Victor Roncea Blog

• Share
• Tweet
• Pin
• Email

Teoria succesiunilor coexistente atrage atenţia asupra celei mai însemnate forme de proprietate, proprietatea identitară. Aceasta conferă unei societăţi accesul la o cvasirentă identitară, pe care o poate valorifica atestând un tip special de competenţă şi de capacitate, aceea de folosire a unora dintre cele mai importante active intangibile ale dezvoltării şi ale avantajului competitiv. Exemplul analizat de Acad. Postolache este cel luxemburghez care a înregistrat o teribilă expansiune graţie capacităţii elitelor ţării de a valorifica renta identitară.

Criza sistemică este, în viziunea teoriei succesiunii coexistente (a abordării cronospaţiale), o criză civilizaţională nu numai pentru că este criza civilizaţiei dominante, ci şi pentru că se propagă în toate civilizaţiile coexistente într-un orizont cronospaţial dat. În mod paradoxal, forţele care acţionează în direcţia universalizării sistemului sunt cele pe care se susţin şi procesele crizelor sistemice în tendinţa lor spre generalizare. Dacă admitem că lumea actuală sau lumea noastră este caracterizată de o relaţie de coexistenţă a 5-7 civilizaţii, trebuie să căutăm locul lor comun sau, cu termenul teoriei coexistenţei, termenul mediu, mediatorul sistemic.

În epoca civilizaţională a istoriei omenirii, acest mediator este şcoala. De vreme ce lumea actuală este una de coexistenţă a mai multor civilizaţii, înseamnă că singurul loc în care aceste civilizaţii se pot întâlni fără a se anula una pe alta este tocmai acel tip de şcoală a cărei cuprindere este una universală. Epoca noastră, aşadar, este una de tranziţie spre Şcoala universală, drept cel mai important mediator al sistemului şi cel mai sigur mecanism al vehiculării legii succesiunii coexistente.

Criza civilizaţională propriu zisă intră în faza ei maximă când atinge mediatorul sistemului, care în lumina teoriei cronospaţiale este tot una cu Şcoala, tocmai fiindcă, la nivelul acesteia, generaţiile se suprapun şi compun mecanismul supra-coordonator care mijloceşte totul. Teoria termenului mediu este esenţială. Spre deosebire de teoriile clasice ale civilizaţiilor, care îl plasau în seria de momente temporale, ce se derulează după modelul succesiunilor simple, în lumina teoriei succesiunilor coexistente, termenul mediu nu este un moment pur temporal, ci unul cronospaţial, adică este de-o vârstă cu termenii mediaţi, simultan cu ei.

Să reţinem, aşadar, că în viziunea teoriei succesiunilor coexistente, criza sistemică este de esenţa a ceea ce putem numi o criză civilizaţională, adică una care se propagă în toate articulaţiile sistemului, o criză multinivelară şi multidimensională având puterea de a atrage în mediul ei toate civilizaţiile coexistente. Crizele sunt, în acest caz, ale sistemului, căci, dacă un element este afectat, starea lui se transmite instantaneu asupra elementelor coexistente, fără de vreun decalaj în timp, ceea ce conferă crizelor forma unor anomalii.

La un prim nivel, de sus în jos, identificăm criza energetismului elitelor. Iată definirea Acad. Postolache: „O entitate de tip vechi se poate adapta la un mediu nou, chiar radical schimbat, dar nu mai are energia internă necesară pentru a se readapta la o a doua schimbare succesivă” (Postolache, 58). Acad. Postolache evocă ilustrări din teoria lui Toynbee pentru acest gen de criză. Dispariţia unor specii se explică astfel. O dată cu schimbarea condiţiilor climatice, „speciile şi-au folosit toate resursele de energie vitală pentru se adapta la schimbări” şi astfel nu şi-au mai putut păstra destulă energie pentru a se adapta altor circumstanţe. „Angajate în direcţie unică, nu şi-au mai putut modifica direcţia şi astfel s-au condamnat la dispariţie” (Ibidem, 59). Or ceea ce se întâmplă astăzi este ceva similar. Sistemul dominant imprimă întregii lumi o direcţie unică, astfel că sunt ratate avantajele sinergiei civilizaţiilor.

Criza se propagă mult mai rapid atunci când succesiunile sunt coexistente. La un alt nivel, criza îmbracă forma perplexităţii instituţionale. „Un factor important, primordial, un criteriu permiţând să distingem începutul declinului unei civilizaţii sau al unei entităţi sociale este minoritatea creatoare în sine, o condiţie indispensabilă a progresului; această minoritate începe a degenera într-o minoritate dominantă care, la limită, devine minoritate dictatorială oricare ar fi formele instituţionale.

Toate civilizaţiile care au dispărut au avut această cauză în genele lor (la incapacitatea lor de a opera armonizarea cadrului instituţional cu noile forme materiale şi spirituale se adaugă incapacitatea lor de a lărgi şi a-şi universaliza propriul lor tip de civilizaţie)” (Postolache, 62).

Criza la acest al doilea nivel (al instituţiilor), aşadar, se referă la cele două aspecte simultane: incapacitatea civilizaţiilor de a armoniza cadrul lor instituţional cu emergenţa unor forme materiale şi spirituale noi, la care se adaugă incapacitatea aceloraşi civilizaţii de a-şi universaliza propriul lor tipar (de civilizaţie).

Pentru primul tip de incapacitate, Acad Postolache utilizează termenul introdus de Pierre Werner, „perplexitate instituţională”, folosit pentru „a defini situaţia de criză în care un cadru instituţional vechi nu mai are aceeaşi putere de a permite rezolvarea problemelor de tip nou”. Mai exact: atâta vreme cât soluţiile la problemele de tip nou „rămân parţiale sau mulate pe vechiul cadru instituţional”, capacitatea lor rezolutivă este scăzută spre zero. Atâta vreme cât „li se aplică perfecţionări parţiale, cadrele instituţionale rămân perplexe nu numai în faţa problemelor noi, ci chiar în faţa problemelor vechi, ba, în timp, chiar asistăm la o sporire a perplexităţii lor” (ibidem, 64).

Perplexitatea instituţională are o triplă faţetă, se propagă triadic: „a) se generalizează; b) în acelaşi timp, ea devine cronică şi c) cunoaşte pusee ascuţite” (ibidem). „Procesele la capătul cărora perplexitatea devine generalizată, cronică şi ascuţită pot atinge în combinarea lor un punct critic, care anunţă izbucnirea unei veritabile crize civilizaţionale” (ibidem).

Prin urmare, o criză civilizaţională este semnalată de o perplexitate instituţională generalizată, cronică şi ascuţită. Aşa arată ea la suprafaţă. În adâncul ei, criza civilizaţională este expresia unui fenomen degenerativ, consecinţa durabilă, devastatoare, a degenerării unei minorităţi creatoare într-o minoritate dominantă, chiar dictatorială, ceea ce atestă un energetism la rândul său degenerat indus de epuizarea energiei de tip α, adică a energiei transformatoare, pe fondul generalizării energiei de tip α, o energie a stării de somnolenţă, reverie şi abandon.

La nivelul elitelor, se acumulează concupiscenţa, luxul, lăcomia, consumerismul, degradarea moravurilor, senzualism desfrânat, abandonul popoarelor peste care superfetează, înlocuirea direcţiei spirituale cu arbitrariul voluntarist şi cu marile orgolii, cu instalarea egolatriilor etc. Aceasta este partea de la suprafaţă a stării energetice α, o energie care permite adaptarea rapidă a grupărilor sociale la orice mediu, dar nu oferă suport energetic pentru niciun fel de manifestare transformatoare, creatoare. Intervenţiile sunt parţiale, mulate pe vechile cadre instituţionale. Criza elitelor se transmite într-o criză instituţională generalizată şi mai departe într-un blocaj al civilizaţiei, o incapacitate cronică de universalizare a propriului tipar.

La această stare critică, răspunsurile civilizaţiei occidentale au fost globalizarea şi instituţiile globale. În fapt, însă, instituţiile globale, FMI şi BM, nu sunt altceva decât expresia generalizării perplexităţii instituţionale, adică un cadru de acumulare a proceselor crizei civilizaţionale şi, pe cale de consecinţă, instituţionalizarea răspunsurilor inadecvate.

Ilie Badescu

• Share
• Tweet
• Pin
• Email