Victor Roncea Blog

• Share
• Tweet
• Pin
• Email

Spion, spionaj, spionomanie… Cariera acestor cuvinte, beneficiind de aceeaşi rădăcină, se dovedeşte şocantă. Mai ales în ultima sută de ani, când termenii respectivi – desemnând în esenţă persoana sau acţiunea de a urmări şi smulge cuiva (fără distincţie, partener ori inamic) informaţii sau documente secrete pentru a le transmite unui terţ, în cele mai diverse ţeluri (stocare, utilizare în caz de şantaj sau de război etc.) – şi-au câştigat o incontestabilă  expansiune şi, totuşi, precisă accepţiune, în mai toate limbile şi pretutindeni pe mapamond. Situaţia este de înţeles fie numai dacă avem în vedere faptul că spionajul, după cum desprindem dintr-o Enciclopedie universală standard consacrată domeniului (vezi Norman Polmar, Thomas B. Allen, The Encyclopedia of Espionage, New York, Gramercy Books, 1998, 633 p.), se reclamă ca una dintre cele mai vechi meserii din lume, originile coincizând cu însăşi apariţia omului, iar „cazurile” intervenite în răstimp, renumele multora dintre personajele implicate, cheltuielile exorbitante înregistrate, mobilurile şi consecinţele unor operaţiuni din „umbră” au provocat, cel mai adesea şi pretutindeni, veritabile şocuri de natură politică, diplomatică, militară, ştiinţifică, artistică, sexuală etc. Dacă ar fi numai atât, şi este suficient pentru a înţelege de ce mai cu seamă astăzi preocupările şi lucrările referitoare la spionaj (operaţiuni, organisme, agenţi) se află netăgăduit în vogă, la noi şi nu numai (Alexandru-Radu Timofte, Originile şi mărirea, declinul şi renaşterea lumii informaţiilor secrete, Bucureşti, Editura ANI, 2004; Ioan Talpeş, În umbra Marelui Hidalgo. Rememorări consemnate de Horia Alexandrescu, I, Bucureşti, Editura Vivaldi, 2009).

Am evidenţiat doar unele motive pentru care se impune a aduce în discuţie unele dintre studiile recente referitoare la spionaj. Nu vom neglija, în prima ordine, că după abrogarea cenzurii politico-ideologice şi „deschiderea arhivelor” în 1989-1990, cercetările originale şi publicarea unor contribuţii temeinice privind informaţiile/contrainformaţiile, organizarea, evoluţia/involuţia lor, rosturile spionilor au înregistrat succese remarcabile, într-un fel nebănuite anterior. Concomitent, traducerile nu numai că au sporit considerabil, dar, realizate prompt şi judicios, ne-au oferit titluri şi autori despre fapte şi eroi aflaţi de regulă în topurile internaţionale. Nu intrăm în detalii, de vreme ce, graţie dr. Florian Banu (vezi „Caietele CNSAS”, nr. 1/2008, p. 187-220) şi dr. Alexandru Popescu (vezi Academia secretelor. Intelectualii şi spionajul. O istorie universală, 2006;  Agenţii mărturisiţi. Diplomaţii şi spionajul. O istorie universală, 2009), deţinem deja de investigaţii bibliografice cvasi-complete şi competente. În opinia noastră, rămâne în atenţia studioşilor problema de a se face – peste toate dificultăţile prezentului şi peste orice presiune a „climatului” post- 89 – o distincţie obiectivă şi corectă în cazul operaţiunilor informative de acelea de „poliţie politică” desfăşurate vreme de patru decenii „sub cupola Securităţii” de la Bucureşti.

Faptul este explicabil, fiind relevat de excelentele monografii ale prof. dr. Cristian Troncotă sau ale publicistului Mihai Pelin, iar, nu mai puţin, de volumele recente semnate de dr. Dumitru Dobre, Dinu Zamfirescu şi Iulia Moldovan, Urme pierdute, urme regăsite. Cazul Silviu Crăciunaş (Bucureşti, Editura Militară, 2008) şi dr. Marius Oprea, Şase feluri de a muri (Iaşi, Polirom, 2009). În context, reţinem cu interes  realizările în domeniile literaturii memorialistice (Neagu Cosma, Filip Teodorescu, Virgil Măgureanu, Ioan Talpeş, Radu Tinu, Aurel I. Rogojan ş.a.) sau  valorificării documentelor secrete dintre 1944 şi 1989 (vezi, de ex., Serviciul Român de Informaţii, ed., Cartea Albă a Securităţii, I, 1944-1947, Bucureşti, 1997; Mihai Pelin, Culisele spionajului românesc. DIE 1955-1980, Bucureşti, Editura Evenimentul Românesc, 1997; idem, Un veac de spionaj, contraspionaj şi poliţie politică, Bucureşti, Editura Elion, 2003; Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, ed., Securitatea. Structuri – cadre. Obiective şi metode, I-II, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2006; Silviu Moldovan, coordonator,  Arhivele Securităţii, I-IV, Bucureşti, Editura Nemira, 2005-2008). De asemenea, nu putem ignora că, după 1987, I. M. Pacepa s-a dovedit harnic ca „memorialist”, cărţile sale abundând însă cu suficiente… „adevăruri aproximative” şi fiind redactate în spiritul lesne detectabil al foştilor cominternişti, după modelul recentelor Rapoarte finale, cu care, în chip total inutil, a fost „îmbogăţită” istoriografia română modernă ce şi-a câştigat un binemeritat renume internaţional graţie unui N. Iorga, Gh. I. Brătianu, Andrei Oţetea sau David Prodan.

De fel întâmplător, în ultima vreme, se manifestă – lucru de înţeles – o preferinţă clară pentru originile, declanşarea, desfăşurarea şi consecinţele multiple ale evenimentelor din decembrie 1989, jurnalele şi interviurile editate, simultan cu dezvăluirile arhivelor, conducând, încet dar sigur, la concentrarea dezbaterilor în ceea ce priveşte prăbuşirea regimului Ceauşescu pe calea loviturii de stat în chip decisiv (dacă nu cumva – exclusiv), iar nicidecum a revoluţiei (cf. îndeosebi Virgil Măgureanu, în dialog cu Alex Mihai Stoenescu, De la Regimul comunist la Regimul Iliescu, Bucureşti, RAO, 2008; General Victor Atanase Stănculescu, în dialog cu Alex Mihai Stoenescu, În sfârşit, Adevărul…, Bucureşti, RAO, 2009; Aurel I. Rogojan, 1989 dintr-o iarnă în alta… România în resorturile secrete ale istoriei, Baia Mare, Proema, 2009; Ioan Talpeş, op. cit., 2009). Revoluţie care s-ar fi produs în prima ordine în imaginaţia unora dintre liderii evenimentelor din  1989, ceea ce le-a oferit nu numai motivaţia ascensiunii dar, apoi, şi a  menţinerii lor în sferele puterii de la Bucureşti.

De regulă, istoricii spionajului modern, potrivit specificului domeniului, care oricum a fost şi rămâne unul predominant al tenebrelor, în studiile lor insistă asupra episoadelor „întunecate” ale trecutului, preferă personajele implicate în afacerile mai degrabă „murdare” ori „controversate”, precum, după 1945, caruselul agenţilor din/pentru Berlin sau războiul cârtiţelor dintre CIA şi KGB (cf. Ernest Volkman, Spionaj, traducere, Bucureşti, RAO, 2008; Pavel Moraru, Basarabia, basarabenii şi Serviciile Secrete, 1918-2005, Chişinău, 2005 ş.a.). Ceea ce nu înseamnă că, în replică, ar fi devenit irelevante episoadele ori personajele aparţinând capitolelor considerate „clasice” în care spionajul ar fi constituit apanajul profesiunilor de… gentlemeni din mediile ştiinţifice ori diplomatice (vezi lucrările menţionate ale dr. Al. Popescu; Anatoly Dobrynin, In Confidence. Moscow’s Ambassador to America’s Six Cold War Presidents, 1962-1986, New York, Random House, 1995; Mircea Răceanu, Infern ’89. Povestea unui condamnat la moarte, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2009). Şi, cu toate acestea, predomină în general predilecţia pentru culorile albe, cel mai adesea adumbrite ori, pur şi simplu, murdare.  Este absolut necesar să precizăm că, sistematizând preferinţele tematice actuale, se diferenţiază în ordine: 1) Epoca celui de-al doilea război mondial; 2) Etapa imediat următoare, aceea a „Războiului Rece”, posibil încă în derulare; 3) Perioada prăbuşirii comunismului în Europa Est-Centrală, 1989-1991; 4) Organizarea şi activitatea marilor „Centrale” sau „Ferme” de informaţii şi contrainformaţii – OSS-ul şi CIA-ul, Intelligence Service-ul, Abwehr-ul şi SD – VI, NKVD, KGB-ul şi FSB-ul (cf. Richard Bassett, Spionul-şef al lui Hitler: Misteriosul Wilhelm Canaris, traducere, Bucureşti, RAO, 2008; Liviu Ţăranu, Ion Mihai Pacepa în dosarele Securităţii, 1978-1980, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2009; Cristian Troncotă, Duplicitarii. O istorie a Serviciilor de Informaţii şi Securitate ale regimului comunist din România, Bucureşti, Editura Elios, 2003; Bogdan Păpădie, Gabriel I. Năstase, Războiul spionilor. În interiorul şi dincolo de graniţele României, Bucureşti, Phobos, 2005; Traian Val. Poncea, Aurel I. Rogojan, Istorie, politică şi spionaj în Balcanii de Vest, Baia Mare, Editura Proema, 2009).

Este încurajator faptul că istoricii, ostili ideologiilor de conjunctură şi abordărilor perverse, se dovedesc în marea lor majoritate fideli adevărului, context în care ne situăm în epicentrul unei veritabile curse pentru aflarea şi deconspirarea „secretelor” majore ale conflagraţiei din 1939-1945, în care, se ştie prea bine, organele de informaţii şi colaboratorii lor au avut un aport remarcabil (vezi Henrik Eberle, Mathias Uhl, Dosarul Hitler, traducere, Bucureşti, Editura Meditaţii, 2007; Vladimir Nevejin, Stalin v voine. Zatsolnye reči 1933-1945 g.g., Moskva, Iauza-Eksmo, 2007). Întrucât înţelegerile şi documentele secrete care au avut un rol complet nefast în condiţionarea istoriei recente (aşa precum Pactul Hitler-Stalin din 23 august 1939 sau „acordurile” de tip Yalta) persistă în atenţia opiniei publice, nu surprinde de fel faptul că specialiştii le-au consacrat pagini relevante (vezi Thomas B. Allen, ed., Declasificat. 50 de documente stricte secrete care au schimbat istoria, traducere, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2009; Bernd Ingmar Gutberlet, 50 de mari minciuni şi legende ale lumii, traducere, Bucureşti, RAO, 2009; N. A. Naročniţkaia ş.a., Partitura vtoroi mirovoi. Kto i kogda načal voinu?, Moskva, Veče, 2009; Philippe Faverjon, Minciunile celui de-al doilea război mondial, traducere, Bucureşti, Pro Edituri şi Tipografie, 2006) ori că, în temeiul noilor documente declasificate reexaminează cu seriozitate şi aplomb problemele considerate până mai ieri tabù  ori chiar definitiv (?!) … închise … (vezi Jürgen Graf, Velikaia loj XX veka. Mif o ghenoţide evreev v period vtoroi miroivoi voiny, traducere, Sankt – Petersburg, 1997; Iakov Rabinovici, Evreistvo mejdu Ghitlerom i Stalinym, Moskva, Algoritm, 2003; Dmitri Vinter, Počemu Stalin proigral vtoroju mirovoju voinu?, Moskva, Iauza, 2009).

În temeiul consideraţiilor expuse, nu revenim pentru a justifica preferinţele specialiştilor pentru investigarea secretelor agenţiilor speciale ale Marilor Puteri, care s-au dovedit oricând o cale sigură pentru pătrunderea adevărurilor incomode despre lideri şi colaboratori, despre principalele acţiuni subterane plănuite ori eşuate pretutindeni pe mapamond. Cu referire la apariţiile recent, facem trimitere separată la italianul Eric Frattini, prezent în ultima perioadă în librăriile noastre cu mai multe cărţi de profil identic – CIA. Ferma lui Langley (Bucureşti, Editura Tritonic, 2009); KGB. Fantomele de la Lubianka (Bucureşti, Editura Tritonic, 2008); MI 6. Secretele din Legoland (Bucureşti, Editura Tritonic, 2008); Mossad. Fabrica de fantome (Bucureşti, Editura Tritonic, 2009), elaborate potrivit unei scheme cuprinzând în total peste 2 500 de întrebări şi tot atâtea răspunsuri; formula este fericită, întrucât cititorul află informaţii concise şi precise şi care, altfel, i-ar impune consultarea unei ample bibliografii. Dar vom exemplifica.

Relativ la CIA:

– Care a fost cel mai bun centru de recrutare de spioni atât pentru OSS cât şi pentru CIA?/ Universităţile americane, în special Yale.

– Care este principalul obiectiv al CIA pentru secolul XXI?/ Lupta împotriva terorismului.

– Ce alte nume poartă CIA? / Compania, Ferma sau Guvernul Invizibil.

Relativ la Intelligence Service:

– Ce nume foloseşte Mossad-ul pentru MI 6? / „Numărul şase”.

– Care sunt atribuţiile sale? / Culegerea de date de spionaj din străinătate cu scopul de a-i oferi guvernului britanic îndeajuns de multe informaţii pentru a putea promova şi apăra interesele economice şi securitatea naţională a Regatului Unit.

– Care este adresa? / PO Box 1300 – LONDON SE1 1BD

– Cine erau cei „Cinci de la Cambridge”? / Este un termen general care se referă la Guy Burgess, Donald Maclean, Kim Philby, Anthony Blunt şi John Cairncross, care studiaseră la Universitatea din Cambridge …

– Cum erau denumiţi de către NKVD/KGB cei cinci de la Cambridge? / Cei 5 Magnifici.

– Cine este spionul cel mai important dintre cei „Cinci de la Cambridge”?/ Harold Adrian Russell Philby, cunoscut mai bine drept Kim Philby.

Relativ la KGB:

– Cum era structurată cupola KGB? / KGB era condus de către un preşedinte numit de către Sovietul Suprem, doi vicepreşedinţi şi patru adjuncţi ai preşedintelui. Deciziile importante erau adoptate de către aşa-numitul „Collegium” al KGB.

– Unde se afla Cartierul General al KGB?/ La numărul 2 din Piaţa Dzerjinski din Moscova. Acolo se ridică o clădire care este cunoscută ca Lubianka, Cartierul General al NKVD şi al KGB.

– Cine este cunoscut în cadrul spionajului sovietic ca „Aquarium”? / Clădirea Cartierului General al GRU, spionajul militar sovietic. Clădirea este situată pe Şoseaua Koroşevski, în suburbia moscovită Khondike. Clădirea este formată din nouă clădiri cu ferestre mari. Edificiul se mai numeşte steklyasjka sau „bucată de cristal”.

Perioada din urmă a excelat în privinţa contribuţiilor consacrate marilor agenţii de pe mapamond – KGB-ul (vezi Leonid Naumos, Stalin i NKVD, Moskva, Iauza-Eksmo, 2007; Leonid Mlečin, KGB – Predsedateli organov gosbozopasnosti, ediţia a II-a, Moskva, Ţentrpoligraf, 2008); Intelligence Service-ul (vezi C. Nicolae, C. Vasile, Serviciul Secret al Albionului, Cluj-Napoca, Napoca Star, 2007; Christopher Andrew, The Defence of the Realm. The Authorized History of MI 5, London, Allen Lane/Penguin Books, 2009); Mossad-ul (cf. Eric Frattini, Mossad. Mânia Israelului, traducere, Bucureşti, Tritonic, 2009); CIA.-ul (cf. Tim Weiner, CIA – O istorie secretă, traducere, Bucureşti, Littera Internaţional, 2009). Consemnăm cu satisfacţie că, în context, au fost valorificate rezultatele cercetărilor privind implicarea României în bătălia secretelor din epoca „Războiului Rece” (vezi, îndeosebi, Cristian Troncotă, Istoria Securităţii regimului comunist din România, 1948-1964, I, Bucureşti, INST, 2003; Marius Oprea, Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente, 1948-1989, Iaşi, Polirom, 2002; idem, Bastionul cruzimii. O istorie a Securităţii, 1948-1964, Iaşi, Polirom, 2008; Paul Carpen, Ferestre spre Securitate, Bucureşti, Editura Detectiv, 2006).

Din rândul acestor studii, toate merită preţuirea cititorului, dar cutezăm menţiuni aparte pentru contribuţiile excepţionale acoperind istoria CIA-ului şi a Intelligence Service-ului. In primul caz, Tim Weiner a desfăşurat o documentare de proporţii (însumând aproximativ 50 000 de dosare atestând naşterea, ascensiune, gloria şi decăderea „Fermei” nord-americane), astfel că sinteza oferită este una care-şi merită integral numele şi renumele subiectului, autorul stăruind cu curaj asupra eşecurilor Organizaţiei, care au fost, în plină epocă a „Războiului Rece”, mai mult decât se bănuia ori se cunoştea, numeroase şi de proporţii … Ceea ce explică multe din resorturile evoluţiilor mondiale de după 1945. La rândul lui, Christopher Andrew, profesor de istorie modernă şi contemporană al celebrei Universităţi Cambridge, s-a impus de mult pe plan mondial ca autor al unor cărţi fundamentale (istoria în colaborare a KGB-ului sau editarea arhivelor furate de unii „defectori” ruşi şi sovietici – Mitrohin ş.a.), astfel că, de această dată, ne propune, după cum desprindem chiar din titlu, o „istorie autorizată” a lui MI 5, „monstrul sacru” al contrainformaţiilor londoneze la exact o sută de ani de la fondarea lui în 1909! Masivul volum (în total, 1 055 pagini), omagial şi oficial aşadar, i-a îngăduit lui Christopher Andrew să investigheze fonduri enorme şi să pătrundă secrete pe măsură, astfel că şi dezvăluirile sunt cel mai adesea proporţii.

În momentul în care materialul nostru fusese definitivat în vederea tiparului, la Bucureşti a apărut, sub egida Academiei Române, monografia dr. Ion Constantin, un tânăr şi harnic istoric al epocii contemporane, care se opreşte asupra unui episod fierbinte al confruntărilor decisive pe frontul subteran din epoca „Războiului Rece”: Ion Constantin, Cazul R. Kukliñski. Un Pacepa al Poloniei?, Bucureşti, INST, 2009. Un produs istoriografic deosebit, din care, în spaţiul de care dispunem, nu ne putem opri decât asupra ultimului capitol, previzibil de altfel din titlu, relativ la studiul comparativ al „cazurilor”   R. Kukliñski şi I. M. Pacepa (p. 143-169).

Fără îndoială, nu putem încheia înainte de a conclude că în prezent istoria spionajului şi contraspionajului la nivel zonal şi mai ales global reprezintă un domeniu major şi de predilecţie, deopotrivă pentru cercetători, profesionişti şi, nu mai puţin, pentru cititori. Foloasele, nebănuite şi majore, practice şi ştiinţifice, desprinzându-se cu obligativitate pentru fiecare dintre părţile implicate!

Profesor univ. dr. Gh. Buzatu

Preluare de la Revista Agero

Nota mea: Profesorul Buzatu a fost urmarit indeaproape de DSS, dupa cum se vede si din fila de DUI de mai jos

• Share
• Tweet
• Pin
• Email