May 8th, 2010 
VR 
More from my site
- BOICOT KAUFLAND! Scandalul din Odorhei este doar vârful aisbergului din “secuime”. Comisarul Sorin Susanu dezvăluie: “Mi-au bătut subalternul pentru că a cerut să se vorbească în română”. INTERVIU
- Nu uităm 20 Martie 1990 – Măcelul maghiar de la Târgu Mureş! VIDEO şi EXCLUSIVITĂŢI RONCEA.RO
- Scuipat în piaţa publică în Ungaria pentru că e candidatul lui Marian Munteanu la Bucureşti – VIDEO SCABROS cu fascistul maghiar Csibi Barna batjocorindu-l pe militantul civic Dan Tanasă
- Pettit şi Klemm, aceşti mini Molotovi-Ribbentropi ai Administraţiei Obama-Clinton. ÎN ATENŢIA MAE: Pentru mesaje ca cele ale Ambasadorilor SUA, extremistul maghiar Csibi Barna a fost trimis în judecată de Statul Român
- Schimb de mesaje Obama-Hillary-Putin la margini de imperii? Ambasadorul SUA la Chişinău, “moldovenistul” la ordin Jim Pettit, sau “Nu-mi pasă de CIA ci de KGB-ul ei”. Moldova nu este România la fel cum New York nu este America
Posted in 
Tags: 
is impresionat de interpretii unguri care apar in clip.n-am stiut de existenta lor. voi trata cu mai mare grija animalele de acum incolo
Ce exemplare superbe !! de RASA!!
Simbolul unui popor stravechi, aflat aici de la inceputurile lumii, de cel putin 7.000 de ani (asa cum atesta descoperirile arheologice), de pe vremea cand Europa ar fi fost o notiune science-fiction. De-abia dupa 6.000 de ani de civilizatie românească au aparut, din stepele Mongolie, hunii barbari, primitivi, scaldand in sange toate popoarele din calea lor, si hranindu-se cu carnea cruda tinuta sub fundurile lor, sub şeile cailor… si asa au ramas pana astazi, privind cu jind, din campia Panoniei, le superba si mareata Transilvanie!
Si cum strugurii sunt acri, nu le ramane decat sa muste, ca niste caini turbati, “animalele” de rasă din spatiul Carpato-Danubiano-Pontic!!
Dragii nostri vecini, multumim pentru omagiu!
Dedicatie vecinilor nostri unguri, care au facut o adevarat obsesie pentru noi: zi de zi, ceas de ceas, prin toate mijloacele posibile si imposibile, ataca neamul românesc, incercand sa demonstreze ca soarele rasare la miezul nopti, ca România toata (nu numai Transilvania) e lor! Daca chiar am fi fost o turma de oi, s-ar mai fi temut atat de noi ????
S-a suit Horty pe cal
şi-o răjit ca un măhar
Techi Horty nu răji
că Ardealul – a tău n-a hi!
Jos cu şasesprezece deca
jos cu nixi
jos cu Arpad
sus opinca sus
Hai
Ta
Şi cînd părul unii-l scutur
tăţi grohii îmi pchică – n cur
Ioi săracii grofilii
cum şi-or pierdut ciucurii
pă podul Careiului
de dorul Sălajului
pe podul Sătmarului
de dorul Ardealului.
… din cântecele ostaşilor români in timpul luptelor pentru eliberarea Transilvaniei
Din bogatul folclor românesc, incă o dedicaţie celor care vor pământ românesc:
Vai săracii duşmanii,
Mulţi şi-or pierde ciucurii.
Codrule, codrule drag.
Pe podul Sătmarului,
De doru Ardealului.
Codrule, codrule drag.
Suie duşmanii pe deal,
Să să uite în Ardeal.
Codrule, codrule drag.
Să vă daţi de pe cal jos!
Că Ardealu nu-i a vost.
Codrule, codrule drag.
Vrut-or ei să poruncească,
Iar în Ţara Românescă.
Codrule, codrule drag.
Poruncească în ţara lor,
Asta îi a românilor.
Codrule, codrule drag.
Poruncească în ţara lor
Asta ii a românilor
Codrule, codrule drag
Si ca sa nu obosească de atata citit, pot asculta si variantele sonore ale nestematelor străvechiului folclor românesc:
https://youtube.com/watch?v=U5BU4iRSi1I
https://youtube.com/watch?v=jrfHrSt2nMM&feature=related
https://youtube.com/watch?v=zDlO1YTEcBc&feature=related
Cică și tăblițele de la Tărtăria au fost scrise de unguri….. (lol)
Steagul Ungariei n-a fluturat NICIODATA la Bucuresti, dar TRICOLORUL ROMÂNESC a fluturat deasupra cladirii parlamentului de la Budapesta!!! asta nu pot uita si ierta ungurii in veci; si, pentru ca nu sunt capabili de altceva, recurg doar la oala cu laturi aruncata asupra romanilor.
Glorie Armatei Romane, de opincari bravi si cuceritori, care a salvat Ungaria si Europa de bolsevizare la 1919!!!
“Cum au pus românii opinca pe Parlamentul din Budapesta
… Şi-au intrat trupele noastre în Budapesta la începutul lunii august 1919. Palatul Parlamentului maghiar a fost pus sub paza unui pluton de vînători. Şeful gărzii de la intrarea principală era sergentul Iordan, un oltean de la Craiova, potrivit de stat, negru, uscat şi foarte vioi. Deasupra palatului a văzut Iordan cum fîlfîia în vînt flamura ungurească – roşu-alb-verde. Faptul acesta nu l-a supărat prea tare, dar nici nu i-a plăcut… Dîndu-şi capela pe ceafă şi scărpinîndu-se după ureche şi-a zis: “Să dau jos steagul unguresc şi să pun fanionul de la companie?… Asta ar şti şi madama de la popota domnilor ofiţeri s-o facă…” “Dar am să chibzuiesc în aşa fel ca să rămînă de pomină şi să fie şi talpa României răzbunată…”
Zis şi făcut. Chemînd pe căprarul Bivolaru, s-au suit în norii Budapestei şi au coborît steagul în lungul sforii, drept la jumătatea steajerului şi, luînd apoi opinca răsuflată a căprarului, s-a urcat ca un pui de urs şi a pus-o drept căciulă în capul steajerului, lăsîndu-i nojiţele s-atîrne-n vînt. Şi aşa a fîlfîit multă vreme în cerul Budapestei steagul maghiar cu opinca românească deasupra lui… “Cine oare să fi făcut această tragică glumă? – îmi zise tovarăşul meu de preumblare, domnul Ferency, un distins avocat pe care îl cunoscusem în metropola maghiară; şi zicînd, îmi arătă cu mîna priveliştea originală şi neaşteptată, care oprea în drum şi întorcea capetele şi altor trecători, ca fiind cel mai caracteristic şi ironic simbol al îngrozitoarei realităţi, al catastrofalei prăbuşiri a unui organism orgolios şi despotic, tocmai sub călcîiul acelui organism pe care ţinuse genunchiul de fier atît amar de vreme, pe care întotdeauna l-a considerat nevrednic de lumina soarelui şi de care totuşi o viaţă-ntreagă s-a temut…” “Cine oare să fi dat vîntului şi să fi ilustrat cu atîta măiestrie şi atît de dureros dezastrul iremediabil al regatului Sfîntului Ştefan?”, mai rosti domnul Ferency, cu privirea tristă, pierdută în văzduh, întrebînd parcă cerul unguresc, dezolant de senin în ziua aceea. Apoi se întoarse cu privirea spre mine, şi deşi nu mai zicea nimic, am înţeles că ar vroi o lămurire.
Îmi era milă de el, căci era un om distins la simţire. “Mă voi interesa, domnule doctor”, îi zisei cu o nuanţă de înduioşare şi, apropiindu-mă de santinelă, îi spusei să strige pe şeful gărzii. “Este chiar acolea, domnule general”, îmi răspunse vînătorul mic şi îndesat, încordîndu-se şi făcînd cu capul un gest despre cheiul Dunării.
– Cum îl cheamă?
– Don sergent Iordan.
– Dar tu ştii cine a dat ordin de s-a aciuat opinca ceea deasupra steagului unguresc?
– Da, domnule general, chiar don sergent a dat ordin azi dimineaţă şi tot dînsul a şi executat ordinul… acum stă de un ceas acolo să vadă ce-o să zică lumea şi tot în cer se uită ca să îndemne şi pe alţii…
Mă-ntorc puţin spre stînga şi nu departe zăresc un sergent şi un căprar, care, fără să mă bage în seamă, gustau cu frenezie roadele isprăvii lor – ilustraţia magistrală a unui moment istoric. Priveau cînd la trecătorii enervaţi şi sanchii, cînd la opinca impertinentă, şi pe feţele lor tuciurii şi asprite de viforul vremilor se lămurea cea mai desăvîrşită satisfacţie. Păreau nişte inspiraţi şi nişte draci geniali. Întreaga oaste românească, întreaga naţie mi s-au părut că se oglindesc în aceşti doi zdrenţăroşi, sublimi chiar prin gradul de perfecţiune la care poate ajunge o zdreanţă… De-aş fi fost singur! O! i-aş fi privit ceasuri întregi fără să mă satur… Şi, poate, i-aş fi luat de gît şi i-aş fi sărutat! Dar… le-am făcut semn să se apropie şi, arătînd domnului Ferency pe sergent, i-am zis încet, foarte încet: “Acesta este glumeţul, care fără o intenţie răutăcioasă, desigur, şi cu toată naivitatea unui poznaş, te-a făcut poate să suferi…” Şi domnul Ferency, scăldîndu-şi ochii între genele-i umede, mi-a replicat cu adîncă melancolie:
– Dacă din sufletul şi mintea unui simplu ţăran ca acesta s-a desprins o asemenea poznă, atunci nu mă mir că sînteţi aci!
În după-amiaza aceleiaşi zile, m-am îndreptat din nou spre Palatul Parlamentului. Mă simţeam dator faţă de Iordan; trebuia să-i dau ceea ce în faţa durerii domnului Ferency, nu i-am putut da. L-am chemat – era nedespărţit de Bivolaru -, mi-a povestit cum i-a dat în gînd şi cum a înfăptuit isprava lui. L-am lăudat şi mi-am plimbat mîna mult pe faţa lui suptă şi radioasă şi i-am dat un pachet de ţigări regale. Şi nu ştiu cum, m-am pomenit că iau de nas pe căprarul Bivolaru, care se tot apropia de mine şi pe care, cu cît îl priveam, cu atît mai mult punea stăpînire pe firea mea. Era mic de statură, faţa îi era smeadă şi foarte pîrlită de soare şi vînt; în fundul capului purta nişte ochi mici, căprui şi scăpărători. Avea dinţi mărunţi, albi şi frumoşi, şi peste buza arsă de frigurile ostenelilor abia mijea o mustaţă roşcovană -, un vulpoi de Mehedinţi. Purta capelă pe sprînceană, iar în ce priveşte îmbrăcămintea părea înfăşurat cu totul într-un covor de petice, căruia expresia lui îi dădea ceva din prestanţa unor odăjdii de samurai japonez fanatic. O crestătură adîncă îi stăpînea obrazul stîng şi alta mai lată se răsfăţa pe gît sub urechea dreaptă; mai în sus de mînă, pe antebraţul stîng, se zărea o cicatrice respectabilă… L-am întrebat unde a fost rănit. Mi-a răspuns cu naivitate şi scurt: “Peste tot, domnule general”. Şi desfăcînd repede o moletieră, mi-a arătat o rană de schijă, abia vindecată, la pulpa dreaptă; apoi, descheind singurul nasture pe care îl mai avea la veston, puse degetul pe o dîră de baionetă în lungul coastelor din dreapta care se vedea în întregime printre cele cîteva şuviţe de pînză destrămată ce alcătuiau cămaşa lui Bivolaru. Şi era gata să-mi mai arate, dar l-am întrerupt: “Bine, bine… văd că eşti crestat ca un răboj; dar unde ai căpătat rănile? În ce lupte?…” Şi iarăşi cîntecul lui: “Peste tot, domnule general. În Carpaţi, la Răşinari, la Olt, la Siret, la Oituz şi chiar pe Tisa în aprilie, că eu, domnule general, am fost poate în patruzeci de atacuri mari şi, în adevăr, eu sînt răbojul isprăvilor regimentului nostru… pe mine sînt crestate toate de la 1916 încoace… şi nu mă las nici mort!…”
– Ei şi acum îţi pare bine că făcurăm România Mare şi că faci de gardă, tu, căpraru Bivolaru de la Mehedinţi, tocmai aci la Budapesta?
Şi el, încordîndu-se şi privindu-mă soldăţeşte drept în lumina ochilor, îmi răspunse sfătos şi cu mîndrie:
– E lucru mare, domnule general… Dar… am auzitără că mai e şi o Vienă!…
Acestui nebun în toate minţile, acestui prototip al zdrenţelor noastre glorioase de la 1917, care îşi da seama perfect pînă unde se poate întinde fiziceşte România Mare, nu-i intra totuşi în cap că numai pentru ce vedea s-a ostenit el şi atîţia au albit meleagurile cu oasele lor. El, Bivolaru, sinteza neamului său, elegant la simţire şi la gîndire, fără să poată exprima, înţelegea totuşi numai una: “faima şi duhul românesc cît mai departe, şi peste România-Mare, România spirituală, România fără hotare”. ”
General Marcel Olteanu
Pai bun asa. Asta tot arata ca la noi mai crestem o oaie o capra si inca grase si frumoase! Economia Ungariei a produs asa ceva ? Sau ei nu cultiva decat paprika ? 😀
No Ishtvane mai ai de lucrat la “clipuri” din astea. Slabutz de tot de data asta…
Ce mai…astia mai vor o opinca pusa pe cladirea parlamentului dela Budapesta.
Sa nu uite ca au mancat bataie la 1330, de Basarab, la Posada, de Stefan la Roman si Baia, la 1467, si tot asa, pe la 1848/1849 li s-au cam incurcat socotelile de atata bataie data de Avram Iancu. Iata ca au mancat bataie de la munteni, moldoveni si ardeleni. Era si cazul de la toate trei odata Tari Romanesti la un loc, adica Romania Mare: si a fost in 1919. Nu mai punem ca armata maghiara bolsevica, cu trecut glorios in atrocitati (e istorie milenara asta) era bine dotata…
Probabil le place mirosu’ opincii…