Victor Roncea Blog

• Share
• Tweet
• Pin
• Email

Corneliu Vlad: WikiLeaks: împăratul nu e chiar gol puşcă

Cele 251.287 de documente diplomatice americane date pe faţă n-au dat lumea pe spate. „Armaggedoanele“ livrate, mai anii trecuţi, pe piaţa romånească erau parcă mai cu palpit, chiar dacă trebuiau luate cu beneficiu de inventar.
Operaţiunea Cablegate e ori ceva mai subtil, ori praf în ochi. Nu se prea ştie deocamdată care ar fi profitorii, care partea vătămată. Oricum, instituţia numită WikiLeaks, tartoră dezvăluirilor, exagera la 22 noiembrie cånd avertiza, cu surle şi tobe, (de fapt cu turle şi sobe, cum ar fi spus profesorul meu de literatură rusă şi sovietică Mihai Novicov) că „în lunile următoare vom vedea o lume nouă, una în care istoria mondială va fi redefinită“. Deocamdată, toptanul de texte, dintre care doar 7 la sută „secrete“ şi 40 la sută „confidenţiale“, ne confirmă doar că lumea-i cum este. America rămåne marcată de sindromul terorismului, vrea înţelegere cu Rusia, nu ştie de unde să apuce China, şovăie în privinţa Iranului, nu-şi prea pierde timpul cu Europa. Geopolitic vorbind, mare lucru nu aflăm (doar eventual, noi romånii, că Washingtonul i-ar îngădui Moscovei să tragă cu coada ochiului la proiectul de scut spaţial în Europa).
Pentru amatorii de bårfe, producţia de scurgeri WikiLeaks este însă un regal. Distinşii diplomaţi apar ca nişte mahalagioaice prin ce debitează sub antet de ambasadă sau Departament de Stat. Angela Merkel e poreclită Teflon, pentru că nimic nu se lipeşte de ea, Berlusconi – un chefliu afemeiat ce-şi pierde nopţile, Putin – un mascul dominator, iar Medvedev – unul palid şi şovăielnic, Sarkozy – susceptibil, iritabil şi autoritar, dar şi cel mai proamerican preşedinte postbelic al Franţei, Khaddafi – un ipohondru cochet care-şi injectează botox pentru piele-ntinsă, preşedintele Yemenului – un musulman care nu pregetă la whisky, dar numai dacă e bun etc. Mai şifonată ar putea ieşi eventual Hillary Clinton, care le-a trasat diplomaţilor sarcini de serviciu ce revin mai degrabă serviciilor secrete, dar cine nu ştie că diplomaţia şi spionajul sunt fraţi siamezi.
Şi toate acestea ni le-au prezentat cariatizi ai presei mondiale ca „The New York Times“, „Le Monde“, „The Guardian“, „El Pais“, „Der Spiegel“, mă mir cum nu şi „Jenminjibao“ sau „Pravda“. Artizanii operaţiunii ar fi un australian cam ciudăţel, un fel de homeless şi un tånăr militar american, hacker iscusit. Oare de ce toată această tevatură cam de bålci?
Între altele, zic eu, şi pentru că presa lumii şi cititorii ei trebuie să fie mereu ocupaţi cu ceva, iar nutreţul de pe piaţă nu e prea convenabil mai marilor lumii. Trebile, în lume, s-au cam împotmolit. Cei 20 nu au dat de cap, nici la Seul, crizei, nici la Cancun nu iese nimic cu reglementarea încălzirii globale, pånă şi summitul OSCE a dat chix. Obama nu confirmă, ca superman salvator, ce vor liderii Chinei, Rusiei, Iranului sau Coreii de Nord nu ştie nimeni. Nu ni se spune ceva nici măcar despre starea de sănătate a lui Bin Laden. Şi atunci? Să nu dai o alună, o măslină, publicului larg, dependent de ceva ce aduce a informaţie?
Ce e exagerat nu e demn de crezare, spunea Talleyrand. „Dezvăluirile“ cu pricina nici măcar exagerări nu sunt, cele mai picante sunt bårfe cu aer de deja vu. Din niciuna nu vedem în stare de goliciune împăratul, împăraţii lumii de azi. Ni se arată doar peticuţe de epidermă. Furtună-ntr-un pahar cu apă. Mult zgomot pentru nimic. Dar să mai vedem…

Corneliu Vlad / Curentul

Ion Cristoiu: De ce n-am încredere în aşa-zisele scurgeri Wikileaks

În 28 noiembrie 2010, după o campanie publicitară deloc diferită de cea premergătoare punerii în vînzare a unui nou produs Coca-Cola, website-ul Wikileaks a început publicarea a peste 200.000 de documente confidenţiale şi secrete (atenţie, nu însă şi Top secret) din corespondenţa dintre Departamentul de Stat al SUA şi ambasade ale SUA din întreaga lume.

Scandalul se prefigurează mult mai mare decît cel provocat anterior de o altă lovitură a website-ului: deconspirarea a numeroase documente ale Pentagonului vizînd războiul din Irak.Principalele note ale tărăboiului se referă, aproape exclusiv, la semnificaţiile politice ale scurgerilor de documente.Fiind vorba de o corespondenţă confidenţială între ambasadele SUA şi Departamentul de Stat, în premieră mondială, opinia publică ia cunoştinţă de acţiuni şi puncte de vedere care intră în conflict, de cele mai multe ori, cu acţiunile şi declaraţiile oficiale ale Departamentului de Stat şi ale ambasadelor şi chiar ale preşedintelui american.

Continuarea la Ziaristi Online

• Share
• Tweet
• Pin
• Email