Victor Roncea Blog

• Share
• Tweet
• Pin
• Email

Nicolae Iorga: “Şi aceia ce cunoaştem din revizorul de şcoală aruncat afară la schimbările de guvern, fiindcă cine ştie ce canalie politică îl căuta în registrele prietenilor săi şi nu-l găsia, din redactorul de gazetă care se încercase să schimbe partidul conservator şi să-l pună pe bazele istorice şi filosofice, pe când partidul conservator de pe vremuri era ceva mai onest decât sunt partidele de astăzi, dar alcătuit din câţiva boieri mai mult sau mai puţin răsuflaţi şi neînţelegători pentru ce adăugia la această cauză el, ne ajută să înţelegem ce s-a întâmplat cu dânsul în această societate care nu poate regreta niciodată îndeajuns ceia ce s-a făcut (…)”

Expresia integrală a sufletului românesc: Mihail Eminescu

Deci la un moment dat n-a apărut un dătător de direcţie care să se inspire de la anumite teorii abstracte, să se aşeze pe o catedră literară improvizată şi să decidă cu ferula sau, dacă este mai blând, numai cu degetul, că anume poezie este rea sau este bună şi, după cum o anumită poezie ar fi fost decretată rea sau bună, să răsară o întreagă mişcare literară. Că este uşor a fi cineva beneficiarul unei literaturi prin câteva formule, aceasta o înţelege oricine, dară că are dreptul cineva să se prezinte, în materie literară, – literatura fiind un fenomen aşa de original, aşa de spontan, aşa de profund legat cu tot ce omul reprezintă mai fin şi mai complex -, că are dreptul să se înfăţişeze ca unul care creiază literatura, care o îndreaptă în altă direcţie, sau o distruge, aceasta este o formidabilă eroare.

De această eroare adesea sufere şi explicarea lui Eminescu, pe care unii l-ar vedea, în concurenţă cu alţii, înaintea inflexibilului judecător teoretic. O natură aşa de bogată, aşa de complexă şi aşa de nouă supt toate raporturile ca a lui Eminescu a fost redusă la acele câteva poezii cuprinse în ediţia Maiorescu, cu prefaţa acestuia. Acest fel de a judeca pe imensul poet care este Eminescu se resimte până şi astăzi în ce priveşte editarea operelor lui. Noi nu avem încă un Eminescu complet. Ceia ce s-a dat la Iaşi, la o anumită librărie, de un tânăr care nu avea nici un fel de experienţă literară şi de aptitudine critică, nici măcar răbdarea trebuitoare pentru a desface manuscriptele, se poate socoti ca o ediţie neexistentă. Şi ceia ce s-a ales mai târziu, de unii şi de alţii, în cutare volum tipărit la „Minerva”, nu înseamnă nici măcar pregătirea ediţiei complete a lui Eminescu.

Parcă există o sfială faţă de ce n-a „aprobat” Maiorescu…

Nu poate fi vorba de generaţia de la „Convorbiri” creând o epocă nouă în istoria literaturii româneşti. Schimbarea cea mai mare care se întrupează în Eminescu nu e un fenomen de viaţă artificială, teoretică, ce s-ar fi coborât într-o realitate disciplinată, ci avem de-a face cu una din acele mari mişcări care iese din adâncul viu al unei naţiuni, din tot ce se poate conţinea în prezent, ca şi dintr-un foarte lung trecut. E unul din momentele acelea fericite, cu unul dintre oamenii predestinaţi care rezumă o literatură şi o îndreaptă, aruncând puternice lumini către viitor, deschizând drumuri şi mai departe generaţiilor care vor veni pe urmă. Ca să înlătur ultima bănuială în ceia ce priveşte relaţiile dintre Eminescu şi „Junimea”, trebuie să spun şi aceasta: când Eminescu era numai cu trupul doar între cei vii şi când, desigur, era putinţa să fie trezit dintr-această moarte a gândului, omul a rămas singur. Colaboratorul „Convorbirilor literare” rămăsese în sama nimănui, a domnişoarelor filantropice şi a studenţilor entuziaşti, cari din banul lor îl ţineau la sanatoriu – şi ce sanatoriu! oribila închisoare de nebuni din margenea Bucureştilor. Atuncea când este o legătură strânsă între o mişcare, între o societate, între o şcoală literară şi un om, omul acela nu sufere şi nu moare aşa cum a suferit şi cum a murit Eminescu. Dar, în ceea ce priveşte dreptul lui Eminescu asupra „Junimii” sau dreptul „Junimii” asupra lui Eminescu – mulţi cred că sunt mai multe drepturi ale „Junimii” asupra lui – trebuie să spui că la „Convorbiri literare” n-a existat o singură direcţie, ci mai multe. Tot acolo, bucurându-se de aceeaşi atenţie, era şi proza, cel puţin pe la jumătate romantică, a lui Gane, era proza populară a lui Slavici, sau proza, foarte colorată, miezoasă, dar vulgară şi trivial populară, a lui Creangă. Tot acolo, între aceia cari se bucurau de favoarea cercului de la Iaşi era şi Teodor Şerbănescu, autor de romanţe în cel mai perfect gen francez – romantic artificial. Au stat acolo cu toţii, unii alături de alţii. În revistă se tipăreau romanele fantastice ale unui venerabil bătrân care trăieşte şi acum, d. Pop Florentin. Atâţia aveau acolo, din motive sociale, şi mai târziu şi din motive politice, porţile foarte larg deschise, înainte de Eminescu, pe vremea lui Eminescu şi după Eminescu, venit după o întreagă pregătire proprie.

Pentru că sunt mai mulţi Eminescu, între cari unii mult inferiori acelui pe care mai ales îl cunoaştem. Chiar în înfăţişarea aceasta definitivă sunt mai multe suflete, care până la sfârşit se zbat într-însul. Încercarea de a face din el, chiar în afară de orişice influenţă, o singură mentalitate şi o singură sentimentalitate este cu desăvârşire greşită.

De unde a venit Eminescu? Un mare neajuns este că o cronologie sigură şi definitivă a operelor lui nu se poate fixa încă; data publicării unei poezii nu înseamnă şi data în care această poezie a fost scrisă. Se cere o cercetare foarte atentă a manuscriptelor lui. Eminescu, care lucra greu, relua de nu ştiu câte ori aceeaşi bucată, şi de aceia caietele lui cuprind foarte multe variante, din care unele sunt cunoscute, altele au rămas nepublicate; uneori are a face cineva numai cu două-trei versuri puse împreună.

Când, la Iaşi, V.G. Moţun, un diletant în materie literară, a pus, prin ediţia sa a lui Eminescu, în faţa celor şaizeci de poezii consacrate, materialele din Versuri în proză, în mare parte inedite, într-un volum elegant, a fost o surprindere pentru toată lumea; nu era Eminescu al nostru. Ne întrebam cu toţii: a putut vreodată Eminescu să fie aşa? Acestea sunt versurile lui? Nu numai cât versurile acestea corespund unui anumit stadiu al gustului literar. E ceia ce primise el de la societatea românească înainte de a avea curajul, rar, de a înfrunta gustul public, de a fi el, cu riscul de a nu fi înţeles, cel mai dureros din toate riscurile pe care le poate lua cineva asupra lui.

Dar, când Eminescu a îndrăznit să fie cu desăvârşire altfel decât mediul din juru-i, Eminescu a existat. Până atunci el primise poezia lui Bolintineanu, cea mai lâncedă, cea mai lipsită de culoare din toată poezia contemporană. Şi imitatori ai lui Bolintineanu încă mai existau, deşi Bolintineanu trecuse din actualitate; ei erau amestecaţi înainte de toate într-o şcoală cu tendinţi sociale, şi poate că şi de aceia Morţun, care era socialist înainte de a ajunge de mai multe ori ministru şi preşedinte de Cameră liberală, alesese aceste bucăţi în care ni înfăţişează nu ştiu ce preot cu pântecele rotund, ceia ce nu l-a împiedicat să fie foarte bun prieten al lui Creangă, care avea foarte mult talent, dar avea pântecele foarte rotund şi fusese în zilele lui diacon şi preot. Bucăţi cu o uşoară nuanţă socială, ici şi acolo scăpărând ceva din ceia ce va fi mai târziu. De obicei însă ritmul lui Bolintineanu e sunetul de vioară spartă, cu coardele uzate.

Foarte tânăr, când totuşi trecuse prin anumite şcoli din Moldova-de-sus, el intrase în Bucovina. Aici a găsit un alt mediu şi a cântat, după dreptate, pe Aron Pumnul, un aşa de călduros suflet, un aşa de nobil vizionar, învietorul conştiinţii de sine a românilor bucovineni. Dar Aron Pumnul, trebuie s-o spunem, era de fapt un pedant stricător al limbii pe care voia s-o îndrepte, un om straniu pentru care totul se reducea la forma artificială. Eminescu a trecut prin închisoarea gimnaziului bucovinean, care, trebui s-o spun şi aceasta continuă în mare parte şi pănă ieri, şi aceasta este cauza pentru care învăţaţii bucovineni n-au putut da o literatură spontană.

După aceia poetul a fost, mai mult în treacăt, la Blaj, şi trecerea aceasta prin Blaj, legăturile sale cu ardelenii, au avut o foarte mare influenţă asupra lui, influenţă care se datoreşte înainte de toate cunoaşterii maselor ţerăneşti adânci, neprefăcute de cultura superficială străină.

Trebuie să fi trăit cineva acolo la Blaj înainte de război, pentru ca sa înţeleagă ce înseamnă acest Ardeal blăjean. Blajul nu este numai catedrala fastuoasă a canonicilor, nu este şirul de case ale acestor canonici-profesori, ci sunt copiii de la ţară, cari vin acolo la şcoli; aspri, încă cruzi, porniţi dintr-o viaţă ţerănească profundă, tradiţional virtuoasă, cu merindea adusă de acasă, cu bucata de brânză şi sacul de mălai. Sfânt azil de învăţătură acest liceu! Cea mai bine organizată colonie, cel mai luxos internat încă nu echivalează pentru pregătirea sufletească a unui om cu cămăruţa din fundul unei locuinţe de canonic sărac, cu colţişorul de dulap în care se mai păstrează ceia ce s-a adus de acasă şi unde se mai mănâncă în acelaşi timp pânea pregătită de-acasă şi binecuvântarea părinţilor cari au dat-o.

În mediul acesta de la Blaj s-a format Eminescu, băieţelul din Moldova-de-sus, cu atâtea amintiri istorice, care nu s-au pierdut niciodată. Nu ştie cineva ce este Moldova aceasta în viaţa poporului românesc. Ea înseamnă bisericile şi mănăstirile de odinioară, înseamnă viaţa istorică, ce trăieşte şi în ultimul ţeran. Ţeranul bun elector din părţile muntene nu se poate asemăna cu ţeranul, rămas în urmă în multe privinţi, dar atât de inteligent, atât de armonios sufleteşte, atât de viteaz în atitudinea lui de arcaş al lui Ştefan-cel-Mare, din acest fund de Moldovă. Sunt acolo zilnic evocaţii istorice pe care nu le poate uita cine le-a văzut odată. Aceasta a fost zestrea de acasă a lui Eminescu pe care a înfrăţit-o acolo la Blaj cu viaţa copiilor de ţerani, model de virtute simplă, pentru oricine, din orice timp şi din orice ţară.

Însă în lumea aceasta din Ardeal era şi o poezie artificială, care se folosea de mijloace de expresie ci desăvârşire sărace. Desigur că românii din Ardeal au avut o viaţă reală mult superioară vieţii lor literare, după cum noi am avut o viaţă literară mult superioară, în atâtea privinţi, vieţii noastre reale. Să ne gândim la ce a însemnat pe atuncea întruparea spiritului ardelean în „Familia” de la Oradea Mare, condusă de bunul Iosif Vulcan, ardelean de veche rasă, muncitor, econom, fără pretenţie. Şi acolo, la această revistă de familie a început să publice Eminescu. Pe când unii dintre ardeleni erau siliţi să recurgă la foi de familie ungureşti sau germane şi neamul avea în adevăr nevoie de o foaie pe care un părinte de familie să o poată pune în mâna unei fete de şaisprezece ani, Vulcan a avut curajul să încerce şi norocul să reuşească. Înălţimea literară a lucrurilor tipărite în „Familia” este cu desăvârşire relativă; bătea atunci un vânt de naţionalism uşor. Şi Eminescu, în această fază de la Blaj, – care trebuie deosebită de faza de la Cernăuţi, şi e atâta distanţă de faza de la Viena, după care a venit o fază la Iaşi, şi o fază de la Bucureşti, perioada din urmă a vieţii lui chinuite, – în această fază de la Blaj, în faza în care el a atras în sine aerul ardelean şi şi-a înnoit sângele din aerul acesta aşa de limpede şi de înviorător, a fost colaboratorul „Familiei”.

„Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie” etc., aceasta este nota de la „Familia” lui Vulcan, şi de aceia, într-o ediţie definitivă a lui Eminescu, trebuie întotdeauna însemnat locul unde a apărut întâia oară cutare bucată, pentru că aceasta arată influenţa supt care a stat el, cercul căruia i-a aparţinut şi de aproape sau de departe, în acel moment.

Eminescu se duce, în sfârşit, la Viena şi acolo se găseşte un mediu cu desăvârşire deosebit de cele două pe care le cunoscuse. Sunt două îmbogăţiri esenţiale pe care el le-a primit acolo. Viena era marea Universitate pentru tot Răsăritul. Între Viena şi între orice alt centru universitar german era o foarte mare deosebire. Aici naţionalitatea germană nu exista: mai târziu s-a creat un partid naţionalist german în Austria, dar pe vremea aceea Viena rămăsese un centru internaţional, toate tradiţiile Vienei erau aşa, internaţionale. În Viena a trăit o societate francizată în secolul al XVIII-lea, în Viena, o societate grecească în acelaşi secol şi la începutul secolului al XIX-lea, în condiţii de libertate pe care nu le puteau găsi nici la Bucureşti, nici la Iaşi, acolo au trăit o parte dintre români, alcătuind acolo un mare centru românesc care dăinuia încă în anii aceia pe la 1870, în cari a venit şi Eminescu. Ar fi un studiu foarte interesant de făcut, pentru cine s-ar duce să caute în arhivele Universităţii şi ale altor instituţii având legături cu studenţii, acela de a reconstitui toată această viaţă universitară românească de acolo. Nu se germaniza cineva în acest mare oraş. Viena, să nu uităm, a fost întotdeauna influenţată întrucâtva şi de curentul occidental francez, care asupra Germaniei, ori nu s-a exercitat de loc, ori nu s-a exercitat în aceiaşi măsură.

Şi Eminescu însuşi nu a fost străin de literatura franceză. Este o foarte mare greşeală să se uite aceasta. Că a aparţinut lui Lenau şi lui Schopenhauer, lui Lenau pentru pesimismul sentimental-romantic, lui Schopenhauer măcar pentru explicaţia filosofică a acestui pesimism, este evident. Şi aceasta a găsit-o el la Viena. Poate că Schopenhauer a pătruns mai mult în societatea aceasta vieneză decât în societatea germană. În Schopenhauer, în fundul concluziilor lui melancolice, este ceva care vine din depărtatul Orient budist. O întreagă lume mult mai largă decât teoriile şi teoremele metafizicei germane. Iar Lenau, să nu se uite, nu e german pur, ci un bănăţean influenţat de o anumită poezie, de o anumită muzică şi atmosferă sentimentală.

Pentru Eminescu acestea erau lucruri apropiate, un fond pe care el şi-l putea însuşi. Şi însuşirea acestui poet şi a acestui filosof nu este o întâmplare; şi cel dintăi şi cel de-al doilea veniau din regiuni în care şi Eminescu era acasă.

În acelaşi timp Viena nu era închisă pentru nici o literatură romanică. Viena a fost din totdeauna, dimpotrivă, un centru de studii pentru limbile şi literaturile romanice, şi este aşa şi până acum. S-a putea ca acolo poetul moldovean să fi primit şi o influenţă de la literatura franceză a lui Vigny, ceva mai adânc şi mai ridicat decât Lamartine şi nesfârşit mai distins decât Hugo. Cine crede că Rugăciunea unui dac vine de la Eminescu singur se înşeală: ea reprezintă sensul vieţii aşa cum l-a înţeles totdeauna înstrăinatul de lume, osânditorul lumii care este Alfred de Vigny şi răscolind în ineditele lui Eminescu, va găsi şi alte bucăţi de acelaşi spirit.

Am spus că la Viena Eminescu a găsit şi un mediu general românesc, alcătuit din studenţi din toate părţile poporului nostru. Viena era chiar singurul centru pan-românesc care putea să existe şi pe vremea aceia. Români din Principate cari să se aşeze în Ardeal erau prea puţini, iar ardeleni veniau la noi, dar din sărăcie, găsind aici condiţii politice şi sociale mai bune. Şi pe câţi dintre marii ardeleni nu i-am stricat noi cu desăvârşire şi i-am distrus!

Trebuia, atunci, să mergi la Viena ca să întâlneşti români din toate părţile şi ca să-i întâlneşti în vremea când sufletele sunt mai curate, mai pline de avânt, când sunt mai potrivite pentru desăvârşirea uniunii morale pe care noi, astăzi, în România unită, nu o mai avem. Mai aproape erau sufletele tuturor, mai mult băteau în acelaşi ritm inimile românilor din toate părţile din Viena anului 1870, decât, acuma, în cuprinsul ţerii pe deplin liberate.

Nici o influenţă nu a creat desigur pe Eminescu, dar Eminescu nu este explicabil dacă se lasă deoparte măcar una din aceste influenţe care au lucrat asupra sufletului lui, aşa de complex.

Încă o influenţă nu trebuie să lipsească din acest complex. Tipărirea Cronicelor lui Kogălniceanu a exercitat o foarte mare acţiune asupra literaturii româneşti de atunci. Negruzzi, din Sobieski şi românii, din Lăpuşneanu, nu se poate închipui fără tipărirea Letopiseţelor. Kogălniceanu el însuşi a luat din aceste cronici inspiraţia pentru nuvelele sale istorice. Tot de la dânsul şi puţintel şi de la cronicele muntene, publicate de Laurian şi Bălcescu, a plecat o parte din scrisul, foarte artificial, dar foarte elegant şi cu o pasiune de viaţă istorică, pe care nu o poate avea decât un om atât de delicat şi atât de fin cum era, el, al lui Alexandru Odobescu. Dar, prin anii 1860, urmând pe Kogălniceanu, care încetase acum astfel de publicaţii, au apărut documentele româneşti prezintate de Hasdeu în „Arhiva istorică”. O adevărată revelaţi a unei limbi, alta decât a cronicilor, de atâtea ori cu mai multă libertate decât aceasta. A fost din nou un vânt din trecut, un şivoi de viaţă care a măturat o mulţime de elemente artificiale şi a lăsat mâlul fecund din care a putut să răsară altă literatură şi altă poezie. Şi una din gazetele cele mai răspândite care avea un cuprins politic, „Columna lui Traian” a lui Hasdeu era plină de reminiscențe istorice. Hasdeu însuşi era un om de un mare talent literar şi de o însemnată putere de sugestie, venită din extraordinarele mijloace ale acestui spirit superior. Şi în teatrul românesc apare atuncea, de autorul lui Ion-Vodă cel Cumplit, Răzvan şi Vidra, desigur operă de un sentimentalism forţat şi de o tendinţă care nu ne mai atinge de mult. Dar, atunci, reprezintarea ei era încă un triumf al acestui spirit istoric.

Supt toate aceste înrâuriri diverse, în lumea din Viena s-a creat nu numai în Eminescu, ci şi în alţii, spiritul acela nou, pe care geniul lui Eminescu l-a întrupat cu o splendoare care mai târziu numai a fost preţuită, căci nici un sunet de trâmbiţă nu a vestit apariţia zeului celui nou, care era într-adevăr Dumnezeu adevărat. Nu se mai cetesc versurile unui poet bucovinean pe care l-am apucat şi eu când era foarte bătrân, undeva într-o casă din Suceava, înainte de alipirea Bucovinei, pe un timp când aceasta se putea crede a fi visul lui nebun: profesorul Vasile Bumbac. El era autorul, acum neştiut, al unei adevărate epopei a întemeierii Moldovei, cu o viziune complectă a acelei lumi maramurăşene de la jumătatea secolului al XIV-lea, cu un simţ istoric adânc, o intuiţie de mirare în ce priveşte forma. Omul acesta a trăit între ţerani, şi de aceia nuanţa rurală, atât de fericită, care animă opera lui Ştfen-cel-Mare, isprăvi vitejeşti încă de pe vremea Marelui Domn, ospeţe cum n-au mai fost niciodată. Bumbac a scris şi după Alecsandri, dar influenţa lui Alecsandri este cu desăvârşire superficială şi mai curând s-ar recunoaşte urma legendelor populare din părţile acestea de către munte ale Bucovinei şi ale Moldovei-de-sus.

Acum câtăva vreme, în volumul de omagiu oferit d-lui Bianu, cineva a semnalat versuri ale unui Dimitrescu, student la Viena pe atunci. Ele samănă cu ale lui Bumbac, acelaşi caracter eminescian. E, supt alt nume, omul pe care l-a cunoscut generaţia mea mult timp după ce ieşise din această atmosferă, căci a trăit o viaţă întreagă ca profesor şi director de liceu: V.D. Păun, acela care a învăţat româneşte pe regele Ferdinand.

Slavici însuși, alt student vienez, nu a fost un istoric, deşi a scris o carte despre românii din monarhia austro-ungară şi mai târziu, după îndemnul lui Dimitrie Sturdza, a supravegheat tipărirea documentelor Hurmuzaki, care au ieşit aşa şi aşa. Sufletul lui ţerănesc nu avea nimic a face cu ce numim inspiraţie istorică. Cu toate acestea, el s-a dus la Putna să comemoreze cu ceilalţi pe Ştefan-cel-Mare, în faţa guvernului austriac. A făcut-o aceasta, urmând curentul irezistibil, cineva care nu a fost în viaţa lui sentimental, ci a trăit la Iaşi în legătură cu „Junimea”, cineva care era înainte de toate un teoretician, a cărui operă principală nu este Istoria Românilor, cu toată valoarea ei, ci teoria filosofică a istoriei, A.D. Xenopol. Filosoful obiectiv, sufletul îndreptat către analiză şi-a dat drum întregului avânt al inimii serbătorind pe marele strămoş. S-a interesat toată ţara de acest trecut istoric rechemat astfel de tinerii entuziaşti.

Şi iată de ce posibilităţile lui Eminescu au fost infinite. Ceia ce admirăm şi se va admira atâta vreme cât se va vorbi limba românească, cât timp accentele acestei sfinte limbi vor fi pe buzele unui om viu, e pătrunderea tuturor acestor elemente în cea mai vastă sinteză făcută de vreun suflet de român.

Dar tot ce avem de la Eminescu sunt fragmente ale unui geniu împiedicat de a pune în valoare imensele lui posibilităţi. A venit la Iaşi, unde pe vremea aceia erau două curente: un curent bărnuţian, care trăieşte şi până acum, creat de Simion Bărnuţiu, marele orator al legendei de la 1848, suflet tare şi exclusiv, care a dat acolo o întreagă teorie de drept. Şi contra acelui curent, în opoziţie faţă de Bărnuţiu însuşi, pe Maiorescu l-a atacat zeflemisindu-l la „Convorbiri literare”, spiritul critic neîncrezător, sceptic, dar nu fără, în fond, acelaşi simţ pentru naţiune, al „Junimii”.

Şi, în atmosfera aceia de povestiri, de glume, care distrau uneori mai mult decât toată literatura care se prezinta acolo, omul s-a înfăţişat aşa cum se înfăţişează într-o poezie a poetului francez Baudelaire, acea pasăre a mărilor care, pe uscat, din cauza aripilor ei de uriaş, nu poate să umble. Tot aşa imensele aripi ale lui Eminescu se vedeau stingherite în odăile pline de veselie unde se strângeau membrii „Junimii”. Acesta nu era aerul care trebuia să intre în plămânii lui puternici şi aceştia nu erau oamenii a căror aprobare trebuia să o aibă, oameni cari cetiseră aşa de multe, încât se desgustaseră de toate, sau cetiseră aşa de puţin, încât nu puteau judeca nimic. Închipuiţi-vă însă o naţiune crescută ca pentru dânsul, încunjurându-l din toate părţile; gândiţi-vă la Eminescu, care a încercat până şi teatru, din subiecte ale trecutului nostru, aşa cum nimeni nu încercase până la dânsul – au rămas fragmente uitate prin hârtiile lui – , gândiţi-vă la Eminescu vorbind unei mulţimi care să-l înţeleagă… Ce altfel de poezie, într-adevăr în rândul literaturilor celor mai mari, ar fi răsărit din el! Şi ce nu s-ar fi ales din oamenii pe care i-ar fi încurajat şi condus către aceiaşi biruinţă a sufletului românesc, ridicat la înălţimile cele mai mari ale cugetării contemporane?

În loc de aceasta, sufletul lui s-a închircit necontenit. A apărut, la un moment dat, în Bucureşti; dar aici oamenii erau pentru zeflemeaua de cafenea, mai orientali încă decât cei de la Iaşi. Eminescu în mijlocul spiritului public care domina atunci în Bucureşti, era ridicol printre ridiculi. Şi omul, încetul cu încetul, s-a închis. Tot sufletul delicat şi nobil, jignit adânc, s-a închis în el însuşi.

Şi aceia ce cunoaştem din revizorul de şcoală aruncat afară la schimbările de guvern, fiindcă cine ştie ce canalie politică îl căuta în registrele prietenilor săi şi nu-l găsia, din redactorul de gazetă care se încercase să schimbe partidul conservator şi să-l pună pe bazele istorice şi filosofice, pe când partidul conservator de pe vremuri era ceva mai onest decât sunt partidele de astăzi, dar alcătuit din câţiva boieri mai mult sau mai puţin răsuflaţi şi neînţelegători pentru ce adăugia la această cauză el, ne ajută să înţelegem ce s-a întâmplat cu dânsul în această societate care nu poate regreta niciodată îndeajuns ceia ce s-a făcut, ceia ce, într-o societate cu mult mai distinsă decât a noastră, din acelaşi păcat de neînţelegere, s-a întâmplat tocmai cu acela pe care l-a cunoscut, l-a imitat şi l-a adaptat Eminescu: Alfred de Vigny. Alături de destrăbălata producţiune poetică de caracter istoric a lui Hugo, călăuzit de mulţime, care, uneori, înţelege din literatură numai zbârnâitul cuvintelor „ce din coadă au să sune”, alături, dar sus şi pe vârful de multe, al mândrelor sale suferinţe, a murit Alfred de Vigny, lăsând vremilor să descopere frumuseţea pe care el, din dispreţ, nu a vroit să o înfăţişeze. Şi soarta lui Eminescu a fost aceiaşi fiindcă se găsia tot aşa de sus.

Nicolae Iorga, 1929

Aparut in premiera pe internet cu sprijinul Enciclopediei Romaniei

• Share
• Tweet
• Pin
• Email