Victor Roncea Blog

• Share
• Tweet
• Pin
• Email

În ziua de 29 august cinstim prin rugăciune şi post tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul, înainte-mergător al lui Hristos, care l-a şi numit cel mai mare dintre toţi oamenii născuţi din femeie şi cel dintâi între profeţi. A fost un dar pentru rugăciunile părinţilor săi, Zaharia şi Elisabeta, care simţind pruncul cum  a „săltat în pântecele ei“  când a  auzit glasul Fecioarei Maria a mărturisit: „Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău. Şi de unde mie aceasta, să vină la mine maica Domnului meu“. Din Scrierile Sfinte aflăm că prin anul al cincisprezecelea al domniei cezarului Tiberiu, când Ponţiu Pilat era procuror al Iudeii, Irod tetrarh al Galileei, fratele său Filip, tetrarh al Itureii, iar Anna şi Caiafa erau arhierei,când era aşteptat un Mesia, Sf. Ioan propovăduia „botezul pocăinţei spre iertarea păcatelor“ prin tot ţinutul Iordanului, după cuvintele profetului Isaia: „Glasul celui care strigă în pustie: Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi-I cărările“. În acest pustiu  striga: «Faceţi-i pocăinţei roade vrednice de ea şi nu începeţi a zice în sinea voastră: «Părinte îl avem pe Avraam!», căci… şi din pietrele acestea poate Dumnezeu să-i ridice pe fiii lui Avraam“. întrebat ce trebuie să facă, Sf. Ioan Botezătorul a spus: „Cel ce are două haine să dea celui ce nu are, şi cel ce are bucate, la fel“ şi  că în toate să fie păzită rânduiala cumpătării, a dreptei măsuri. Văzându-L pe Hristos a spus: „Iată mielul lui Dumnezeu cel care a venit să ridice păcatul lumii“ şi  botezându-L, s-a auzit glasul Tatălui Ceresc şi Sf. Duh în chip de porumbel: „Acesta este Fiul Meu Mult Iubit între care a binevoit.“

„Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor“

Toată învăţătura acestui „Înger al Domnului“, cum l-a numit proorocul Maleahi, este sintetizată în cuvintele „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor“; cuvinte cu care  însuşi Mântuitorul Hristos şi-a început propovăduirea şi care pot fi înţelese ca adevărată cheie de boltă a întregii învăţături creştine. Dintre numeroasele definiţii ale pocăinţei reţinem pe aceea după care este o întoarcere de la modul de a fi „impotriva firii“ la cel  „după fire“, adică aşa cum am  fost alcătuiţi de Dumnezeu şi nu după „firea“ cea căzută după ascultarea  cuvintelor viclene ale diavolului. Înţelegem  azi mai bine cuvintele Sf. Nicolae Velimirovici care scria că „oamenii au fiinţă numai când sunt plini de Dumnezeu“ şi asta pentru că există pericolul spolierii de fiinţă şi transformarea omului într-un  zombi.  Propovăduirea pocăinţei a  atras ura celor care atunci, ca totdeauna, se abăteau de la „Calea Domnului“ grăbindu-se spre  atât de multele căi ale pierzaniei. Psihologic, mai întâi, păcatul sperie pe cel care îl face, e teama despre care David spunea că o vedem „acolo unde teamă nu este“ şi se converteşte în ură, întunecând  orizontul fiinţei şi face ca  „văzând, să nu vedem“. Aşa a fost şi cu Irod care trăia cu Irodiada, soţia fratelui său Filip,  pe care Sf. Ioan îl mustrase: „Nu-ţi este  îngăduit să ai ca soţie pe femeia fratelui tău.“ Dacă Irod mai păstra în  suflet o urmă de respect pentru Sf. Ioan şi, îndeosebi, teama de popor care îl considera „bărbat drept şi sfânt“ trimis de Dumnezeu,  Irodiada îl ura de moarte; o moarte pe care a şi regizat-o pregătind o petrecere de ziua aniversară a tetrarhului. în ameţeala plăcerilor obişnuite la asemenea petreceri, Irod, sedus de frumuseţea şi dansul Salomeei, fiica Irodiadei, i-a promis că îi va da tot ce-i cere, până la o jumătate de regatul său. La sfatul mamei, tânăra fată   a cerut capul Sf. Ioan şi, cumva împotriva inimii, Irod şi-a respectat cuvântul, a  trimis un soldat să taie  capul Sfântului şi să-l aducă deîndată.  Primind ca un trofeu capul Sfântului, Salomeea l-a dat  Irodiadei, care credea că astfel a scăpat pentru totdeauna de mustrări. Ura satisfăcută a devenit teamă ca  Sf. Ioan să nu învie, drept care a ascuns capul, iar trupul l-a dat ucenicilor care l-au îngropat în Sevasta. Potrivit tradiţiei, capul Sf. Ioan Botezătorul a fost aflat de trei ori  şi, din 1204, o parte din el a fost dus în Franţa, într-o biserică din Amiens, unde se află şi azi.
Aceasta este, pe scurt,  povestea care, de-a lungul secolelor, a inspirat mulţi artişti şi-i vom aminti aici pe pictorul Caravaggio şi compozitorul Richard Strauss. Rememorând-o azi, vă invit să stăruim împreună asupra cuvintelor „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor“. Întrebarea e:  Cum percepe mentalul unui timp secularizat şi sufocat de o criză căreia nu-i dă de cap,  „pocăinţa“, cuvânt parcă  golit semantic şi sunând ca butoaiele goale rostogolite prin tot felul de discursuri? Cât despre „Împărăţia cerurilor“, ea este în adâncul cel mai adânc al fiecăruia şi pocăinţa este calea regală ce duce spre ea. Adevărurile Bibliei sunt ale vieţii veşnice, scrierile Sfinţilor Părinţi de o actualitate netăgăduită dar, trebuie să recunoaştem, s-a schimbat mentalitatea omului şi, după cum pare, nu în bine.  Poate  este adevărat, cum s-a spus, că omul nu este mai rău ca odinioară, dar s-au înmulţit exponenţial mijloacele de a face răul, însă adăugăm că  s-au înmulţit, cel puţin la fel,  şi mijloacele de a face binele.

Cunoştinţă, pricepere, înţelepciune

Cum poţi lupta împotriva răului când se face o promovare agresivă lui în cele mai diferite  şi viclene  forme de manifestare? Cum, de pildă, să conştientizăm răul când se vorbeşte aproape exclusiv despre drepturile omului dar nu despre îndatoririle lui sau despre responsabilitate. S-ar putea spune că în confuzia generată de explozia informaţională e aproape imposibil să urmezi cuvintele eminesciene: „Ce e rău şi ce e bine, te întreabă şi socoate“. Nu imposibil, pentru că Sf. Efrem Sirul spune: „Toate ţi le-a dat ţie preabunul Dumnezeu, o suflete: cunoştinţă, pricepere, înţelepciune. Cunoaşteţi folosul!“ Acest „folos“ priveşte calea pe care s-o urmăm, cui slujim şi, înainte de a ne uita la paiul din ochiul celuilalt,   să ne străduim  a scoate bârna din ochiul nostru, cea care  întunecă dreapta judecată.
Pocăinţa este ca un început al eliberării de împovărarea a ceea ce, voluntar sau involuntar, este împotriva firii şi asemenea unei celule cancerigene diseminează răul oriunde găseşte un mediu prielnic. Aici ne este de mare folos ştiinţa despre care se ştie că, singură, nu poate întemeia o morală, dar oferă multe oportunităţi pentru a înţelege ceea ce ar trebui să fie homo sapiens. Iată, bunăoară, mai nou, în medicină se vorbeşte despre păcatele capitale ca despre factori de risc pentru o întreagă patologie umană şi, am adăuga, socială. Să ne gândim doar la lăcomie şi la  bolile la care predispune şi le determină.  Dacă ţinem seama şi de importanţa prevenirii sau a perceptului „primum non nocere“ zarea înţelegerii prinde mai multă lumină. Sau să ne gândim la dezastrul ecologic generat necunoaştere, de trufie sau lăcomie. Vom înţelege că trebuie să-i cerem iertare lui Dumnezeu, pentru că tot de la David ştim „El ne-a făcut pe noi, nu noi“. De semeni ne putem ascunde cu o anume dibăcie, dar de Dumnezeu nu, pentru că la El şi „Întunericul e lumină“ şi doar El ne poate ierta. Eliberaţi treptat de răul făcut, putem cultiva virtutea (putere) definită de Aristotel ca mijloc între două extreme, un mijloc care e  punct de echilibru  şi culme; acea cumpătare la care îndemna Sf. Ioan şi despre a cărei practicare vorbesc toate scrierile filocalice. Atunci nu-L vom mai prigoni pe Hristos cu gânduri, cuvinte şi fapte ucigătoare, ci îl vom urma, răspunzând îndemnului: „Fiţi voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!“; atunci vom putea spune  „cu îndrăznire fără de osândă“: „Tatăl nostru care eşti în ceruri“.

Elena Solunca Moise / Curentul

• Share
• Tweet
• Pin
• Email