Victor Roncea Blog

• Share
• Tweet
• Pin
• Email

De la “Epoca de aur” la Gold Corporation. Din tolba cu scrisori:

Stimate domnule Victor Roncea,

Ioan T Morar, acest pupincurist ceausist, ajuns astazi in solda infractorului national Sorin Ovidiu Vantu, minte cum respira. In New York Magazin, am scris ca, in Viata studenteasca, individul publicase texte preamarindu-l pe Ceausescu si ca, in 1981, intr-un alt articol, soma “întregul corp didactic din învatamântul superior sa se ocupe de formarea politica” (comunista, desigur!) a studentilor. Dupa o replica trimisa de Morar la NYM, m-am vazut nevoit sa indic precis editia din VS in care personajul il preaslavea pe Ceausescu si sa dau citate exacte (nota lui Victor Roncea: vezi mai jos *). Dupa ce l-am dat cu nasul în propria-i murdarie, în cel de-al doilea drept la replica trimis redactiei el nu mai contesta ca a scris articole favorabile lui Ceausescu, ci ca ar fi scris cel de-al doilea articol, din 18 martie 1981, cel in care isi soma profesorii sa se ocupe de formarea politica (comunista) a studentilor. Scria Morar in replica lui: “Nu aveam cum sa scriu articolul invocat de Valerian Stan în 1981, deoarece eu am fost angajatul Vietii studentesti doar din anul 1987”. Bineînteles ca omul mintea din nou.
Cu urari de bine,
Valerian Stan,
martie 2007

Dupa trimiterea unui lustragiu de-al lui Tismaneanu la Chisinau, sa-i faca pantofii cu limba si noului ambasador, iata ca se gaseste si pentru pupincuristul tuturor regimurilor, Bijulica kaghebica, un loc caldut, la Marsilia in port.

Jurnalul National scrie ca referatul ministrului Teodor Baconschi, fost coleg cu Morar la ziarul Cotidianul, se află în acest moment pe masa premierului Emil Boc, au declarat pentru Jurnalul Naţional surse guvernamentale. Propunerea a fost, de altfel, confirmată oficial de Ministerul de Externe. “Dl Ioan T. Morar a figurat printre propunerile MAE pentru ocuparea unei funcţii de consul general al României. Pentru moment, propunerile sunt în curs de analiză”, se arată într-un răspuns al ministerului la o solicitare transmisă de ziarul nostru în baza Legii privind liberul acces la informaţiile de interes public.

Contactat de Jurnalul Naţional, Ioan T. Morar a confirmat şi el existenţa propunerii MAE. Întrebat care sunt referinţele profesionale care îl califică pentru funcţia de consul general, Morar a răspuns: “Mă califică realizările şi faptul că sunt absolvent de limba franceză”. La observaţia că nici una dintre acestea nu reprezintă o calificare profesională în domeniul diplomatic, editorialistul a răspuns: “Calificările se mai fac şi pe parcursul vieţii. Nici Lucian Blaga nu avea vreo calificare înainte de a fi numit într-un post diplomatic”. Ioan T. Morar a negat că ar exista vreo legătură între articolele sale favorabile la adresa Puterii sau relaţia colegială cu Teodor Baconschi şi propunerea Ministerului de Externe.

Un articol perfect valabil si azi

“Inghititorul de metafore” al organului UASCR Ioan T Morar, un buratino cu papion.
Dovada aici:

Viata Studenteasca – organul UASCR, 1981, pag.1
Viata Studenteasca, 1981, pag.2 – articol care dovedeste minciuna lui ITM
Viata Studenteasca, 1981, pag.3 – articol care dovedeste minciuna lui ITM

Pe Ioan T. Morar l-am găsit scriind în presa comunistă – laudand „realizărili” Epocii de Aur şi preamărindu-l pe Marele Cârmaci – de pe la 1981 şi până când Uciga-l Toaca şi-a găsit sfârşitul în Cetatea Târgoviştei: „Toate rezultatele remarcabile obţinute de cei mai tineri specialişti aflaţi în amfiteatrele studenţiei reprezintă recunoştinţa pe care tânăra generaţie universitară a ţării o poartă partidului nostru, secretarului său general, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, pentru minunatele condiţii de viaţă şi învăţătură de care beneficiază viitorii noştri specialişti”.

Am vazut zilele trecute cum, întrebata si ea, Zoe Petre – fosta consiliera a presedintelui Constantinescu, azi (ieri – nota mea) editorialista la „Ziua” – a raspuns imediat, senina, ca nu a facut politie politica. Iar lumea s-a grabit s-o creada pe cuvânt desi se stie de câtiva ani, am scris si eu despre propria-mi trista experienta, de implicarea grosolana a profesoarei de la Istorie-Filosofie în „politica de cadre” abuziva a regimului Ceausescu. Cam la fel l-am auzit, ca el n-a scris nimic despre Ceausescu, si pe Ioan T. Morar – fost ziarist în presa comunista, iar azi un miliardar al tranzitiei, inclusiv din banii lui Sorin Ovidiu Vântu. Evident ca Morar mintea si el, iar marturie stau, în biblioteci, articolele pe care le-a scris.

BIOGRAFII ÎN CERNEALĂ SIMPATICĂ
de Valerian Stan

Aşadar, Ioan T. Morar spune că visez eu, că „inventez” că ar fi scris articole despre Ceauşescu. Bineînţeles că nu visez şi nu inventez nimic. Şi e aproape sigur că n-aş fi scris vreodată despre asta dacă nu l-aş fi auzit cu urechile mele pe fostul ziarist al „Vieţii studenţeşti” făcând caz, la Televiziunea publică, de faptul că n-a scris niciodată despre Ceauşescu. Mă uitam şi nu-mi venea să cred, ştiind bine că adevărul e altul.
Pe Ioan T. Morar l-am găsit scriind în presa comunistă de pe la 1981 şi până când Ucigă-l Toaca şi-a găsit sfârşitul în Cetatea Târgoviştei. Telespectatorii care vor fi cunoscut acest detaliu probabil că s-au întrebat miraţi cum de-o fi reuşit neprihănitul domn Morar o asemenea performanţă. Ştiut fiind că, în anii despre care vorbim, nu puteai să ai un asemenea statut în presa comunistă fără să faci dovada (inclusiv Securităţii!) că eşti un tovarăş de nădejde. Iar o parte a dovezii consta în măcar câteva articole slăvind Partidul şi pe Marele Conducător.
Fiindu-mi bine cunoscut ce-au făcut şi alţii, aş fi incorect să nu spun că scrisul lui Ioan T. Morar diferea oarecum de-al unora dintre confraţi, mulţi dintre ei – foarte mulţi, mult prea mulţi – „formatori de opinie” şi ei până în zilele noastre. Şi totuşi, Ioan T. Morar a scris şi el destule texte care nu au cum să-i facă cinste. Am în faţă unul din martie 1981, în care autorul cere ca „întregul corp didactic din învăţământul superior să se ocupe de formarea complexă a personalităţii studentului, viitor specialist, de formarea lui politică”. Ştiind bine de la 1956, dar şi din alte ocazii, ce va să zică să nu iei seama la studenţii neascultători, Partidul şi Securitatea nu se jucau cu „formarea lor politică”. Iar presa „studenţească” avea, cum se vede, misiunea ei. Şi cum ar fi pututu Partidul să lucreze mai credibil şi eficace pentru „formarea politică” a studenţilor decât prin chiar vocea unora dintre ei, ca în cazul nostru, bunăoară? O atenţie mare se dădea, la fel, „organizaţiilor comuniste studenţeşti”. Iar preopinentul meu era unul dintre ziariştii care scriau texte kilometrice despre, de-un exemplu, „Conferinţele de dare de seamă şi alegeri, bilanţ şi perspectivă în activitatea organizaţiilor revoluţionare de tineret universitar”. Pentru că nu prea am spaţiu, prefer să nu dau citate. Dar să nu stea nimeni cu grija că ziaristul n-a fost la înălţimea încrederii pe care Partidul o avea în el. Cu lucrurile astea nu se glumea, iar cei aleşi erau, cum spun, tovarăşi de nădejde, cu mult sârg şi limba fină.
În replica trimisă la „New York Magazin”, fostul ziarist al „Vieţii studenţeşti” afirmă nici mai mult nici mai puţin decât că: „Nu am scris articole despre Nicolae Ceauşescu, nu veţi găsi, oricât veţi căuta în biblioteci”. Ba ai scris, Ioan T. Morar, şi nici n-am căutat prea mult ca să constat că adevărul e altul. Un exemplu din mai multele pe care ţi le pot da se află în ediţia din 30 septembrie 1987 al aceleiaşi foi otrăvind mintea şi sufletul multor generaţii de studenţi. Ca şi altădată, lauzi aici „realizărili” Epocii de Aur şi-l preamăreşti pe Marele Cârmaci. Dar să te citez exact, ca să nu mai zici că inventez: „Toate rezultatele remarcabile obţinute de cei mai tineri specialişti aflaţi în amfiteatrele studenţiei reprezintă recunoştinţa pe care tânăra generaţie universitară a ţării o poartă partidului nostru, secretarului său general, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, pentru minunatele condiţii de viaţă şi învăţătură de care beneficiază viitorii noştri specialişti”. Sau, în alt loc, scrii că rezultatele la învăţătură ale studenţilor nu erau altceva decât „transpunerea în fapt a complexelor sarcini ce revin învăţământului superior românesc din hotărârile Congresului al XIII-lea al partidului, din tezele, ideile şi orientările reieşite din cuvântarea secretarului general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu”. Prin urmare, astfel stând lucrurile, nu-mi mai rămâne decât să mă întreb ce rost să fi avut falsul pe care tocmai l-am dovedit? Să fi contat autorul că nimeni nu-l va sesiza? Ori că tipografiile partidului foloseau cerneală simpatică şi că incantaţiile ceauşiste nu vor mai ajunge, după atâta timp, sub ochii celor vrând să vadă cine şi ce porcării a mai scris în anii ororii comuniste? Să fi contat şi Ioan T. Morar, ca atâţia alţii care fac la fel (Zoe Petre, şi ea, unul din zecile de exemple), că în istorie se poate intra pe cuvânt şi cu biografii măsluite? În replica sa, Ioan T. Morar ne spune, fără să-l fi întrebat cineva, că n-a fost colaborator „de nici un fel” al Securităţii. Sigur că n-am cum să contrazic o asemenea afirmaţie, şi e posibil ca adevărul să fie acesta. Dar, mă întreb, după cele ce tocmai am văzut, nu se pot ridica şi aici semne de întrebare?
Şi totuşi, am mai spus-o şi altădată, eu unul cred deja că mai important decât ce-am făcut fiecare dintre noi înainte de 1990 e ce-am făcut după. Înainte, opţiunile şi atitudinile noastre au stat de prea multe ori sub semnul fricii de securistul din redacţie, din facultate ori din cazarmă. Sub semnul fricii că mâine puteam rămâne fără servici sau încă şi mai rău. Eram, în vara lui 1986, căpitan într-un regiment din Bucureşti. Comandant, un individ care mă ura de moarte, era un ticălos ceauşist, maiorul Carp, celebru după revoluţie mai ales pentru reprimarea manifestanţilor din Bucureşti, în decembrie 1989, şi pentru scandalurile de corupţie în care a fost implicat ca general al Ministerului de Interne. În vara lui 1986, în curtea unităţii, de faţă cu mai mulţi ofiţeri (mi-i amintesc pe mr Balaci, cpt Iancu, cpt Ghimpu, locţiitori ai săi), individul m-a acuzat, urlând ca un apucat, de „atitudine duşmănoasă împotriva conducerii Partidului” şi m-a ameninţat că „ştim bine asta noi, dar şi organele care trebuie să ştie”. (Aduc aminte că, după revoluţie, cariera acestui nemernic a ajuns la apogeu, secretar general al MI, în anii guvernării marelui anticomunist Emil Constantinescu şi a ţărăniştilor). M-am referit la cele întâmplate atunci doar ca să se ştie că nu am nevoie să-mi spună cineva ce însemna şi cum se suporta teroarea pe care o răspândeau arhanghelii comunismului criminal.
Aşadar, şi în cazul lui Ioan T. Morar, mi se pare mai important ce a făcut după 1990, în anii în care fiecare am putut să decidem ce facem cu viaţa noastră, cu destinul nostru public. Din păcate, Ioan T. Morar e departe de statutul pe care şi-l arogă, acela de intelectual care judecă şi de gardian al eticii publice. Dacă mi-aş propune, aş avea foarte mult ce scrie pe tema asta. Dar pentru că nu aşa ceva mi-am propus aici, aş aminti numai că ziaristul de la „Academia Caţavencu” şi „Cotidianul” e unul dintre intelectualii multimiliardari care şi-au făcut averile mai ales din nenorocirea românilor tâlhăriţi de unii ca Sorin Ovidiu Vântu şi Dinu Patriciu. La fel, Ioan T. Morar şi publicaţiile sale au fost printre cei care l-au atacat încontinuu pe Paul Goma – am mai spus şi asta, cu aproape aceleaşi metode şi „argumente” cu care a făcut-o şi Securitatea. Deşi celor nu foarte atenţi ar putea să li se pară altfel, atitudinea faţă de Paul Goma este foarte reprezentativă pentru scrisul şi tot ce au făcut după 1989 Ioan T. Morar şi camarazii săi. Imediat ce au preluat „Cotidianul” (trist destin pentru ideile lui Ion Raţiu!), Ioan T. Morar şi camarazii lui m-au dat afară de la singurul ziar care mă mai publica în ţară. Iar despre asta vorbesc doar ca să se ştie, şi nu ca să mă plâng (dată fiind incompatibilitatea profundă dintre noi, oricum aş fi plecat de a doua zi). Apropo, la „Cotidianul”, pe lângă Ioan T. Morar, mai scriu încă trei agenţi de propagandă comunistă de la „Viaţa Studenţească”, astăzi gardieni ai moralităţii publice şi ei.
În sfârşit, probabil pe ideea că atacul poate fi o bună apărare, Ioan T. Morar îmi impută că am fost un „ofiţer comunist” şi că „mi-am bătut joc de tineretul ţării ducându-l la munci agricole”. E o prostie ce spui, Ioan T. Morar. O prostie care-ţi pune sub semnul întrebării nu numai onestitatea (în legătură cu care eu unul şi aşa mă lămurisem demult), dar şi inteligenţa – de care altminteri te ştiu făcând un mare caz. Au fost ani în care şi eu am fost scos din poligoane şi de la instrucţie, în modul cel mai absurd posibil, şi trimis cu plutonul la cules porumb şi pe „şantierele economiei naţionale” (problemele pe care le aveam cu ceiştii, ca şi faptul că fratele meu era preot mă făceau foarte „eligibil” pentru asemenea „misiuni”). Dar, omule, „la munci agricole” şi pe şantiere am ajuns, mai ales ofiţerii de jos (dar şi profesorii şi elevii şi studenţii lor), împotriva voinţei noastre şi, cum bine ştii, după o politică ce urmărea inclusiv să ne umilească. În ce mă priveşte, cariera mea militară a fost, destui ani, a unui om pe care stăpânii acelor vremi au vrut mai mereu să-l pedepsească şi să-l umilească. Iar faptul că la nici un an de la revoluţie am fost scos din armată (inclusiv din cauză de „CADA cu lături”, cum îi zici tu) nu a fost nici el o întâmplare. Ce mai, aş avea multe să-ţi spun, dar pe tine nu lucrurile acestea te interesează. Şi cum te-ar putea interesa când de fapt ştii bine că nu eu „duceam la munci agricole tineretul ţării” (pe care tu şi alţii ca tine îl otrăveaţi cu scrisul vostru), ci nimeni altcineva decât Mult Iubitul cel Dement, cel pe care tu şi alţii ca tine îl preaslăveaţi până-l scoteaţi din minţi.
Am scris rândurile astea de parcă aş fi înghiţit o broască râioasă, gândindu-mă exclusiv că ar putea să ajute la ceva. Deşi, dacă mă uit bine în jur, tare mă tem că…
P.S. Recent, am avut ocazia să văd declaraţii date Securităţii de un fost deţinut politic şi un “dizident anticomunist”, nişte delaţiuni politice oribile. Care, iată, puteau fi făcute şi fără Angajament şi altfel decât prin Note informative. Sigur că şi eu sunt de acord că lucrurile trebuie privite nuanţat, însă nici aşa ceva nu poate fi trecut cu vederea. Iar în sensul acesta, o modificare a Legii dosarelor e imperios necesară.
New York Magazin, Anul 10, Nr. 485

ÎNCĂ UN FOC DE PAIE?
de Valerian Stan

Oricum ai privi-o, initiativa Asociatiei Civic Media, de a cere CNSAS verificarea câtorva sute de confrati si „formatori de opinie” nu poate sa fie, în ultima instanta, decât benefica. Indiscutabil ca ea vine foarte târziu, într-o anumita masura chiar prea târziu. Timp de un deceniu si jumatate, istoria României a fost scrisa mai ales asa cum si-au dorit-o securistii si ceilalti oameni ai fostului regim. Un om ca Ion Iliescu a dominat istoria politica a României post-comuniste inclusiv din cauza ca atitudini de genul celei la care ma refer fie au lipsit cu desavârsire, fie au existat parca doar pentru a nu se spune ca n-au existat. Exagerez eu, cumva? Visez eu ca în 2000 „formatorii de opinie”, intelectualii de la Alianta Civica si GDS si atâta lume buna, în frunte cu doamna Doina Cornea, i-au chemat pe români sa „salveze democratia” votându-l pe Iliescu?
Ma întreb, de asemenea, cine si ce anume a facut pentru a clarifica trecutul unor oameni care au scris si ei – ca vai de ea – istoria României post-comuniste: Adrian Nastase, Traian Basescu, Mugur Isarescu ori Theodor Stolojan? Cine si în ce fel a încercat sa explice de unde vine impresia aproape generalizata ca Emil Constantinescu a avut misiunea sa distruga practic singura alternativa la nenorocitul sistem securisto-fesenist? Cine si în ce fel a fost interesat daca nu cumva cei care i-au jefuit pe români sunt si ei oameni ai Securitatii? Raul imens de dupa 1989 a fost facut cu concursul larg al principalelor institutii de presa. Cine si ce anume a facut pâna acum ca sa afle daca nu cumva stapânii „cuvântului liber” – oameni ca Adrian Sârbu, Sorin Ovidiu Vântu, fratii Paunescu, Dan Voiculescu ori Dinu Patriciu – sunt si ei parte ai aceluiasi sistem securist nenorocit? Sau, de ce adeptii de ultima ora ai deconspirarii totale nu au avut absolut nimic de spus în toti anii în care CNSAS nu a fost nimic altceva decât o formula oficiala, institutionala pin care a fost compromisa cu metoda ideea aflarii adevarului si a asumarii raspunderii pentru nelegiuirile sistemului comunisto-securist?
În cererea pe care a adresat-o CNSAS, Asociatia Civic Media (în fapt o mâna de ziaristi de la „Ziua” în travesti) revendica pentru demersul lor o legitimitate de ordin moral la care merita privit cu atentie. Sigur ca, în termeni etici, un om ca Victor Roncea se afla destul de bine situat printre confrati. Daca ar fi sa ne uitam chiar si numai la colegii sai de la ziar, vom vedea ca tânarul Roncea e, ca trecut, cu totul altcineva decât un Dan Pavel, Adrian Severin ori Zoe Petre. Si totusi, pentru o asemenea discutie biografia de dinainte de ’89 nu poate fi un argument ultim. Altfel spus, e important sa vedem daca în anii de dupa 1989 ziaristul Victor Roncea – si astazi, iata, judecatorul Victor Roncea – s-a dovedit suficient de exigent cu sine însusi în chestiuni ca acelea pe care a ales sa le judece acum. Foarte concret, întreb, de-un exemplu, si-a pus vreodata Victor Roncea problema daca nu cumva Dinu Patriciu, patronul de la care a încasat atâtia ani onorarii generoase, a avut si are el însusi probleme cu trecutul comunist? Iar întrebari asemanatoare ar mai fi de pus si în privinta altor patroni ai ziaristului. Ca sa nu mai spun câte ar fi de lamurit, de asemenea din perspectiva etica, în legatura cu ceea ce au facut dupa 1989 oameni precum Dinu Patriciu – multi ani, cum spun, patronul d-lui Roncea. Iata deci câteva motive din care initiativa Civic Media nu avea cum sa nu fie privita cu anumite rezerve. Si totusi, dincolo de toate acestea, si chiar si de felul în care CNSAS va rezolva cererea care i-a fost adresata, demersul la care ma refer nu poate sa fie decât bine venit.
Am citit undeva ca volumul mare de munca presupus de rezolvarea acestei cereri ar putea sa blocheze activitatea CNSAS. S-a scris chiar ca asta s-a si urmarit de fapt, blocarea Consiliului si amânarea verificarii politicienilor – inclusiv, în sfârsit, a lui Traian Basescu – care cu putin timp în urma parea sa fi devenit iminenta. Acum, sincer sa fiu si ducând imaginatia pâna la capat, pot sa ma gândesc inclusiv ca, în fata unor deconspirari care nu mai pot fi amânate, oamenii sistemului, în frunte cu Traian Basescu, ar prefera ca demascarea lor sa se produca simultan cu aceea vizând „societatea civila”. Evident ca lumea ar zice, într-un fel pe buna dreptate: „Daca intelectualii însisi si liderii de opinie au fost colaboratori ai Securitati, ce sa ne mai miram ca politicienii cutare si cutare au fost ofiteri?”. Apoi, stiind bine cine sunt si cam ce pot conducatorii actuali ai României, nu mi se pare cu totul exclus ca lista consistenta trimisa CNSAS sa se vrea si o pisica aratata criticilor lor din societatea civila (al caror numar, coincidenta sau nu, mi se pare astazi tot mai mic). Si totusi, personal, n-am avut niciodata vreo dovada ca oameni precum Victor Roncea ar fi în stare sa marseze la asemenea masinatii, dimpotriva. E adevarat ca de câteva saptamâni mi-e putin cam neclara simpatia nedisimulata fata de Traian Basescu a lui Victor Roncea si ziarului sau. Dar probabil ca explicatiile sunt altele, si nu cele sugerate de criticii initiativei Civic Media.
În discutia despre posibilul blocaj al CNSAS s-a avansat si ideea publicarii pe internet a dosarelor Securitatii. Nu sunt vreun specialist al domeniului, dar nici nu cred ca trebuie sa fii ca sa te întrebi daca nu cumva tocmai o asemenea operatiune ar presupune un volum de munca si costuri mai greu de suportat decât orice alta varianta. În plus, experienta germana, pe care politicienii de la Bucuresti s-au tot batut cu pumnul în piept ca o urmeaza prin CNSAS, pare sa pledeze si ea pentru formula unei institutii care sa studieze arhivele si sa decida în fiecare caz în parte. Si totusi, publicarea pe internet a dosarelor pare o solutie acceptabila. Care ar putea sa devina de-a dreptul obligatorie în cazul în care CNSAS se va dovedi în continuare incapabil sa împlineasca finalitatea pentru care a fost înfiintat. Apropo de asta, o cifra graitoare: pâna în primavara acestui an, dupa 6 ani de la înfiintare, Consiliul Arhivelor Securitatii reusise sa deconspire fix 127 de ofiteri de Securitate care în aproape 50 de ani de comunism au facut politie politica. Daca am trai într-o lume normala, românii ar trebui sa se simta revoltati de aceasta bataie de joc pe banii lor. Daca…
Sigur ca esecul de pâna astazi al CNSAS are si alte explicatii, la care m-am mai referit, dar o are si pe aceea ca parte din personalul actual al serviciilor secrete este format din ofiteri de Securitate, care nu pot fi deconspirati ca agenti ai politiei politice comuniste pe motiv ca asa ceva ar prejudicia siguranta nationala. Iar lucrul acesta e posibil din cauza ca, prin chiar legile de organizare si functionare a serviciilor, ofiterii de Securitate nu au practic nicio interdictie sa faca parte din acestea. Lucru pe care vad ca-l uita sau nu-l observa dintr-o grava neatentie chiar si cei mai avizati comentatori. Nu mai departe decât saptamâna trecuta un comentator de la „Ziua” nota ca „legile de organizare si functionare împiedicau serviciile de informatii sa angajeze, înca din anul 1991, fosti ofiteri de Securitate care au facut politie politica”. Or nu-i deloc asa. Pentru ca cine citeste cu atentie Legea 14/1992, de exemplu, referitoare la organizarea si functionarea SRI, va vedea, la articolul 27, ca singura interdictie impusa fostilor agenti ai Securitatii e aceea de a nu fi „comis abuzuri” pe timpul cât au „facut parte din structurile represive ale statului totalitar”. Or, dupa legile dupa care functiona Securitatea, a fi haituit oameni, a-i fi torturat sau ucis în numele apararii regimului comunist criminal nu constituia deloc vreun abuz. Iar în toata povestea asta partea cea mai proasta e ca de 15 ani nu s-a gasit absolut nimeni care sa ceara modificarea acestor reglementari absurde. Care explica esential consolidarea sistemului fesenisto-securist de dupa revolutie si buna parte a raului care a urmat. În sfârsit, nici macar „pachetul legilor sigurantei nationale”, de care Traian Basescu si camarazii sai fac astazi atâta caz nu preconizeaza vreo schimbare a situatiei despre care vorbesc. Amendarea de fond a unor asemenea reglementari este importanta inclusiv pentru a face ca demersuri precum cele ale Asociatiei Civic Media sa aiba într-adevar consecinte, si nu sa ramâna simple focuri de paie. Pentu ca asta se va întâmpla daca la nivelul presei si al societatii civile lucrurile se vor limpezi cât de cât iar ofiterii de Securitate si responsabilitatile lor vor ramâne în continuare conspirati în numele „sigurantei nationale”.
Si înca ceva, am vazut zilele trecute cum, întrebata si ea, Zoe Petre – fosta consiliera a presedintelui Constantinescu, azi editorialista la „Ziua” – a raspuns imediat, senina, ca nu a facut politie politica. Iar lumea s-a grabit s-o creada pe cuvânt desi se stie de câtiva ani, am scris si eu despre propria-mi trista experienta, de implicarea grosolana a profesoarei de la Istorie-Filosofie în „politica de cadre” abuziva a regimului Ceausescu. Cam la fel l-am auzit, ca el n-a scris nimic despre Ceausescu, si pe Ioan T. Morar – fost ziarist în presa comunista, iar azi un miliardar al tranzitiei, inclusiv din banii lui Sorin Ovidiu Vântu. Evident ca Morar mintea si el, iar marturie stau, în biblioteci, articolele pe care le-a scris. Ce vreau sa spun e mai ales ca cei care si-au asumat un rol în sensul acesta ar trebui sa vegheze pe cât pot la aflarea adevarului si nu sa faca posibila înca o ocultare si falsificare a lui.
New York Magazin, Anul 10, Nr. 481

(*) “În replica trimisă la „New York Magazin”, fostul ziarist al „Vieţii studenţeşti” afirmă nici mai mult nici mai puţin decât că: „Nu am scris articole despre Nicolae Ceauşescu, nu veţi găsi, oricât veţi căuta în biblioteci”. Ba ai scris, Ioan T. Morar, şi nici n-am căutat prea mult ca să constat că adevărul e altul. Un exemplu din mai multele pe care ţi le pot da se află în ediţia din 30 septembrie 1987 al aceleiaşi foi otrăvind mintea şi sufletul multor generaţii de studenţi. Ca şi altădată, lauzi aici „realizărili” Epocii de Aur şi-l preamăreşti pe Marele Cârmaci. Dar să te citez exact, ca să nu mai zici că inventez: „Toate rezultatele remarcabile obţinute de cei mai tineri specialişti aflaţi în amfiteatrele studenţiei reprezintă recunoştinţa pe care tânăra generaţie universitară a ţării o poartă partidului nostru, secretarului său general, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, pentru minunatele condiţii de viaţă şi învăţătură de care beneficiază viitorii noştri specialişti”. Sau, în alt loc, scrii că rezultatele la învăţătură ale studenţilor nu erau altceva decât „transpunerea în fapt a complexelor sarcini ce revin învăţământului superior românesc din hotărârile Congresului al XIII-lea al partidului, din tezele, ideile şi orientările reieşite din cuvântarea secretarului general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu”. Prin urmare, astfel stând lucrurile, nu-mi mai rămâne decât să mă întreb ce rost să fi avut falsul pe care tocmai l-am dovedit? Să fi contat autorul că nimeni nu-l va sesiza? Ori că tipografiile partidului foloseau cerneală simpatică şi că incantaţiile ceauşiste nu vor mai ajunge, după atâta timp, sub ochii celor vrând să vadă cine şi ce porcării a mai scris în anii ororii comuniste? Să fi contat şi Ioan T. Morar, ca atâţia alţii care fac la fel (Zoe Petre, şi ea, unul din zecile de exemple), că în istorie se poate intra pe cuvânt şi cu biografii măsluite? În replica sa, Ioan T. Morar ne spune, fără să-l fi întrebat cineva, că n-a fost colaborator „de nici un fel” al Securităţii. Sigur că n-am cum să contrazic o asemenea afirmaţie, şi e posibil ca adevărul să fie acesta. Dar, mă întreb, după cele ce tocmai am văzut, nu se pot ridica şi aici semne de întrebare?”
Asadar, asa trebuie citita dovada – daca mai era nevoie: fotocopiile arata cat se poate de clar ca in numarul 11 din 18 martie 1981 al organului UASCR, IT Morar a scris articolul cu pricina.
Va multumesc din nou pentru ochiul profesionist.
Victor Roncea

Foto: https://guerilla08.wordpress.com/

• Share
• Tweet
• Pin
• Email