Victor Roncea Blog

• Share
• Tweet
• Pin
• Email

un articol de Ana TUDORAN
17 Iunie 2010

Marţi, 15 iunie 2010, a trecut cu incă o comemorare a poetului Mihai Eminescu, implinindu-se 121 de ani de la decesul său in sanatoriul doctorului Şuţu din Bucureşti. In 17 iunie, Eminescu a fost inmormantat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din Bucureşti, iar 59 de ani mai tarziu, in 28 octombrie 1948, a fost ales, post-mortem, membru al Academiei Romane. Cu resursele puţine pe care le avem, dedicăm aceste randuri „poetului naţional”, sintagmă perimată cu care este etichetat Mihai Eminescu şi desuetă pentru noua intelectualitate romanească. In pofida vremurilor, Eminescu rămane insă „Poetul” care ne priveşte din olimpul culturii romaneşti „nemuritor şi rece”, epigoni zadarnici ai incercării de demitizare.

„Din momentul in care luptele de partid au degenerat in Romania in lupta pentru existenţa zilnică, din momentul in care mii de interese private sunt legate de finanţe sau de căderea unui partid, nu mai poate fi vorba de neatarnare politică a diferitelor grupări care-şi dispută puterea statului. Din momentul in care interesul material de a ajunge la putere precumpăneşte, o spunem cu părere de rău: votul universal in ţară şi in Parlament nu mai e decat manipulul unor ambiţii personale, al unor apetituri, pe cat de nesăţioase, pe atat de vrednice de condamnat!” (Mihai Eminescu)

Teoria asasinării lui Eminescu

Cunoscutul jurnalist de investigaţie Victor Roncea a scris in mai multe randuri despre asasinarea lui Eminescu din cauza războiului ascuns pe care l-a dus acesta in ultima parte a vieţii lui. Astfel, prin intermediul societăţii cu caracter secret „Carpaţii”, constituită, poate nu intamplător, intr-o zi de 24 ianuarie, milita pentru Unirea Transilvaniei cu ţara. Din această cauză, Mihai Eminescu ar fi fost urmărit pas cu pas de către poliţia secretă a imperiului austriac şi, in final, asasinat.

Victor Roncea scrie: Maiorescu era agent al imperiului, după cum o dovedesc astăzi istoricii eminescologi. In „Carpaţii”, pentru a-i supraveghea activităţile lui Eminescu, este introdus Slavici, la randul său spion al Vienei, care ii da rapoarte amănunţite lui Maiorescu. „Controlorul” Slavici il şi găzduia. Soţia lui Slavici, Ecaterina Szoke Magyarosy, este cea care invocă prima „nebunia” lui Eminescu, in depeşa pe care i-o trimite lui Maiorescu in fatidica zi de 28 iunie 1883, soldată cu internarea jurnalistului: „Domnu Eminescu a innebunit. Vă rog faceţi ceva să mă scap de el, că e foarte reu”. Deja Eminescu i se confesase lui Creangă privind revolverul pe care il purta asupra sa: „Imi este frică să nu mă ucidă cineva”.

Mărturia lui D. Dumitru Cosmănescu, frizerul lui Eminescu şi martorul care a asistat la moartea poetului: „Ia ascultă, Dumitrache, hai prin grădină, să ne plimbăm şi să te invăţ să canţi Deşteaptă-te romane! (…) Şi a inceput să cante Deşteaptă-te romane!, şi eu după el. Canta frumos, avea voce. Cum mergeam amandoi, unul langă altul, vine odată pe la spate un alt bolnav d’acolo, unu’ furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova şi, pe la spate, ii dă lui Eminescu in cap cu o cărămidă pe care o avea in mană. Eminescu, lovit după ureche, a căzut jos cu osul capului sfăramat şi cu sangele şiruindu-i pe haine, spunandu-mi: …Asta m-a omorat!”.

Amintiri despre Eminescu…

„Eram in gimnaziu cand am citit primele poezii ale lui Eminescu şi fantastica lui nuvelă Sărmanul Dionis. Versurile lui exercitau asupra mea o inraurire extraordinar de puternică; adancimea fascinantă a gandurilor lui mă umplea de un fior mistic de o admiraţie extatică… Şi de multe ori am căutat să construiesc in inchi¬pui¬rea mea de copil, figura necunoscută a acestui zeu, care mi se părea că trebuie să trăiască o viaţă cu totul deosebită de a noastră, intr-o lume supraumană in basme. Credeam cateodată că-l zăresc in unele tablouri din Sărmanul Dionis, o vagă siluetă care se depărta mereu şi parcă se topea intr-o lumină intensă, ameţi¬toare. Cand am terminat liceul, aveam in cap figura lui Eminescu aşa cum mi-o făcusem eu: un tanăr slab, inalt, palid şi tras la faţă, cu ochii negri, visători, pe umeri ii cad plete ondulate, o haină lungă şi veche ii acoperă trupul pană in călcaie; el nu vede pe unde calcă, nu se uită la nimeni şi merge ca un somnambul, parc-ar pluti…Trei ani am căutat pe uliţile capitalei figura aceasta şi n-am găsit-o. Intr-o zi mă-ntorceam cu mai mulţi prieteni de la Universitate. In dosul pasajului, aud pe cineva zicand: „Uite, Eminescu”! Toţi ne oprim să-l vedem. Un om in varstă, bine făcut, rotund la faţă, fără plete, imbrăcat ca toţi oamenii… Il văd suindu-se-n tramvai – mă despart de prieteni şi mă urc şi eu. M-aşez in faţa poetului şi-l privesc, dar cu sfială! El ţine pe braţe un ghiozdan ros pe la margini; degetele de la mana dreaptă ii sunt pline de cerneală violetă, ochii lui mici, infundaţi, cu gene rare, au privirea vagă şi ostenită a omului distras, dus pe ganduri…Langă el stă o cocoană slabă şi sulemenită, care-l priveşte fix, din ce in ce mai intrigată. Ea işi şterge cu batista colţurile gurii şi-şi potriveşte bridurile de la pălărie cu gesturile unei persoane gata să ia o hotărare. „-Aşa-i că nu mă mai cunoaşteţi, domnule Eminescu?!”… Eminescu se-ntoar¬ce; un zambet bland ii luminează faţa: „-Doamna A… Cu ce pricină pe-aici?” Şi doamna ii spune că fata ei a părăsit „trupa” şi caută un loc de profesoară; ii aduce aminte de cand făcea şi el parte din trupă şi oftează… „-Dar d-ta, ce faci aici in Bucureşti?”. „-Eu… dau lecţii…”. Suntem in strada Buzeştilor. Eminescu se ridică-ncet şi face semn conductorului să oprească. „-Ce, pe-aici stai?” Poetul răspunde c-o miş¬care plictisită din cap, care-nsemna şi „da” şi „bună ziua” şi multe de toate… Cinci ani după asta… Stam amandoi la o masă in cafeneaua de la „Imperial”. In faţa noastră, la o altă masă, e un bătran chel c-o figură foarte expresivă, de-o slăbiciune şi de-o paloare bolnăvicioasă. Eminescu il priveşte lung, milos, nu-şi poate lua ochii de la el. Se pleacă incet la urechea mea: „-Oare cine-o fi? Tu nu-l cunoşti?”. „-Nu… da’ de ce mă-ntrebi?”. „-Grozav, seamănă cu tata”. Intrebăm pe chelner şi aflăm că-i consulul de la Salonic. Poetul mă sfătuieşte să traduc in versuri „Cei şapte de la Teba” şi laudă seninătatea şi măreţia tragediilor clasice. O fetiţă c-un paneraş de flori se tot milogeşte pe langă noi, c-un aer de sfaşaetoare mizerie. Aleg o garoafa şi i-o dau poetului care-mi spune că-i plac florile… Eminescu ridică-n sus garoafa c-un gest delicat, se uită ganditor la petalele invoalate, de un roş inchis şi ca şi cum ar relua şirul unei discuţii intrerupte un moment, imi spune: „-Degeaba, ne trebuie un poet care s-o ia peste campi nebuneşte… ne trebuie ceva nou, cu totul nou… un nebun, dar un nebun de geniu care să-şi [indescifrabil] el o formă a lui ş-un drum de [indescifrabil]”. Eu il privesc lung nedumerit; aştept să văd cu ce se leagă asta. „-Uite, dintre tinerii de azi, ştii cine dă semne c-are să fie poet mare la noi?” „-Cine?” „-Mile. Da, da, nu te uita…Mile e poet… In „caietul roşu” al lui am găsit lucruri minunate!…” E tarziu, aproape miezul nopţii. Afară plouă şi cum n-avem umbrelă, o ţinem mai mult o fugă pană la hotel Metropol. „-Rămai la mine noaptea asta…” „-Nu pot, am de făcut gazeta pe maine şi mie nu-mi vine la indemană să scriu decat acasă la mine… Da’ hai că mă sui şi eu pentr-n sfert de ceas, poate-o mai sta ploaia”. Eminescu are chef de vorbă. Imi povesteşte o dragoste a lui, o intamplare curioasă care i-a inspirat poezia „Luceafarul” şi care nu se poate spune aici. „-Dar ştii că sunt două aproape?” Işi ia pălăria şi pleacă grăbit. Mă culc. Ascult cum răpăie ploaia pe acoperiş; şi mă gandesc la marele Eminescu, cat ii de sărac şi de chinuit. Am un bilet de loterie şi fac planuri generoase pe caştigul cel mare de 100.000 lei. Aud paşi pripiţi de sală… o bătaie discretă in uşă: „-Cine-i?” Aprind lumanarea. Eminescu, ud leoarcă, işi ia floarea de pe masă şi zgribulit, c-un ras copilăresc, imi zice „noapte bună” şi pleacă… (Alexandru VLAHUŢĂ)

Eminescu de pe Mercur

Puţini ştiu că unul dintre craterele planetei Mercur se numeşte Eminescu. In aprilie 2008, misiunea spaţială Messenger a fotografiat un crater de pe Mercur, care a primit numele de Eminescu, in onoarea poetului naţional al Romaniei. Craterul Eminescu are un diametru de 125 km şi este interesant pentru cercetători din cateva motive, fiind unul dintre cele mai noi cratere formate pe suprafaţa planetei Mercur. In urma exploziei prin care a fost format craterul Eminescu, materialele expulzate din crater au format in jurul acestuia un lanţ secundar de cratere poziţionate circular, ca un inel de creste. Interesantă este şi localizarea geografică a acestui crater: la nord de ecuatorul mercurian, exact la intrepătrunderea zi-noapte.

Salajeanul

Nota mea: Interesanta chestiunea cu craterul de pe Mercur. ma intreb daca nu l-au denumit cumva urmasii celor care i-au administrat mercur…

• Share
• Tweet
• Pin
• Email