu Săraru contestă argumentele şi sinceritatea demersuluicomisiei Tismăneanu şi aruncă mănuşa celor interesaţi de o dezbatere cu cărţilepe masă. Prezentăm în continuare textul integral al autorului:

Alcătuirea, nefericit tendenţioasă, a paginiiconsacrate vineri, 13 decembrie – “Raportului comisiei prezidenţialepentru analizarea dictaturii comuniste”, de către cotidianul”Adevărul”, pagină în care se spunea că nu am putut fi contactat, caşi când aş fi fugit, laş, de răspundere, dar pentru care până la urmă redacţiaşi-a prezentat, sâmbătă, 14 decembrie, fireştile scuze, la care s-a adăugat şi”precizarea” domnului Vladimir Tismăneanu prin care se recunoaştediplomatic gafa redactorului amator de efecte manipulatoare, Andrei Bădin, m-audeterminat, aşa cum am promis, să intervin, într-un dialog provocat, oferindpunctul meu de vedere gazetei care poartă un nume celebru, validat de semnăturinu mai puţin celebre şi, din primii ani, de autoritatea – atât de încărcată deobligaţii de onoare pentru cei de azi – a unui ilustru întemeietor al preseiromâneşti democratice, Constantin Mile.Intervenţia mea poartă, aşadar, titlulcare se află la începutul însemnărilor de faţă şi aduce în discuţie argumenteizvorând din propria experienţă de viaţă la care, din decenţă, n-am făcut apel,niciodată până acum, comentariile mele fiind reduse la un Post Scriptum.Consider că paralela pe care o propun este, prin ea însăşi, viu grăitoare.
Bunicul meu, boieraşul oltean Constantin C.C.C.Săraru, din Oltenia vâlceană de sub munte, a plecat la Războiul de Neatârnaredin 1877 şi s-a întors erou al acestui război, rănit la Smârdan, cu pieptulplin de decoraţii, nouă, fiind apoi vizitat, pe rând, drept recunoştinţă, deCarol I şi de I.C. Brătianu. Nu cunosc nimic despre bunicul domnului VladimirTismăneanu. Tatăl meu, învăţătorul de ţară ConstantinC.C.C. Săraru, locotenent de rezervă, a căzut eroic în cel de-al doilea războimondial, la 15 august 1941, de Sfânta Marie.
Peste trei ani, mi se pare, tatăl domnului VladimirTismăneanu venea la Bucureşti, protejat doctrinar de tancurile sovietice şiconvins, fireşte, că are datoria să implementeze comunismul în România.
Tatăl meu a fost unul dintre liderii olteni aiPartidului Naţional ţărănesc, candidat de deputat ţărănist în ultimele alegeriromâneşti democratice, interzise de Carol al II-lea.
Tatăl domnului Vladimir Tismăneanu a fost unul dintreliderii kominternişti împuterniciţi, cum am spus, să instaureze comunismul înRomânia sub acoperirea tancurilor sovietice. şi a reuşit!
“Am trăit într-o mare sărăcie, după război, laSlătioarea vâlceană”
Nu cred că e greu să se facă deosebirea dintresărăcia slătiorenilor şi bogăţia vieţuitorilor din Cartierul Primăverii, primiibeneficiari, desigur, ai implementării comunismului în România.
şi eu, fireşte, ca şi domnul Vladimir Tismăneanu,care s-a bucurat şi de armătura ideologică-educaţională primită în familie, amcrezut, recunosc sincer, în soluţia comunistă a salvării şi apoi a progresuluiRomâniei.
şi eu, ca şi domnul Vladimir Tismăneanu, am descoperit,la un moment dat, ca şi alţi români, că e posibil să ne fi înşelat. DomnulVladimir Tismăneanu a plecat atunci în America.
Nu puteam toţi pleca în Americaîn ziua când am descoperit, mai devreme sau mai târziu, că ne-am înşelat.
Dânsul s-a retras în ţaratuturor făgăduinţelor, noi am rămas să trăim cu ochii în soarele înşelătoarelorfăgăduinţe comuniste.
În această lungă pagină de istorie nefericită, care afost plaga comunismului în România – printre atâtea compromisuri, cedări,umilinţe, acceptări tranzacţionale, abdicări vremelnice, de care e plinăistoria noastră începând de la Brâncoveanu, plătite toate atât de scump, cuviaţa, mai ales – în ce mă priveşte, şi îmi cer scuze că apelez la câtevaargumente biografice, am pus suflet, tot sufletul întotdeauna, la crearea şidenumirea Teatrului Naţional de Televiziune, la succesul Teatrului Mic şi lacrearea Teatrului Foarte Mic, 13 ani de succese însoţite de un public de mii şimii de spectatori, sute de mii, care au considerat Teatrul de pe Sărindar”o oază de libertate” în Bucureşti şi în România. Spectacolele cu”Evul mediu întâmplător”, “Richard al III-lea”, “IvonaPrincipesa Burgundiei”, “Maestrul şi Margareta”, “Amurgulburghez”, “Ca frunza dudului”, “Politica”, “Astăseară stau acasă”, “Nişte ţărani”, acesta din urmă jucat nouăani cu casa închisă, reprezentaţiile de la naţionalele din Timişoara, Iaşi şiCluj, “protejate” de avalanşa publicului cu pază miliţienească, toateaceste spectacole au fost urmate de anchete de stat şi de securitate, culminândcu ancheta de securitate a spectacolului “O scrisoare pierdută”, undese parodia dictatorul, întruchipat de Leopoldina Bălănuţă – Agamiţă Dandanacheîn travesti -, mutând cu bagheta casele din Centrul Civic. Au fost ani de danspe sârmă ai directorului teatrului, de cumplită uzură nervoasă, de umilinţecumplite în faţa cenzurii, cărora le urma, de atâtea ori, îngenuncherea în faţadictaturii. şi azi, ca şi atunci, când ne apărau aplauzele incendiare alepublicului, ştiu că a meritat şi că am avut dreptate să nu abdic, pentru că,numai şi astfel, aici nu a fost o Siberie culturală.
“Am rezistat”
Am scris atunci “Nişte ţărani” în care amdenunţat – în 1974! – tragedia colectivizării, am scris “Clipa” încare am vorbit deschis – în 1976 – despre lagărele comuniste şi despre fricaparalizantă cu care a fost îngenuncheat, la începuturile implementăriicomunismului, un popor, am scris trilogia “Dragostea şi Revoluţia”,în care am descris prăbuşirea prin implozie a dictaturii comuniste în România,triologie interzisă în noiembrie 1989 şi trimisă la ars, salvată în depozite deun funcţionar curajos, interzisă şi în 1990, ca şi autorul, retipărită, însfârşit, acum în deplină libertate.
Am rezistat. Afară de Slătioara, nu aveam unde să măduc. Dacă pentru această zbatere trebuie să fiu infamat de către domnulTismăneanu drept kulturnik, înseamnă, neapărat, că trebuie să fiu infamat?!
În toţi anii aceştia, după câteva intervenţiiencomiastice în presa vremii, drept omagiu înfocat ştiinţific aduscomunismului, domnul Vladimir Tismăneanu a plecat în America şi s-a pregătitintens să condamne ştiinţific şi de-a valma comunismul din România, punând, cuma făcut, nu întâmplător, şi domnul Andrei Bădin, accentul nu pe implementatori,pe tanchiştii ideologici, ci pe cei care s-au chinuit să arate căspiritualitatea românească n-a expirat. Tristă virtute ştiinţifică. (DinuSăraru)
Procesul comunismului nu poate fi doar unuljurnalistic
1) Rememorez cu stupoare ziua când la TeatrulNaţional de sub direcţia mea, cu numai trei-patru ani în urmă, domnul VladimirTismăneanu se gudura, acesta e cuvântul, pe lângă domnul Iliescu, alături decare se afla, autor al unui lung interviu, o carte cu preşedintele de atunci alţării. Cum se mai linciurea pe lângă domnul Iliescu, cum se mai alinta, ca săvadă lumea cât de prieten e dânsul cu preşedintele, cât de apropiat este, câtde devotat îi este, cât de mândru este dânsul de prietenia domnului preşedinte!Mă aşteptam să se şi cuibărească în braţele domnului preşedinte, ca să-i fie şimai comod când dădea autografe mulţimii. Acum, pe acelaşi preşedinte, pe careîn cartea respectivă evident nu-l condamnase, acum îl face stâlp alcomunismului. Ce fel de faţă arată acum domnul Vladimir Tismăneanu? Când e domnia-saom de ştiinţă şi când e penibil conjuncturist?
2) În raportul său de azi, domnul Tismăneanu îlcondamnă sub imperiul rigorii ştiinţifice şi pe tatăl său mort. Eu ştiu căpărinţii, vii sau morţi, părinţii care te-au născut nu e frumos, nu e moral,oricât ar fi de ştiinţific, să-i denunţi şi să-i condamni public, mai ales cândte-ai bucurat toată copilăria, toată adolescenţa şi toată tinereţea deocrotirea lor de vis fericit comunist. Dacă ţi-e ruşine, spui măcar”Domnilor, mi-e ruşine, nu-mi pot înjura părinţii, care s-au dovedit, dinpăcate, ce s-au dovedit, nefaşti pentru această ţară“.Altfel rişti să nu poţi fi calificat moral.
3) Sunt convins, absolut convins, că procesulcomunismului, proces al unei perioade de istorie românească tragică, este absolutnecesar, el cere însă şi autoritatea marilor noştri istorici, de care ţarase bucură azi. Procesul acesta nu poate fi doar unul jurnalistic.
You can leave a response, or trackback from your own site.

Leave a Reply

Powered by WordPress

toateBlogurile.ro

customizable counter
Blog din Moldova