Victor Roncea Blog

• Share
• Tweet
• Pin
• Email

La Editura Universitatii „Al. I. Cuza“ din Iasi a aparut recent volumul„Pamfletul si tableta, jurnalism sau literatura?“, de Catalin Mihuleac.Cartea, in fapt teza de doctorat in filologie a autorului, continecapitole dintre cele mai incitante, dintre care se remarca „1907 si1989, doua manipulari ale opiniei publice prin intermediul presei“ ori„Tineretea si traumele presei romanesti“, dar si minicapitole dedicatevedetelor de azi ale pamfletului si tabletei: Mircea Dinescu, C. T.Popescu, Tudor Octavian, Mircea Mihaies, Ioan Grosan sau Vadim Tudor.
Aducandprecizari pretioase pe o piata care a fost acoperita pana acum doar laun nivel amatoristic, lucrarea lui Catalin Mihuleac este o lecturanecesara atat studentilor in jurnalism, cat si celor care deja lucreazain aceasta breasla. In plus, trebuie precizat ca scriitura autoruluiare un vadit sarm, foarte departe de stilul scortos in care cad celemai multe teze de doctorat din tara noastra.
Adaugam ca, in lunamartie, editura Cartea Romaneasca va publica „Zece povestirimultilateral dezvoltate“, o alta carte de Catalin Mihuleac, care nepropune comunismul romanesc, vazut printr-un ochi de soldat „Svejk“. Cartea poate fi procurata si online. Redau mai jos capitolul despre cazurile 1907 si 1989.

„1907” ŞI „1989”
DOUĂ MARI MANIPULĂRI ALE OPINIEI PUBLICE PRIN INTERMEDIUL PRESEI

1907 – Cei 11.000 de morţi recomandaţi de cotidianul „Adevărul” şi fulminanta lor carieră internaţională

Deşi pamfletele nu pot schimba faţa lumii – contrazicând astfelutopia patriarhului Courier – ele pot pune serios umărul la cele maimari manipulări ale opiniei publice de care pomeneşte istoria.
Pentru istoria ţării noastre, cea mai spectaculoasă mistificarepornită din presă este cea referitoare la răscoala ţărănească din 1907,când ziarul „Adevărul” – prin pana directorului şi proprietarului săude atunci, Constantin Mille – dădea publicităţii şi bătea monedă pecifra eronată de 11.000 de morţi, faţă de doar 419, câţi certifica, înplenul parlamentului, ministrul de interne I.I.C. Brătianu.
Anii lungi de gazetărie socialistă practicată de Mille îşi spuneaucu tărie cuvântul. Anterior, el îşi desfăşurase activitatea în paginileunor publicaţii de stânga, precum „Dacia viitoare”, „Contemporanul”,„Munca” şi „Lumea nouă”, mai ales acestea două din urmă punându-şiamprenta asupra viziunii sale despre presă. „Experienţa adusă de C.Mille de la publicaţiile socialiste în paginile „Adevărului” va fifructuoasă pentru dezvoltarea ziarului a cărui direcţie o preluase”[1].
Abia acum, la circa două decenii după căderea regimului comunist din1989, se poate estima cât de „fructuoasă” a fost experienţa demanipulator public a lui Mille. Până acum, din raţiuni propagandistice,tăcerea a fost totală.
În pamfletul Letopiseţi, apărut în paginile „Adevărului”,în vara anului 1907, Mille face o antiteză (de altfel, foarte plasticăşi eficientă jurnalistic) între ţăranii răsculaţi, încolţiţi de puştilejandarmilor, şi boierimea care petrece dezinvolt, înfofolită în blănuriantifonice, pentru a nu fi deranjată de zgomotele neplăcute alegloanţelor destinate gloatei. Rezultă un tablou bine mulat pe gustulunor partizani declaraţi ai luptei de clasă: „Unii cad răniţi demoarte, iar acolo pe câmp în faţa şirurilor de soldaţi, corpurile celorcăzuţi sunt multe de tot. La orizont, cerul e roş. Ard curţile şihambarele boiereşti. E revoluţiune! Lumea de la Cazinou e în ciocnirecu lumea care munceşte.”[2]
Ecoul confruntărilor ajunge la urechile condeierilor, stârninddreapta lor indignare. „Destul!” titrează Mihai Bujor în „Româniamuncitoare”. „Destul!”, repetă în cor Alexandru Vlahuţă, I.L.Caragiale, George Ranetti, N.D. Cocea şi mulţi alţii. E un corpamfletar în care se prind cu toţii; un cor din care N.D. Cocea – ca lao partidă de poker jurnalistic – se simte dator să pluseze miza, oricumumflată, de 11.000 de victime, urcând-o cu seninătate la 12.000.”Jertfa cumplită a celor douăsprezece mii parcă n-a avut alt rezultatdecât să răspândească miazma de hoituri din atmosfera noastră politică”[3].
Pentru o cacealma de asemenea anvergură, e nevoie de trişori cu dexteritate.
Credulă, presa străină se dovedeşte şi ea un bun receptor pentrustimulii informaţionali veniţi din mica ţară carpato-dunăreană.Cotidianul socialist francez „L’Humanité” condamnă, în numărul din 30martie 1907, „politicienii mizerabili”, vinovaţi de măcelul din sateleromâneşti; „Le Temps” compară revolta de la noi cu valoarea de etalon aComunei din Paris; însuşi marele „The Times” din 28 martie 1907,închină un editorial evenimentelor, conchizând că asuprirea nemiloasă aţăranilor nu putea să aibă un alt efect: „Explozia de faţă esterezultatul!”. Iar vienezul „Die Zeit” inserează, la 2 aprilie 1907,primul capitol al faimosului Din primăvară până-n toamnă,semnat de I.L. Caragiale, pamflet publicat curând apoi în broşură, laeditura… „Adevărul”, „obţinând un răsunător succes şi atingând tirajul– pe vremea aceea cu totul neobişnuit – de 10.000 exemplare”[4].
Şi, ca o meritată apoteoză, la congresul Internaţionalei a II-asocialiste – de la Stuttgart, în august 1907 –, însuşi Vladimir IliciLenin aşază, cu marea sa autoritate, răscoala ţăranilor români alăturide revoluţia rusă din 1905-1907. Ce-şi puteau dori mai multmanipulatorii români?
Ecourile mediatice aveau să persiste ani în şir. La trei ani dupăevenimente, N.D. Cocea, vorbind de cele de-acum 12.000 de victime, faceo asociere vrednică de o pană de mare pamfletar: „Un statistician bizara făcut socoteala că, dacă s-ar fi înşirat cadavrele ţărăneşti înlungul şi în latul Căii Victoriei, pe o parte a cheiului Dâmboviţei şipână dincolo de Piaţa Mare, Majestatea Sa ar fi putut să meargă de lapalat până în Dealul Mitropoliei, ca să citească mesajul de deschidereal camerelor, păşind pe un covor moale de carne ţărănească.”[5]
Pentru ca, la cinci ani după răscoală, Tudor Arghezi să-şi aleagă şi el drept subiect „secerişul de sânge din 1907”[6], în aceeaşi gazetă „Facla”, condusă de Cocea.
Şi de această dată se vede că tot ce atinge cu bagheta sa Arghezi sepreface în poezie, dacă ne gândim la pasaje, precum acela în care îlnumeşte pe ţăranul român „turcul dinlăuntru”, care va să zică duşmanuldin interiorul ţării, în strategia regimului de atunci. Bunpsihoterapeut în situaţii delicate de felul răscoalelor, regimul are acde cojocul „turcului dinlăuntru”. „Turcul dinlăuntru” este vindecat denemulţumirile sale prin tratamentul cu muzică, dar nu orice fel demuzică. Pentru reuşita tratamentului, se recurge la recunoscutele„simfonii de Hohenzollern”, mult mai performante vindicativ decâtsimfoniile unor ageamii pe nume Beethoven, Wagner sau Mozart.
Chiar şi când n-are dreptate, Arghezi rămâne un artist…
Regimul comunist trage şi el un profit din răscoală.
Toate artele pun umărul



Regimul comunist, la multe decenii de la răscoală, nu putea lăsasubiectul fără a-l stoarce până la ultima picătură. Prin urmare,scriitorii s-au trezit chemaţi la ordine, pentru a completa opereleanterioare, dintre care se detaşează faimosul roman de Liviu Rebreanu Răscoala (apărut în 1932; doar în perioada interbelică a însumat tiraje de aproximativ 25 000 de exemplare).
Merită adăugat că, la câţiva ani după Rebreanu, şi Cezar Petrescu a scris o trilogie, intitulată tot 1907,doritor şi el să fructifice un subiect cu o priză asigurată la public.Dar succesul n-a fost deloc generos cu el, romanul fiind considerat deG. Călinescu drept „interminabil şi neconcludent, îngrozitor deverbios, care rămâne strivit de Răscoala lui Rebreanu”.
„Solicitaţi, după Eliberare, să poarte un mesaj altădată interzis,scriitorii evocă răscoala, dar privesc acum lucrurile dintr-un punct devedere nou. Alături de dramatismul sever al martirajului a unsprezecemii de anonimi, ei pun pe prim-plan ideea luptei de clasă. (…) Cineciteşte Desculţ, nu poate să nu se cutremure de viaţaţăranilor de altădată, descrisă de Zaharia Stancu. Să culegi struguricu botniţa la gură, să mănânci pământ uscat…”[7]
O imagine hiperbolizată grotesc, de al cărei neverosimil n-aîndrăznit nimeni, decenii la rând, să se atingă în public, deşi înparticular cartea era forfecată fără milă. „Marin Preda vorbea urât decarte (n.n. de romanul Desculţ). Îl supăra imagineatroglodită a satului românesc de acolo. «Unde s-au mai văzut la noioameni cu botniţă?» – îmi spunea furios”.[8]
Mai trebuie să adăugăm că romanul lui Stancu, apărut în 1948, a fosttradus, graţie îndeosebi sistemului infailibil de relaţii al autorului,în peste 20 de limbi. Star incontestabil al lumii literare româneşticomuniste, preşedinte al Uniunii Scriitorilor, Stancu a făcut totposibilul ca imaginea troglodită a satului românesc să-şi asigure obună propagandă în lume, Desculţ rămânând, până în ziua deazi, cel mai tradus roman românesc. În stilul său emfatic, Stancuobişnuia să se laude, cu un joc totuşi inspirat de cuvinte, că romanulsău, deşi „Desculţ”, a făcut înconjurul lumii în încălţări „de aur”.
Dar nici artele vizuale n-au stat pe marginea ringului, imperioasachemare comunistă, de a cânta lupta ţăranilor împotriva asupritorilor,neadresându-se exclusiv scriitorilor, ci tuturor slujitorilor muzelor.Dintre toate operele, se detaşează tabloul 1907 al lui OctavBăncilă. Acest tablou, celebru îndeosebi pentru că, în vechile manualede istorie, ilustra paginile dedicate răscoalei, va fi completat deoperele unor Nicolae Tonitza şi Ştefan Luchian. Cu timpul, şimonumentele sculpturale dedicate jertfei ţăranilor se îndesesc înoraşele, mici şi mari, ale patriei.
Dar încununarea avea să vină de la tânăra vedetă a artelor, filmul.În regia lui Mircea Mureşan, cu o distribuţie incluzând nume mariprecum Amza Pellea şi Colea Răutu, romanul lui Rebreanu este ecranizatîn 1965 sub acelaşi titlu, Răscoala. La festivalulinternaţional de la Cannes, el a constituit o prezenţă exotică,alegându-se din păcate nu cu un premiu, ci doar cu aprecierilepublicului.

Cine a auzit de rapacele Moki Fişer?

Neîndoios, nicăieri nu mai este pomenit numele rapacelui Moki Fişer,creatorul trustului agricol ce monopolizase Moldova la începutulsecolului al XIX-lea, prin impunerea unor tarife unice exagerate încontractele de arendare. Arendele plătite pentru pământ făceauinsuportabilă viaţa ţăranilor, aceasta fiind adevărata cauză anemulţumirilor  ce au condus la revoltele din 1907.
„În 1906, Constantin Stere publică epocalul articol Fişerland,în care denunţa sistemul de acaparare a moşiilor prin contracte dearendare. Moki Fişer îşi întinsese contractele de arendare asupraMoldovei ca o pânză de păianjen. Exploatarea era sălbatică, anticipândmetodele marxiste. Şi nu este o simplă întâmplare faptul că răscoalaţăranilor a început, în 1907, la Flămânzi, în judeţul Botoşani, la unadin moşiile cuprinse în trustul arendăşesc al lui Moki Fişer”[9].
Aşadar, pamflete ce spuneau întreg adevărul despre mişcărileţărăneşti au existat; ba chiar, asemenea lui Constantin Stere,existaseră chiar unii gazetari care anticipaseră evenimentele. Darpropaganda socialistă, mână în mână cu cenzura, le-a făcut dispărute.Nici până azi nu se ştie exact câte victime a făcut represiunearăscoalei, pentru că toate mărturiile, directe şi indirecte, au fostdistruse.
„Nu mai există decât foarte puţine acte oficiale, de la Ministerulde Război, din timpul răscoalei. (…) Nu există nici măcar memorii. Esteo clară acţiune de ştergere a urmelor (probabil înfăptuită în timpulanilor de comunism), pentru că mărturiile nu dădeau cifra de 11.000 devictime, oferită de propaganda anti-«burghezo-moşierească». Pornireacelor care au vrut să şteargă urmele a mers până  acolo, încât s-aumblat şi în corespondenţa particulară a regelui Carol I. Anume s-aumblat după tot ceea ce însemna ştire despre răscoală şi, acolo undeele au existat, ştirile au dispărut”.[10]
Câte o mică urmă a mai scăpat, totuşi, cum s-a întâmplat cu volumul Amintirile unui prefect din timpul răscoalelor,apărut în 1912, la „Biblioteca Flacăra” din Bucureşti, undereprezentantul guvernului în judeţul Olt, Constantin D. Anghel,confirmă că ţăranii au fost instigaţi, nicidecum că s-au răsculat dinpropria lor iniţiativă. Acelaşi Ion Bulei punctează: „Ţăranii s-aurăsculat pentru că trebuiau să se răscoale. Şi au făcut-o chiar şiacolo unde nu aveau de gând să o facă. În plus, şi după un an agricolbogat, când hambarele erau pline, iar spectrul foamei nu ameninţa ca înalţi ani.”[11]
E greu de crezut că adevărul despre răscoala ţărănească din 1907 vaajunge vreodată să fie cunoscut de opinia publică. Manipularea s-adovedit imbatabilă, ea acţionând la fel de proaspăt şi acum, la un veacdistanţă.
Exemplificând, să spunem că, în ianuarie 2007, „Jurnalul naţional”,al doilea ziar ca audienţă din România, cu o medie zilnică de 942.000de cititori, dedică un serial răscoalei ţărăneşti, sub titlul Un secol de Flămânzi,întins pe o perioadă de trei luni. Pornindu-se de la cuvintele luiRebreanu, cum că răscoala reprezintă „singurul cu adevărat război civildin toată istoria noastră”[12], sunt reluate aceleaşi vechi şi false teme.
Pentru ca, în spiritul unui perfect „finis coronat opus”, „Jurnalulnaţional” să salute iniţiativa Primăriei Sectorului doi al Capitalei,de a repune pe soclu statuia, închinată răscoalei în anul 1972, decătre sculptorul Naum Corcescu. Mai trebuie să pomenim că reamplasareastatuii, în Parcul Florilor din cartierul Pantelimon, se face doar dupăce locuitorii Sectorului doi au fost solicitaţi să-şi spună părerea,într-un minireferendum, rezultatul fiind zdrobitor „pentru”?
Directorul „Jurnalului Naţional” este o fostă vedetă de televiziune,Marius Tucă. Pe bună dreptate, în cercurile intelectuale din România,Marius Tucă este considerat drept una dintre personificările cele maiilustrative ale diletantismului care se manifestă în presapostdecembristă.

Cei 60.000 de morţi inventaţi ai Revoluţiei anticomuniste din decembrie 1989

Am insistat asupra manipulării privind evenimentele de la 1907,pentru că ea seamănă, în aproape toate privinţele, cu o altă uriaşăacţiune de mistificare: cea privind Revoluţia anticomunistă din 1989.
În ambele cazuri, presa a avut un rol esenţial, prin lansarea unorzvonuri voit mincinoase, cu scopul de a dezinforma opinia publicăinternă şi internaţională. În ambele cazuri, numărul de victime alerevoltelor populare a fost amplificat cu bună-ştiinţă.
În 1907, s-a marşat pe exagerarea de 11.000-12.000 ţărani morţi, deşi „probabil, cifra se află undeva între 2000 şi 2500”[13].Iar la 25 decembrie 1989, principala acuzaţie adusă de TribunalulMilitar Extraordinar preşedintelui comunist Nicolae Ceauşescu a fostcea de „genocid – peste 60.000 de victime” („Adevărul”, 26 decembrie1989).
Dictatorul Nicolae Ceauşescu a fost condamnat la moarte, alături desoţia sa, Elena, sentinţa – rămasă definitivă – fiind executată pe loc,la Târgovişte. Fireşte, Tribunalul Militar Extraordinar – carecertificase, în rechizitoriul său, numărul celor asasinaţi – reprezentao sursă credibilă pentru toate instituţiile de presă. Aşa încât,mass-media din ţară şi străinătate au reluat comunicatul oficial,reţinând – nu fără o anume voluptate jurnalistică – cifra de 60.000 demorţi.
Presa jubila. „Tiranul şi-a primit pedeapsa meritată. Un călău careare pe conştiinţă 60.000 de victime.” („România liberă”, 27 decembrie1989) Aceeaşi cifră este reluată, câteva zile mai târziu, de presastrăină, care publică un interviu cu Ion Iliescu, preşedinteleConsiliului Frontului Salvării Naţionale, instituţia conducătoare astatului de-atunci: „60.000 de morţi, răniţi şi dispăruţi”, întăreşteIliescu, autoritar, în „Die Welt”, 8 ianuarie 1990.
Iarăşi o sursă credibilă, având în vedere că Iliescu reprezentaatunci prima poziţie, ca autoritate, în stat. E drept că acelaşiIliescu, la posturile de radio şi televiziune, lansase încă din 23decembrie o altă dezinformare epocală, anume cea despre „teroriştii dinBucureşti”: „Existenţa acestor grupe de terorişti, a unor indivizifanatici, care acţionează cu o cruzime fără precedent, trăgând înlocuinţe, în cetăţeni, provocând victime în rândul militarilor, esteîncă o expresie elocventă a caracterului antipopular al dictaturiiCeauşescu”[14].
Din păcate pentru interesele oficialităţilor, interese vădite deintoxicare şi manipulare atât a opiniei publice interne, cât şiinternaţionale, situaţia se arăta totuşi în progres faţă de 1907. Dacăpresa de la noi – abia revenindu-şi dintr-o hipnoză adâncă de aproapecinci decenii, şi neînvăţată să verifice informaţiile ce-i erau oferite– menţinea obsesiv refrenul cu cele 60.000 de victime, surateleoccidentale investighează, confruntă, verifică şi trage propriileconcluzii. Concluzii complet diferite de cele ce-i erau servite pe tavăde către instituţiile oficiale româneşti.
Astfel, cotidianul francez „Le Monde” publică, încă din 5 ianuarie1990, evaluarea cunoscutului sociolog Michel Tibon-Cornillon; oevaluare rezultată în urma unei anchete personale, realizată prininvestigaţii în mediul spitalicesc din România. Este reţinută, înfinal, estimarea aproximativă de 1.000 de victime ale Revoluţiei,acurateţe accentuată ulterior de „Libération”, care precizează, înnumărul din 27 februarie 1990: „1033 de morţi, din care 270 militari.”
Abia peste şapte luni, în august 1990, presa românească îşi recunoaşte greşelile

Să spunem că ziarele importante din lume au o pagină anume (deexemplu, pagina a treia în „The New York Times”), unde sunt corectategreşelile apărute în numărul precedent. În fiecare zi, jurnaleleserioase îşi asumă greşelile şi le corectează, făcându-şi astfel „meaculpa”.
În România însă, au fost necesare şapte luni pentru ca ziarele să-şirepare greşeala privind morţii din decembrie 1989, fără a-şi prezentascuze cititorilor, după cum se obişnuieşte în presa serioasă.
Astfel, tocmai în numărul din 10 august 1990, „Adevărul” recunoaştecă numărul persoanelor decedate în decembrie 1989 este de 1030. Eimposibil de crezut că această necesară rectificare nu putea fi făcutămai din timp, dacă avem în vedere, cel puţin, accesul liber alziariştilor din redacţie la presa străină.
Să mai pomenim, în spiritul suspiciunilor noastre, că luna august,luna concediilor, este cea mai proastă a anului, în ceea ce priveşteinteresul publicului cititor faţă de presă? Nu numai manipularea, ci şirectificarea greşelilor pare făcută de mâna unor profesionişti…
Dar surse calificate, care deţineau informaţii ce puteau conduce laadevăr, existau încă din decembrie 1989. De pildă, la 25 decembrie1989, o astfel de sursă din cadrul ministerului sănătăţii declarapentru „La Nouvelle Gazette” că „la Bucureşti nu sunt mai mult de 500de persoane ucise şi că în toată ţara pot fi maximum câteva mii.”[15]
Încă o dată se confirmă că minciunile apărute în presă au avut uncaracter deliberat, ele urmărind crearea şi întreţinerea unei stărinejustificate de tensiune în rândul populaţiei.

---

[1] Al. Andriescu, op. cit., p. 81[2] Apud Cornelia Ştefănescu, La capătul răbdării, în „Secolul 20”, nr. 3, 1967, p. 16
[3] N.D. Cocea, Jertfa celor douăsprezece mii, în „Facla”, nr. 1, 13 martie 1910, pp. 2-3
[4] Silvian Iosifescu, Caragiale, p. 22
[5] N.D. Cocea, Jertfa celor douăsprezece mii
[6] Tudor Arghezi, Omul cu ochii vineţii, în „Facla”, nr. 10, 10 martie 1912, pp. 182-183
[7] Cornelia Ştefănescu, op. cit., p. 17
[8] Ovid S. Crohmălniceanu, Amintiri deghizate, Bucureşti, Editura „Nemira”, 1994, p. 99
[9] Pamfil Şeicaru, Scrisoare deschisă lui Mihail Sadoveanu, în Vlad Hogea, Antologia pamfletului românesc, vol. 2, Bucureşti, Editura „Samizdat”, 2005, pp. 57-58
[10] Ion Bulei, Cum rămâne cu rivoluţia?, în „Ziarul Financiar” nr. 1452, 3 septembrie 2004, suplimentul „Ziarul de duminică” nr. 35 (215), p. 8
[11] ibidem
[12] Cristina Diac, Lupta de clasă în pagini de roman, în „Jurnalul naţional” nr. 4236, 16 februarie 2007, p.26
[13] Ion Bulei, op. cit., p. 8
[14] Ion Iliescu,  Informare din partea CFSN, 23 decembrie 1989, apud Domniţa Ştefănescu, Cinci ani din istoria României, Bucureşti, Editura „Maşina de Scris”, 1995, p. 33
[15] * * *, Minciuni mass-media, Editura „Scripta”, Bucureşti, 1992, p. 67″.

• Share
• Tweet
• Pin
• Email