Victor Roncea Blog

• Share
• Tweet
• Pin
• Email

“În bezna închisorilor, noi, nereeducabilele, am ales un drum care s-a dovedit a fi salvator, ne-a asigurat supravieţuirea, nu atât în biologic şi în social, cât în spirit şi în sacru, în divin.”

Prea cucernici părinţi, dragi prieteni dreptcredincioşi, iubiţi fraţi şi surori,

Vă mulţumesc din plinul inimilor noastre că v-aţi adunat şi în acest an să ne însoţiţi în pioasele rugăciuni care s-au înălţat spre slava Domnului Iisus Hristos şi a Sfintei Fecioare Maria, ca şi pentru veşnica pomenire a celor care au sucombat întru Învierea Neamului Românesc.

Ne cerem iertare dacă felul în care vă primim nu cunoaşte fastul sărbătoresc pe care l-am fi dorit; ţinem însă mult să vă încredinţăm că dragostea noastră nu s-a împuţinat şi evlavia cu care întregim o cucernică împreună – metanie nu a pierdut nimic din sinceritatea şi profunzimea ei. Ne bucurăm să fim împreună, în numele Maicii Domnului, la proslăvirea Sa şi a Iubitului Său Fiu.

Când zic „împreună” mă gândesc şi la cei plecaţi în lumea drepţilor, a căror bucurie de a ne întâlni, vii cu adormiţi, o simţim în frumuseţea zilei de azi; zi mândră şi luminată în care Blânda şi Milostiva Maică a Domnului ne adună sub sfântul Său Omofor ca, într-un glas, să-I mărturisim dragostea noastră şi eterna noastră recunoştinţă.

Acest hram este primul în care o stea cu strălucire mare s-a desprins de pe cerul existenţei noastre şi s-a alăturat celor care sunt dincolo de colţul nostru de vreme. Lucica, ne adresăm ţie, este prea apropiată clipa despărţirii noastre, aşa că te rugăm să nu te superi că-ţi întâmpinăm prezenţa în duh cu şiroaie de lacrimi. Ca să ne îndulcim durerea noi gândim că eşti fericită acolo, în lumină şi că dragostea ta pentru noi este la fel de generoasă şi că, astfel, ne înseninezi sărbătoarea atât de umbrită de lipsa făpturii tale dragi. Şi chiar dacă nu suntem capabile să înţelegem mesajul tău mistic, noi credem cu tărie că eşti prezentă şi că te bucuri de această sfântă sărbătoare ca altădată, împreună cu noi, cei ce din mila Sfântului, mai facem umbră pământului. Susţine-ne, rugămu-te, cu nepreţuitul tău ajutor!

Nu ştiu cum sunt inimile frăţiilor voastre, nu-mi dau seama câtă putere aţi avut să lepădaţi la uşa Casei Domnului „toată grija cea lumească”, nu ştiu cât senin aţi putut aduce în această sfântă sărbătoare; ce ştiu şi ce pot să spun este că inima mi-e plină ochi cu lacrimi şi o jale imensă îmi bântuie gândurile şi încearcă să-mi spulbere încrederea şi optimismul că nu vom trece în uitare învăţămintele sfinte câştigate în închisori, la picioarele Calvarului. Şi, pentru că îmi este foarte greu să trag o linie sub frământările mele şi să scriu „vise sfărâmate”, îmi iau îndrăzneala să vă rog să-mi permiteţi să fac un scurt recurs la memorie. Sper să nu vă plictisesc cu aceleaşi reveniri, la aceleaşi probleme, sper că rememorarea unor experienţe ne va folosi să ne revigoreze, să ne dea tărie să mergem cu demnitate până la capăt.

În bezna închisorilor, noi, nereeducabilele, am ales un drum care s-a dovedit a fi salvator, ne-a asigurat supravieţuirea, nu atât în biologic şi în social, cât în spirit şi în sacru, în divin.

Lipsa oricărui drept, chiar şi al acelui existenţial, ne-a împins să căutăm mijloace de rezistenţă, să ocolim efectele imbecilizante ale recluziunii. Ne-am propus să nu ţinem cont de vigilenţa necruţătoare a celor puşi să gestioneze oroarea din ce în ce mai iraţională şi nici de instituţia slugarnică organizată de ei, cea a informatorilor. Din toate voi spune câte ceva despre calea cea mistică, descoperită şi practicată prin credinţă, prin rugăciune.

Încet, încet, am învăţat să disciplinăm asceza impusă, având ca forme de manifestare tăcerea, contemplaţia, postul şi, mai presus de toate, rugăciunea. În toiul urii dezlănţuite am înţeles că slujirea unui ideal nobil şi sfânt se face prin luptă şi prin jertfă. Jertfa este benevolă, voluntară, hotărâtă şi se împlineşte prin iubire, prin dăruire totală şi necondiţionată de recompense. Am înţeles că cea mai apropiată formă de iubire este rugăciunea, atât cea personală, cât şi cea în comun.

Prin rugăciune am reuşit să aducem în prezentul nostru nefericit şi mizerabil frânturi de timp pe care le trăiam intens ca pe o fericire. A ne ruga împreună însemna a nu mai simţi povara suferinţei, însemna a ieşi din izolare, din abandon, din recluziune, însemna a părăsi gratiile despărţitoare, însemna eliberarea într-un univers de lumină, de pace, de frumuseţe. Acolo, între hâdele ziduri ale închisorii, clipa trăită în rugăciunea comună, făcută cu mari riscuri (izolatoare, cătuşe, bătăi, etc.) se dilata până la senzaţia de infinit. Cu adevărat „înconjurat de iubire cine poate face deosebirea între o fulgerare de o clipă şi eternitate”.

Clipa aceasta o trăiam ca pe o speranţă certă, ca pe o eliberare. Iubirea eliberatoare era aceea care transforma în biserică, în cer, spaţiul imund în care eram înlănţuie. Clipa noastră de rugăciune în comun era o sublimă evadare din contingenţă, blestemata celulă devenea un spaţiu binecuvântat în care simţeam prezenţa lui Iisus şi a Sfintei Sale Mame. Îi simţeam alături de noi, prieteni cu noi, aveam sentimentul cert că nu suntem singure, că nu suntem pierdute, că există CINEVA nespus de Bun şi Puternic care ne cuprinde pe toate într-un abis de iubire, care dă sens sublim rezistenţei noastre, care ne arată că este chiar CALEA, ADEVĂRUL şi VIAŢA.

De fapt, încerc să exprim în cuvinte trăiri care au fost mai presus de cuvinte, încerc să prind în vorbe un miracol ce ni s-a acordat de către Sfânta Îndurare; era o trăire care ne consuma şi ne întărea în aceeaşi măsură şi care a fost salvarea noastră.

Noi nu puteam înfrânge suferinţa şi, cu atât mai puţin, moartea. Dar am fost ajutate să biruim frica de ele, teroarea lor. Pe firul rugăciunilor am pornit spre Centru, spre interior, spre esenţial, de la propriul EU mai departe, împreună cu o orientare spre un ţel unic, acelaşi ţel pentru care am fost osândite, dar abordat altfel. În faţa suferinţei, ne-am dat seama că suntem la fel; o inimă care îndură, care rabdă, care suferă. Am căpătat o inimă ecumenică; nu mai duşmăneam durerea. Am acceptat-o, era realitatea noastră, încercam să ne-o facem prietenă. Trebuia să găsim un sens suferinţei; fără acest sens, tot ce înduram era o absurditate. În Iisus am aflat sensul. Pentru a ne ajuta în firea noastră cea decăzută, S-a însărcinat cu toate păcatele noastre. Era atât de împovărat de crucile noastre, pe care, cu răbdare, le căra în spate pe drumul Calvarului! Dacă ne luam în spinare propria noastră cruce, Îl despovăram pe El, Îi uşuram cu o Cruce drumul spre Golgota. Ne-am însuşit, deci, partea noastră de suferinţă, am acceptat-o în deplină cunoştinţă de cauză. În felul acesta, suferinţa, fără să piardă nimic din arsura ei, a căpătat un sens, o orientare nobilă, trebuia trăită cu responsabilitate personală, a devenit prilej de iubire. Ni s-a descoperit calitatea harică a durerii, o treaptă mistică, sublimă, pe scara mântuirii: Răstignirea, fără de care nu există Înviere. Pe măsură ce ni se clarificau aceste aspecte, căpătam forţă duhovnicească, avânt şi căldură, ne ridicam chiar de pe malurile disperării, drepte şi hotărâte, într-un spaţiu blând şi smerit peste care flutura, ca un stindard biruitor, durerea, mână în mână cu iubirea.

Ne-am oferit, de bună voie, ca jertfă pentru Învierea Neamului. A sosit timpul să dăm curs acestei ofrande. Jertfa nu este frunză verde la ureche, împlinirea ei este efort, renunţare, durere, toate acceptate în numele idealului ales. Jertfa noastră a fost primită în măsura în care am acceptat să trecem prin cuptorul ei purificator. Tributul fiecăreia a fost hotărât de Domnul după criterii numai de El cunoscute. Unii au adus prinosul jertfei cu vrednicie, alţii cu nevrednicie, nu ştim noi care şi cum, ceea ce ştim precis este că a fost primită pentru că ni s-au dat nenumărate semne care ne-au susţinut şi ne-au încurajat. De exemplu, Mântuitorul nostru ne-a binecuvântat chiar la început de Calvar, venind la noi sub formă euharistică prin crăpătura unei uşi zăvorâte, a coborât într-o pivniţă cu şobolani cu toată splendoarea strălucitoare a luminii Sale la strigătul disperat al unei întemniţate, a vindecat, fără „hapuri” şi medic, boli necruţătoare, care nici în libertatea limitată a lumii acesteia nu au vindecare şi câte altele, la arătare sau în ascuns. Cel mai mare miracol a fost că ne-a ocrotit integritatea într-o viaţă de suplicii şi prigoane şi, peste toate, ne-a arătat îndurare.

Prin exerciţiile exterminative experimentate pe noi, am putut înţelege cât de distructibilă este ura. Iubirea ne-a făcut să înţelegem cât de salutar este să ne dezbrăcăm de straiele urii otrăvite şi, în felul acesta, am ajuns la performanţa de a deplânge călăii, nefericiţii care purtau în onoare straiele urii. Ei duceau lupta lor, cu cât mai abominabilă, cu atât mai nenorocită pentru sufletul lor. Ei îşi apărau universul lor după legile urii, ne distrugeau pentru că respingeam cu oroare acest univers din care Dumnezeu S-a retras, lăsându-l pustiit de tot binele. Logica luptei lor era să ne îngenuncheze, să ne umilească, să ne coboare cât mai jos în lut, să ne urască până la distrugere şi, în ultimă instanţă, să ne omoare pentru că am rămas hotărâţi la crezul şi idealul nostru. Ei aveau la dispoziţie mijloacele lor, procese peste procese, condamnări nedrepte peste condamnări nedrepte, sentinţe executate în numele „judecăţilor umane”, şi acestea nu sunt metafore. Când au văzut că noi nu acceptăm să îngenunchem decât în faţa lui Dumnezeu, că procesul este un păcat, că judecata dreaptă este doar la Dumnezeu, că universul nostru respinge legea urii şi o doreşte arzător pe cea a iubirii, când au văzut toate aceste aspecte care ne diferenţiază, ne-au urât şi mai tare iar lupta lor a fost pe viaţă şi pe moarte. În această luptă ei au decis că orice mijloc este permis. Şi nu au făcut economie, după cum bine se ştie.

Noi am aruncat în luptă dreaptă, în balanţa justiţiei divine, trupurile noastre sfârtecate, oasele noastre zdrobite, propria noastră cenuşă. Am aşteptat ceva de la ei? Am sperat vreodată că se vor converti şi vom recompensa moralitatea noastră ultragiată? Nicidecum! Ce monedă calpă ar putea contrabalansa balanţa? Ce morman de „ochi ai dracului”, infami şi murdari, ar putea răscumpăra martiriul? Un singur gest aşteaptă cohortele de sacrificaţi. Unul, măcar unul din corifeii roşii să vină să îmbrăţişeze un „excomunicat” şi să-i spună cu sinceritate: „Iartă-mă! Te-am prigonit pe nedrept!” Dacă eu aş fi aceea, l-aş îmbrăţişa şi i-aş spune: „Din toată inima te iert şi, în numele Domnului pe care L-ai hulit, roagă-te să te ierte!” Restul e vânare de vânt. Vânturare de vorbe şi de alte păcătoase ademeniri.

Ce aş putea să mai spun?!

„Înfrânţi, şi n-am căzut deloc.

Zdrobiţi, şi-o luptă n-am pierdut.

Nicicând n-am sângerat în lut

Şi suntem numai răni de foc…”

Radu Gyr

Dacă chemarea noastră a fost să demonstrăm cât de ticăloasă şi de criminală a fost lumea lor, atunci noi am biruit pentru că demonstraţia pe care ei au făcut-o cu noi vorbeşte… plâng şi pietrele… şi mărturisesc!

Stau şi ascult vuietul vremilor nedomolite şi, în climatul acesta de Sodomă şi Gomoră, nici nu se mai aude „glasul celui ce strigă în pustiu”. Mă cuprinde groaza de noi căderi şi strig cu disperare ca în temniţa cu şobolani: „Doamne, nu mă lăsa!” Mă rog din răsputeri să nu uit învăţul din temniţă, să aleg corect între lepădare şi mărturisire, să nu-L părăsesc în singurătate pe Iisus în grădina Ghetsimani, să „nu-l vând pe treizeci de arginţi”, să nu-L răstignesc, să-L ascund bine în inima mea când va pleca de pe Cruce.

Să ne încălzim puţin „la căldura ce vine de la obârşie” şi să acoperim Cerul cu rugăciuni! Să nu uităm învăţul din închisori: rugăciunea este cea mai puternică expresie a iubirii!

ASPAZIA OŢEL PETRESCU

Mislea, la Nasterea Maicii Domnului, 2010

De la Romania Uneste-te

Vezi si Doamna Aspazia Otel despre Sfintele Pasti in inchisori

Doamna Aspazia Otel despre Sfintele Pasti in inchisori
Încarcat de VRTV

Florin Palas, VEGHEA: Doamnă Aspazia Oţel Petrescu, cum aţi luat ştiinţă despre comunism? Ce a însemnat comunismul pentru dumneavoastră?
Aspazia Oţel Petrescu, 14 ani de temnita grea: La noi, bucovinenii şi basarabenii, anticomunismul este mai timpuriu decât a fost în ţara-mamă.
Bunicul meu avea conăcelul lui de răzeş pe malul Prutului, chiar în faţa vadului, unde moşii şi strămoşii lui au făcut paza vadului de trecere pe Nistru. Biserica din satul nostru era o donaţie a străbunicului meu, Nicolae Oţel, care cedase jumătate din grădina lui pentru ridicarea acesteia. Era ctitoria lui.
În Paştele lui 1928, aveam eu vreo cinci ani, ajunsese revoluţia până la malurile Nistrului. În zi de Paşte huruiau tractoarele. Arau ostentativ în colectivele proaspăt înfiinţate, iar nişte revoluţionari se căzneau să arunce Crucea şi clopotele de pe Biserică în Nistru. Era un aspect de Apocalipsă. Când i-am văzut, căci se vedea foarte bine, Nistrul era destul de îngust, aveau cartuşierele încrucişate pe piept, purtau căciuli ruseşti pe cap, mie mi-au făcut impresia că sunt draci, cu coarne.
F.P.: Pentru dumneavoastră comuniştii aveau o reprezentare clară.
A.O.P.: De câte ori se vorbea de comunişti, eu vedeam scena asta: dracii, urcaţi pe Biserică, cu labele pe Cruce, gata s-o arunce jos. Dincoace, oamenii trăgeau clopotele şi cântau: „Hristos a înviat!”. Pentru un copil de cinci ani, vă puteţi da seama ce înseamnă tabloul acesta. Bunicul a punctat: „Priviţi, copii, şi să nu uitaţi că ăsta este comunismul!”.

Stricară talpa ţării

F.P.: Care a fost cel mai mare rău pe care comuniştii l-au făcut românilor?
A.O.P.: I-au desfiinţat talpa ţării. Soţul meu i-a spus unui cumnat al meu, ţăran din Oltenia: „Bădie, dar ce frumoase câmpuri aveţi!”. „Da’, dar nu-s ale noastre”. „Cum nu sunt ale voastre?”. „Nu sunt ale noastre”. Şi, după ce a făcut o scurtă pauză, a apus: „Se duse România noastră de râpă! Stricară talpa ţării”.
Au dizolvat tot ce era mai bun în concepţia ţăranului. Au măcelărit fruntea satelor şi au rămas derbedei cu funcţii. El avea dreptate. Pentru că, dacă înainte, în două-trei generaţii, după concepţia lui Rebreanu, se dilua pătura prin intelectualizare imbecilă, trebuie să recunoaştem că au fost mulţi imbecili şi printre intelectuali, veneau din talpa ţării şi regenerau. Ăsta e şi sensul Ciuleandrei.

Din talpa ţării se ridicau apostolii şi preoţii

Din talpa ţării se ridicau apostolii şi preoţii. Ca să fim cinstiţi, unitatea României politic a fost făcută de oameni politici, dar în cuget şi-n simţiri a fost făcută de preoţi şi de învăţători. Cei care au educat pe elevi au fost învăţătorii, iar preoţii i-au dat certitudinea unei credinţe drepte, adânc ancorată într-o tradiţie care era clădită pe baze morale. În comunism toate valorile au fost inversate. Pur şi simplu, a fost eradicată elita satelor.
F.P.: Şi nu numai a satelor…
A.O.P.: Nu, nici vorbă. Întâi comuniştii au lovit în Armata Română şi toată elita acesteia a fost decimată. Numai la Aiud au fost închişi 52 de generali, aşa-zişii criminali de război. Dar câţi au fost omorâţi fără să ajungă în închisoare! Sunt atâtea crime care s-au făcut fără proces şi acelea nu se mai ştiu.
Pe urmă, după ce au terminat Armata Română, au decapitat spuma politică, a urmat Academia Română, cu toată intelectualitatea, pe urmă au luat viitorul, elevii şi studenţii, şi apoi au executat talpa ţării, ţărănimea înstărită, cu tradiţiile ei.

Nu puteai rezista fără credinţă în închisoare
Continuarea interviului din VEGHEA, an II, nr 2 la
https://vlad-mihai.blogspot.com/

Vezi si
Dna Aspazia Otel Petrescu despre vremurile cipului biometric

LA MULŢI ANI, DOAMNA ASPAZIA OŢEL PETRESCU!

• Share
• Tweet
• Pin
• Email