Victor Roncea Blog

• Share
• Tweet
• Pin
• Email

Disidentul Gabriel Andreescu ii face dreptate lui Adrian Marino, batjocorit, dupa moarte, la unison, de Vladimir Tismaneanu si Mircea Dinescu, ambii profitori ai “anticomunismului bolsevic”,  fosti nomenklaturisti comunisti si propagandisti de frunte ai UTC si PCR:

Am vorbit anterior despre implicarea dlui Vladimir Tismăneanu în campania nedemnă împotriva lui Adrian Marino. Violenţa calificărilor sale nu putea decât să surprindă. Adrian Marino ar fi fost un delator, ar fi acceptat misiunile Securităţii ca trimis al acesteia; complicitatea cu forţele cele mai tenebroase ale sistemului ar fi fost dovedită; biografia sa ar fi fost duplicitară, dedublată, disimulată; cărturarul ar avea un destin întunecat, schizoid, contorsionat şi trist.

Ne-am referit anterior, tot în Cotidianul, la incompatibilitatea acestor afirmaţii cu postura domniei sale de preşedinte al Consiliului Ştiinţific al IICCRMER, căci, dacă o poziţie grăbită, în necunoştinţă de cauză, poate fi de înţeles la un neofit, ea nu are ce căuta în afirmaţiile publice ale unei persoane cu o obligaţie profesională de discernământ.

Şi totuşi, iată, duminică 27 iunie, în interviul luat pe TVR 1, dl Tismăneanu a revenit asupra „cazului Marino” şi a repetat susţinerile anterioare. Ştiind despre contraargumentele dezvoltate în ultimele săptămâni, recunoscând că nu a făcut verificări în documentele de arhivă, şi-a asumat totuşi, încă o dată, calificativele care jigniseră un respectabil om de cultură, fost deţinut anticomunist trecut opt ani prin temniţa grea a penitenciarelor staliniste. De această dată, în noul context, aspectul profesional devine minor în raport cu grava vină morală.

Povara familială

Unul din marile adevăruri pe care o comunitate civilizată are a le respecta este de a nu transfera vinovăţiile. Între exemple se află grija de a nu culpabiliza copiii pentru ceea ce au făcut sau fac părinţii. Doar că, asemenea oricărui mare adevăr, şi acesta trebuie aplicat cu nuanţe şi adaptat multelor contexte. Deşi copiii nu au de ce să poarte vina sau meritul pentru ce au făcut taţii şi mamele lor, este la fel de adevărat că în raport cu anumite situaţii viaţa lor e marcată de istoria familială. Acest mod de a privi lucrurile se află implicit în felul în care tratează naţiunile marile responsabilităţi cu care le-a încărcat istoria. Nu sunt vinovaţi în niciun fel germanii de astăzi pentru crimele îngrozitoare pe care le-au făcut bunicii şi străbunicii lor înainte şi în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial; în particular, pentru programul de anihilare a evreilor, ţiganilor, homosexualilor, persoanelor cu dizabilităţi psihice şi fizice. Şi totuşi, Germania de astăzi, adică fiii şi nepoţii germani care şi-au trăit viaţa onest, îşi aduce obolul istoric şi simbolic la condamnarea acelui trecut. Ei au finanţat şi ei îngrijesc Memorialul Holocaustului deschis în anul 2005 în inima Berlinului pentru a-l privi, tot ei, zilnic.¹

Povara familială de care vorbeam nu apasă doar umerii membrilor anonimi ai unor comunităţi, ci cu atât mai mult pe cei ai persoanelor cu o clară responsabilitate individuală. În această situaţie se află inerent fiii foştilor demnitari comunişti, între ultimii, Leonte Tismăneanu, membru în activul de propagandă al Moscovei, adus pe tancurile sovietice ca să instaureze comunismul în România. Domnul Tismăneanu senior a jefuit, printre altele, o familie de vila ei ca să intre cu soţia şi copilul lor Volodea în vatra nomenclaturii. În urma cataclismului istoric coordonat de Leonte Tismăneanu şi tovarăşii lui, au fost trimişi la temniţă grea zeci de mii de oameni. Printre ei, Adrian Marino. În anii când Volodea Tismăneanu se bucura de viaţa de lux din cartierul Primăverii, tânărul Marino de abia supravieţuia în penitenciar.

Faptul că Vladimir Tismăneanu a atacat o victimă a tatălui său fără puterea de a se mai apăra readuce la lumină această poveste a anilor ’50-’60. Lustraţia simbolică a istoriei l-a deposedat de dreptul de a-şi asuma poziţia de inchizitor al cărturarului Adrian Marino, victimă a tatălui său.

Povara personală

Dar dl Tismăneanu are o problemă de rezolvat nu doar cu povara familială. Ci şi cu una de ordin personal. Căci Volodea Tismăneanu, educat la liceul unde împărţea laboratoarele cu Nicu Ceauşescu şi alţi „fii”, a urmat cariera de care se bucurau privilegiaţii regimului comunist. Absolvirea Facultăţii de Filozofie reprezenta capitalul tipic pentru cariera de activist spre care părea să-l împingă toate datele familiale şi personale. A urmat paşii clasici ai copiilor de privilegiaţi ai regimului, crescuţi să întărească sistemul în toată hidoşenia sa. În ultimul timp s-au invocat în presă contribuţiile sale la pregătirea carierei de aparatcik. Iată doar o mostră:

„Coordonata prospectivă, dimensiunea visării, spaţiul speranţelor – iată ceva de care nu ne putem lipsi cu nici un preţ în lupta noastră cotidiană. Pentru că, aşa cum accentua tovarăşul Nicolae Ceauşescu: «A fi comunist înseamnă să fii şi puţin idealist – desigur, nu în sensul concepţiei idealiste, ci în sensul unui anumit romantism revoluţionar, cum îl numeam noi pe timpuri, câteodată îl combăteam – dar greşit, după părerea mea – pentru că fără a te dărui intereselor clasei muncitoare, fără a avea o viziune largă, a visa despre ceea ce trebuie să devină comunismul, nu poţi fi un revoluţionar, nu poţi fi un comunist». Reiese limpede din cuvintele secretarului general al partidului ideea că, în condiţiile noastre, astăzi, a visa despre viitorul comunist nu este doar un drept, ci mai ales o datorie. Fireşte – şi acest lucru am căutat să-l demonstrez în rândurile de mai sus – visul pur, speculaţia aeriană nu au cum să deschidă căi spre viitor. Noi avem nevoie, şi când spun noi mă gândesc, desigur, şi la studenţime, la tineret, în genere, de o articulare a visului cu fapta, sau, altfel spus, de o concretizare a visului. Într-o societate dinamică, precum e a noastră, nu încape loc pentru agonice oftaturi…”²

Doar că în anii ’60-’70 regimul lui Ceauşescu schimbase macazurile şi, deci, ordinea privilegiilor. Cum e adevărat că nicicând dl Vladimir Tismăneanu nu ar fi ajuns un cetăţean de rând, la fel de clar devenise faptul că nici nu putea spera la orizonturile de care beneficiase tatăl său. Probele de fidelitate precum cele date de tânărul fiu de nomenclaturist la 23 de ani nu îl mai puteau ridica în fruntea partidului, comunist, dar şi naţionalist. Într-un asemenea context, precum alţi fii de foşti stalinişti, dl Tismăneanu a preferat să ia calea Occidentului.

Dar poate nu oportunismul o fi fost adevăratul motiv al plecării sale. Poate că nu banala evaluare a şanselor de carieră într-un regim nu doar comunist, dar şi antisemit explică de ce dl Tismăneanu a spus „adio” regimului instaurat de tatăl său. Poate îi deveniseră clare oroarea şi mizeria comunismului şi le-a întors spatele chiar dacă în România putea rămâne – totuşi! – „unul de-al lor”. Poate cariera sa anticomunistă, aşa cum apare în lunga şi admirabila colaborare cu Europa Liberă, apoi cariera sa academică nu s-au datorat faptului că „acolo se purta anticomunismul” şi că îi era profitabil să fie anticomunist, aşa cum la Bucureşti îi fusese avantajos să scrie omagial despre cuvântările lui Nicolae Ceauşescu.

Ci chiar a crezut în ceea ce făcea. Chiar a schimbat istoria familială şi personală pentru că îşi cucerise moralitatea odată cu maturizarea. Oricine are dreptul la a i se respecta adevărul schimbării, şi deci de acest drept se bucura şi dl Tismăneanu.

Să trădezi presupoziţia unei reconversii morale

Să respecţi, să saluţi şi să dai credibilitate transformării unui propagandist comunist într-un teoretician şi militant anticomunist nu înseamnă să uiţi, ca şi când nu ar fi existat, actele tinereţii acestuia. Manifestările autorului Tismăneanu din anii ’70 fac parte din categoria unui colaboraţionism deschis, public, un sprijin dat pe faţă unui regim pe care ulterior l-a calificat, din poziţia de preşedinte al Comisiei Prezidenţiale, „ilegitim şi criminal”. Cum arată fostele lui colaborări cu nomenclatura şi instituţiile de propagandă dacă le punem faţă în faţă cu notele unui informator adresate securiştilor de legătură? Dacă acţiunile activistului sunt la fel, mai puţin sau mai urâte decât ale informatorului, aceasta depinde strict de răul produs de fiecare. De ce ar fi mai puţin blamabil Adrian Păunescu de cultul personalităţii pe care-l practica delirant, pe faţă, decât sunt agenţii Securităţii care lucrau pentru acelaşi scop, dar sub acoperire?

Faptul incredibil la care asistăm astăzi este transformarea unui candidat de altădată la cariera de propagandist comunist în postura de acuzator al unui fost deţinut politic. Chiar dacă Marino ar fi fost informator – nu a fost: alătur cu jenă cuvintele -, nu dl Tismăneanu era în poziţia morală de a-l judeca pentru o astfel de slăbiciune.

Nu este prima oară când dl Tismăneanu a trădat presupoziţia reconversiei morale. Mulţi au reclamat interviul-propagandă menit să-l spele de păcate pe fostul preşedinte Ion Iliescu. Dar măsura direcţiei în care se mişcă domnia sa a devenit cu adevărat clară odată cu apropierea de cercurile „puterii în funcţie”, când a primit responsabilitatea Raportului de Analiză a Dictaturii Comuniste din România. Din acel moment, limbajul despre sine şi despre ceilalţi al dlui Tismăneanu a devenit nu doar mai oportunist, ci mai ales agresiv şi nedrept. Turnesolul obiectiv al acestui proces de re-schimbare la faţă a fost preluarea statutului de arhitect şef al demolării Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, creat de Marius Oprea. Alungarea întemeietorului şi deturnarea funcţiilor principale ale IICCR sunt vinovăţii de maximă greutate publică. Într-un asemenea context, invectivele împotriva lui Adrian Marino nici măcar nu dau un semnal nou. Măsoară însă urâţenia schimbării. Domnul Tismăneanu a făcut, iată, o acoladă istorică, a regăsit matca unei puteri şi metehnele acelei culturi a abuzului şi insensibilităţii în care s-a format. Schimbarea la faţă nu rămâne doar problema lui. Când o societate asistă impasibilă la felul în care un om batjocoreşte victimele părinţilor, ea devine şi grotescă, şi periculoasă.

Gabriel Andreescu

1. Noi, cetăţenii români am ridicat lângă Direcţia Generală de Poliţie Bucureşti monumentul crimelor împotriva evreilor şi ţiganilor din Transnistria.

2. Vladimir Tismăneanu, “Romantismul revoluţionar”, “Viaţa Studenţească”, nr. 6, 6 februarie 1974.

Cotidianul

• Share
• Tweet
• Pin
• Email