April 7th, 2010 
VR 
“Cât succes, zgomotos şi asurzitor, au avut domnii afiliaţi GDS-ului, în frunte cu dnii Paleologu şi Patapievici, ca şi cu alţii, mai puţin marcanţi, care se plângeau în termeni scabroşi uneori, de „mizeria şi turpitudinea istoriei noastre”!
Umilinţele şi loviturile, eşecurile şi nedreptăţile înfiorătoare îndurate de veacuri de valahi, moldoveni, basarabeni sau „ungureni”, adică ardeleni, erau văzute ca tot atâtea forme ale unor înjosiri şi laşităţi impardonabile, inacceptabile, aspru şi definitiv condamnate de un „spirit nou, orgolios, ultimativ”, aşa-zis „post-revoluţionar”, care „era chemat”, în fine, să facă „ordine în lucruri”. (…)
Da, dlor Paleologu şi Patapievici, cum de s-a întâmplat acest miracol al întruchipării unui stat, al obţinerii unui mare teritoriu, de o rară bogăţie fizică, după care unele imperii, foste imperii, plâng şi azi, miracolul unirii unor „populaţii” care nicicând în
istorie nu au fost astfel, unite, poate, doar, ultima oară, după triburile unite ale lui Burebista şi Decebal, în colonia romană Ulpia Traian Augusta, care n-a durat nici două secole şi doar la Nord de Dunăre, până în jurul Carpaţilor, se pare! Fără luptă, fără o încordare a voinţei plenare, fără curaj?
Unde au fost, când au avut loc, la drept vorbind, această „ruşine”, aceste „înjosiri” inomabile, această „istorie plină de fecale”, aceste guri ale „noastre”, în istoria, în care, ziceţi că au „urinat voios” toţi cei care au trecut pe aici sau şi-au lăsat caii să pască în livezile întinse, mănoase ce urmau să se cheme România?
Da, poate vaerele ignobile ale unora ar fi de înţeles dacă nu ne-am fi ridicat, nu din mocirlă, ci… din istorie! Dacă nu am fi „fiinţat”, cum se spune, dacă nu am exista azi, cu tot ce implică şi înseamnă acest cuvânt – în viaţa indivizilor şi a neamurilor.
Or, dacă e adevărat că a fi, a exista plenar, lucid şi creator, înalt creator, e o biruinţă, atunci… da-da, atunci, domnilor lucizi, ironici şi sceptici, unde aţi fost, când s-a întâmplat această penibilă „laşitate” a bunilor şi străbunilor, a strămoşilor?! De ce, brusc, acum, ne e atât de ruşine „de ei”, de timpul lor, dlor Paleologu, Patapievici, Liiceanu, şi alţi, distinşi şi
„culţi oficianţi” ai „bisericuţei dvs.”, numită şi GDS, onorabile, nu zic, şi demnă de a fi luată în seamă, dar… nu cumva un pic cam prea… zgomotoasă? Şi puţin cam, nu ştiu cum să spun… nu cumva şi puţin cam… impertinentă? Faţă de oameni şi de valori, ceva mai vechi, mult verificate de criteriile reale ale valorizării de oriunde şi de oricând – critica de vârf, opinia publică şi timpul!”
Voi reveni!
More from my site
- Bravo, Nicolae Breban! Radu Boroianu, început cu dreptul la ICR. VIDEO UPDATE: Pleşu, Patapievici şi Liiceanu, pulverizaţi împreună cu patronii lor, Soros şi Băsescu
- Sorin Lavric despre Vladimir Tismaneanu: “întruchiparea îndurării de inspiraţie creştină”. Isabela Vasiliu Scraba: “Discipolul lui Liiceanu trece peste lipsa comuniştilor A. Pleşu şi G. Liiceanu dintre cei chemaţi să converseze cu securiştii…”
- Intelectualul de bucatarie Nicolae Manolescu infesteaza memoria lui Noica. In “Adevarul”, pe banii nostri, scursi in buzunarul tortionarului cultural din fondurile speciale ale SIE
- Cuvant despre Romania al Mitropolitului Teofan. Rogojan si Tudoran despre scenariul lui Basescu. Linsajul culturii romane: Magda Ursache despre consecintele “Epocii” Basescu-Patapievici. Universitatea din Viena a comandat cele 27 de volume ale lucrarii Documente din Arhiva Zelea Codreanu
- Ce vrajeli ieftine mai pregatesc diematicii lui Basescu, dupa Sima si Diaconescu? Cartarescule, simţi cum te cuprinde neantul şi CNSAS-ul? Nu ratati azi, la Roncea Ro: Ce mare patron de presa nu a colaborat cu Securitatea. DOCUMENTE
Posted in 
Tags: 
USR, o institutie incremenita in timp
Daca, accesand pagina web a USR, va asteptati sa gasiti informatii concrete, transparente despre indemnizatiile conducerii institutiei, sponsorizari, proiecte cu finantare publica, raportari financiare sau exercitiul bugetar… ei bine, veti fi profund dezamagiti. Pagina, realizata amatoristic, nu prezinta nimic din tot ceea ce ar fi de bun simt. Membrii Uniunii Scriitorilor neavand, practic, nicio modalitate de a accesa datele despre modul in care le sunt cheltuiti banii, banii breslei.
In schimb veti putea citi informatii despre copilaria presedintelui N. Manolescu, despre cum au facut sau n-au facut politica parintii sai si alte asemenea informatii de uz national, planetar si la o adica, de ce nu, chiar intergalactic!
Ca N. Manolescu minte cu o nonsalanta inspaimantoare, stim deja!
Cum stim si ca, in realitate, ca parintii sai au avut simpatii legionare, fiind pentru o perioada chiar membri activi ai Miscarii Legionare pentru ca apoi sa migreze in PNL, aripa Tatarascu (informatii din surse publice, publicate si in Cartea Alba a Securitatii, p. 67) In acest context, afirmatiile sale contradictorii, conjunctural-mincinoase par a fi lovite parca de amnezia unui ins suferind de maladia Alzheimer si frizeaza de cele mai multe ori penibilul, realitatea si bunul-simt.
In continuare N. Manolescu-Apolzean noteaza (pentru istorie, monser, pentru istorie!), citez: „I-am avut profesori pe G. Calinescu, Tudor Vianu, Al Rosetti, Iorgu Iordan, Al. Byck, E. Papu si pe altii. Cariera literara am început-o în 1962, cînd G. Ivascu, acela care m-a adus la facultate ca preparator si mi-a încredintat cronica literara a „Contemporanului“ în 1962, m-a încurajat sa scriu critica, omorîndu-l pe romancierul care ma credeam a fi.“ Noteaza ambasadorul, punctam si noi: „Laudabil, desigur, laudabil!“ Insa cum sa ne explicam realitatea contradictorie, „oximoronica“, a evidentei ca, in ciuda atator profesori ilustri, N. Manolescu a scris tone de texte in cel mai negru stil bolsevic, pe linie, proletcultiste, jenante, in care infiera cu toate sloganurile odioase ale vremii intelectualitatea, burghezimea decadenta, mosierii si ridica in slavi comunismul, muncitorii, steagul rosu, pe Stalin, Lenin, Dej, Ceausescu si Iliescu, in texte deja de notorietate precum:
„Literatura realist-socialista este, prin natura ei, o literatura a valorilor etice, surprinzînd mutatiile profunde, determinate în constiinta de ideea socialismului, promovând idealuri de viata noi, îndeplinind, adica, un rol educativ însemnat în formarea omului epocii noastre… Noul continut al literaturii noastre e dat, de fapt, de reflectarea procesului istoric al construirii societatii fara exploatare, de reflectarea procesului adînc în care esenta umana eliberata de vechile orînduiri este redata omului. (…)
Înzestrati cu cunoasterea stiintifica a realitatii, scriitorii nostri reflecta cu perspicacitate desavîrsirea fauririi constructiei noi, socialiste, reflecta chipul omului nou, constructor al societatii viitorului. Acesta este în primul rând muncitorul comunist. E o mare cucerire a literaturii noastre contemporane zugravirea acestui erou al revolutiei.“ (N. Manolescu, Înnoire, Contemporanul, nr. 34, 24 aug. 1962)
Ati sperat, totusi, ca prezenta atator minti luminate in preajma sa l-ar fi putut contamina de sublim si transforma, printr-o spledinda reconversie spirituala, dintr-un tanar profitor si indoctrinat intr-un spirit superior? Ei bine, din nou, v-ati inselat!
Manolescu a ramas ceea ce a fost. Un laş carierist sustinut puternic de gruparea ilegalistului-omagist G. Ivascu si de cea a kominternistului Gogu Radulescu.
Chiar maestrul N. Breban, consemna, in 1994: „Deci, deşi nu era «membru PCR», Manolescu a acceptat să fie numit, şi de cine, chiar de viitorul dictator, în nomenclatura partidului, deoarece despre această derogare e vorba. Într-adevăr, toţi cei care se aflau în conducerea unei publicaţii centrale de presa comunistă făceau parte, efectiv, din nomenclatura partidului.“ Nu numai ca a acceptat numirea. Mai mult chiar, pe 13 marie 1981, Nicolae Manolescu i se adresa direct, tov. Nicolae Ceausescu, turnandu-si colegii de breasla: “Domnia Voastra ati instaurat legalitatea, dar ati lichidat si un anumit monopol care a existat pana in anii 50, si nu numai pana atunci, si care tindea sa imparta pe scriitori in doua, cei care erau cu literatura si cei care erau impotriva partidului. Ceea ce as numit eu «Politica Ceausescu» a fost tocmai lichidarea acestor «drepturi» de obicei ale unor uzurpatori, a unora, foarte putini, de a se erija ca adevarati iubitori de tara, a iubirii de partid.”
Acesta este N. Manolescu!
Cititi-i, pe acelasi dulceag site, marturisirea finala, de credinta si scop: „Ca preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România nu mi-a fost greu să renunţ la orice premiu mi s-ar oferi pe durata mandatului meu, cu excepţia Premiului Nobel, fireşte.“…
Premiului Nobel, asadar! Pentru, pentru ce?, tovarase Nicolae Manolescu…
premiul nobel ptr nesimtire!
Dar cui i-l dati?
Din seria contradictiile lui Manolescu
1 „Chiar şi în înfăţişarea de după 1949, Uniunea Scriitorilor a jucat în general un rol pozitiv în apărarea drepturilor scriitorilor. Mai ales în ultimele trei decenii ea a fost una dintre cele mai democratice instituţii din România, care şi-a ales totdeauna prin vot secret conducerea şi a dus o luptă pe viaţă şi pe moarte cu cenzura, cu indicaţiile preţioase ale propagandei P.C.R., cu aparatul de stat şi, în definitiv, cu întreaga mentalitate anticulturală din epoca postbelică.
[…]
NUMELE SCRIITORILOR CARE AU PARTICIPAT LA DEPLORABILA ÎNTÎLNIRE CU N. CEAUŞESCU din 26 august 1980 n-au fost niciodată făcute publice pînă astăzi. Credem de datoria noastră să reparăm această nedreptate. Iată-i, în ordine alfabetică, pe cavalerii mesei rotunde care a însemnat începutul sfîrşitului pentru Uniunea Scriitorilor: IOAN ALEXANDRU ALEXANDRU ANDRIŢOIU, PAUL ANGHEL, TEODOR BALŞ, MIHAI BENIUC, ION LĂNCRĂNJAN, POMPILIU MARCEA, MIRCEA MICU, ROMUL MUNTEANU, IULIAN NEACŞU. FANUŞ NEAGU, AL. OPREA, MARIAN POPA. GH. PITUŢ, NICHITA STĂNESCU, GH. SUCIU, GH. TOMOZEI, MIHAI UNGHEANU şi DAN ZAMFIRESCU. Le putem adăuga alţi cîţiva, care, din cine ştie ce motive, au absentat de la întîlnire ca să avem imaginea întreagă a grupului. Speranţele pe
care ei toţi le puneam în întîlniri ca aceasta le-a mărturisit deschis dl. M. Ungheanu într-un interviu acordat d-lui Ilie Purcaru la 26 martie 1861: „Consider că este un semn de reală democratizare promovarea de către tovarăşul Nicolae Ceauşescu a unui larg dialog al conducerii de partid cu scriitorii”. Nu mai e necesar să apreciem proprietatea termenilor pe care o avea dl Mihai Ungheanu vorbind de democratizare ca efect al dialogului cu acela de la care pornea toată umilirea culturii noastre!“ (Nicolae Manolescu, Cavalerii Mesei Rotunde,România literară, 12 aprilie 1990)
Asadar, N. Manolescu ne explica, negru pe alb, cuvant cu cuvant, intr-un text amplu, publicat in 1990, in libertate si democratie, cat a fost de oripilat de gestul confratilor sai, scriitori. Acestia au purces, nici mai mult nici mai putin, cu totii, cu mic cu mare, pe 26 august 1980, in audienta la presedintele statului, dictatorul odios etc., etc. N. Ceausescu! Cu jalba-n bat.
Cumplit, cumplit, cumplit! Pacat iremisibil. „Cavalerii mesei rotunde“ sunt demni de oprobiul public. De-a pururi! Categoric, subscriem si intelegem, fireste, ca actul este unul degradant, nedemn de o fiinta cerebrala, morala, traitoare intr-o Romanie aflata sub ocupatia unei crunte si criminale dictaturi. Intelegem si ne cutremuram. Citim apoi, patrunsi de o buna-credinta fireasca omului onest, numele damnatilor. Si din nou ne cutremuram! Desigur, in acest moment al lecturii, banuim, ce mai, suntem de-a dreptul convinsi ca acuzatorul, numitul Manolescu, fost in tineretile sale, mare, mare laudator al comunismului nu ar mai face niciodata, dar niciodata asa ceva!
Ei bine, aflati ca in 1981 a facut exact ceea ce condamna virulent[vezi textul 2], dezgustat si cu aerul ca este singurul pamantean pur, suav ca lebada, menit a da cu bata, piatra si ciocanul in pacatosii mai-sus enumerati cu MAJUSCULE! Pentru VIZIBILITATE! [si POSTERITATE :)]
Aflandu-ne in acest punct critic, tensionat chiar, al lecturii si interpretarii logice, ne vedem nevoiti sa va sfatuim sa respirati (inspirati-expirati), calm si profund. Trebuie, pentru dramatismul demersului sa fiti convinsi ca motivatia tov. N. Manolescu este una pur justitiara. Criticul, pe vremuri patruns de spiritul lui Marx, Lenin si Dej ca plamanul de oxigen, a simtit o nevoie imperioasa de a ne informa in privinta numelor delatorilor, tradatorilor, colaboratorilor ultimii perioade a comunismului! A dorit sa „repare nedreptatea“ impardonabila, de altfel, de a nu-i cunoaste si noi. Iata ca a reparat-o!
Mult mai modesti decat tovarasul Manolescu insa mai plini de o autentica buna-intentie, dorim si noi, pe masura puterilor noastre, sa reparam o gresala, altfel si aceasta absolut impardonabila. Tocmai de aceea reproducem alaturat discursul tinut de tov. N. Manolescu in fata tov. dictator si odios etc., etc Nicolae Ceausescu.
2. „13 martie 1981
Tov. Nicolae Manolescu: Domnia Voastra, de multe ori, ne-ati spus, ne-ati aratat ce se cere de la literatura, ce ar trebui sa fie aceasta literatura.
Din pacate, tovarase secretar general, ne gasim aici, in fata Domniei Voastre, nu ca sa discutam cu presedintele statului si partidului probleme de fond ale literaturii romane, ceea ce ar fi fost de dorit, si ceea ce ar fi fost foarte important pentru noi, ci sa discutam, din nou – eu, in ce ma priveste, vin pentru prima oara in fata dumneavoastra – aceleasi probleme, sa discutam din nou despre aceasta atmosfera care domneste in viata literara, de raporturile in cadrul scriitorimii noastre.
Suntem aici, tovarase secretar general, solicitand atentia Domniei Voastre din cauza acestor contradictii, din cauza acestei atmosfere necolegiale. Exista un raport care leaga aceste realitati. Spre exemplu, exista un raport mecanic, dovedind ca o literatura se poate face intr-un climat bun, dar exista si unele resentimente care la un moment dat denigreaza aceasta literatura. De obicei se leaga valoarea literara de libertatea acestei literaturi. Si eu, tovarase secretar general, am sa merg mai departe cu aceasta valoare a literaturii, spunand ca ea se leaga de legalitatea restaurata de 15 ani incoace, de cand Domnia Voastra ati instaurat aceasta legalitate, facand sa se cunoasca operele unui popor prea adesea incercat si lipsit in istoria sa de acest cadru firesc. Cea mai grandioasa legatura care se poate face intre dezvoltare si literatura in acesti 15 ani, si acest cadru legal, se face datorita si gratie eforturilor Domniei Voastre.
Poate ca nu mai este cazul s-o spunem, dar este un lucru clocotitor, afirmarea acestei legalitati. Tin la aceasta expresie, pentru ca mi se pare ca numai in acest cadru legal cultura se poate dezvolta firesc, fara a secreta aceasta otrava care poate duce la nemultumiri si ura.
Fenomenele negative care se petrec in viata noastra literara m-au facut, stimate tovarase secretar general, sa ma asociez celor care au cerut permisiunea de a se afla in fata Domniei Voastre si, totodata, acest lucru a pornit din dorinta catorva – foarte putini oameni, colegi de-ai nostri, de a pune in discutie, de a ataca si daca se poate spune de a discuta tocmai acest cadru, de aceasta legalitate.
Nu este poate probabil nevoie sa spun care sunt cauzele care au dus la aceste nemultumiri. Nu este vorba de unele neintelegeri, ci este vorba de unele nemultumiri ale unora din colegii nostri, care n-au fost alesi in organele conducatoare ale Uniunii Scriitorilor, este vorba de nemultumirea altora de a fi considerati de critica literara la valoarea pe care si-o imagineaza ca o au.
Pe de alta parte, Uniunea Scriitorilor a devenit, pentru acesti cativa, un cadru neplacut, stingher, pe care tind sa-l stapaneasca critic, devenind un dusman de moarte. Nu este nevoie sa spunem ce s-ar intampla, in acest cadru, cu unele din creatiile valoroase, care trateaza despre revolutia socialista, despre alte probleme, in lipsa criticii ca reglator.
Ceea ce este mai neplacut, este faptul ca aceste discutii, din cadrul literaturii, au inceput sa semene cu unele campanii impotriva unor oameni care au merite in literatura contemporana, unele legate direct de lupta pentru aceasta tara si pentru acest partid.
Domnia Voastra ati instaurat legalitatea, dar ati lichidat si un anumit monopol care a existat pana in anii 50, si nu numai pana atunci, si care tindea sa imparta pe scriitori in doua, cei care erau cu literatura si cei care erau impotriva partidului. Ceea ce as numit eu «Politica Ceausescu» a fost tocmai lichidarea acestor «drepturi» de obicei ale unor uzurpatori, a unora, foarte putini, de a se erija ca adevarati iubitori de tara, a iubirii de partid. Acestia, foarte putini, uita ca scriitorul adevarat, sau mai bine-zis, este scriitor adevarat cu conditia sa fie un scriitor adevarat!
Aceasta a doua parte afirmatiei mele izvoraste din declaratiile facute de acestia, foarte putini, in diferite ocazii si care au creat un mare loc pentru impostura, pentru veleitarism.
Nu mai este nevoie sa spun de climatul necritic care are loc in viata literara, climat care trebuie – cred eu – cat se poate de repede sa fie discutat, analizat, inlaturat pentru ca, altfel, in relatiile dintre literatura si viata literara s-ar putea intampla ca aceasta admirabila literatura, pe care o stim de 15 ani incoace, care se situeaza la nivelul cel mai inalt al creatiei artistice romanesti, sa inceapa sa suporte tot mai greu presiunile care apar si, totodata, sa apara tot mai putine creatii bune bune, sa apara o anumita oboseala a scriitorilor din cauza acestor campanii, si in mod deosebit la scriitorii mai tineri .
Va multumesc, tovarase secretar general, ca m-ati ascultat. Sper ca cuvantul meu stingher – vorbesc pentru prima oara in fata dumneavoastra – a reusit sa va transmita a anumita emotie a starii pe care am vrut s-o completez, daca nu si cauzele ei obiective.
Inca o data, va multumesc.” (Reprodus dupa Marin Radu Mocanu, Cenzura a murit, traiasca cenzorii, Editura EuroPress, Bucuresti, 2008, pp. 127-129)
Cam asta ar fi pentru moment. Aaa(inspirati-expirati), va veti simti mult mai bine. Si, apropo, amintiti-va de Paris! Banii dvs sunt si acolo! Auguri!