Victor Roncea Blog

• Share
• Tweet
• Pin
• Email

O productie MDV Film. Producator: Mihai Orasanu. Redactor: Anca Filoteanu, Imagine: Marian Stanciu

„În noaptea de 13 spre 14 septembrie 1940, trupe ale regimentul 201 motorizat Budapesta, împreună cu unii localnici maghiari şi cu membri ai organizaţiei Nemzetőrség (“Straja naţiunii”) au declanşat un holocaust în comuna Ip din judeţul Sălaj, precedat de torturi şi violuri.”

La numai 3 zile de la intrarea armatei ungare de ocupație pe teritoriul românesc, a început seria masacrelor împotriva populației civile românești. Acestea au avut o intensitate crescută în primele două săptămâni dupa ocuparea Transilvaniei dupa Dictatul de la Viena. Astfel, în doar 11 zile, trupe ungurești au ucis aproximativ 1.000 de români. Cel mai afectat de ucideri a fost județul Salaj, unde au fost masacrați 477 de români. Este vorba de un adevarat genocid etnic statal asupra romanilor, primul de acest gen din timpul celui de-al doilea razboi mondial, pentru care statul vecin, Ungaria, un “dusman natural” al Romaniei, nici nu si-a cerut vreodata scuze, nici nu a ridicat vreun memorial si nici nu a platit pentru victimele facute.
Dumnezeu sa-i odihneasca in pace pe martirii romani ucisi de unguri. Romane, nu-i uita si NU UITA!

Sursa: Ziaristi Online

Vezi si: Un documentar cutremurator: A fost odata (in) Transilvania – de Manuela Morar

UDMR urmareste destramarea Romaniei si PDL stergerea identitatii nationale. Interviu cu Profesorul Dinu Giurescu

De ce trebuie respinsa “Legea Minoritatilor”. Consideratii asupra pericolului cedarii la santajul UDMR si al Ungariei. STUDIU

Masacre în Transilvania de Nord, 1940-1944

Printre cele mai cunoscute și bine documentate asemenea masacre se numără:

• Masacrul din Treznea
• Masacrul din Ip
• Masacrul de la Sărmașu
• Masacrul din Moisei

Masacre au avut loc și în alte localități ca: Nușfalău, Cerișa, Marca, Brețcu, Mureșenii de Câmpie, Mihai Bravu, Ciumărna, Zalău, Huedin, Belin, Zăbala, Halmășd, Sântion, Cosniciu de Sus, Camăr, Aghireș, Sucutard, Ditrău, Suciu de Sus, Tărian, Prundu Bârgăului, Cătina, Răchitiș, Șincai, Turda, Ozd, Gădălin.

Armata horthystă intrând într-un sat din Transilvania, septembrie 1940

Date generale și premise ale acestor atrocități

După Dictatul de la Viena din 30 august 1940, NV Transilvaniei intră sub ocupație maghiară. Prin Ardeal sau Transilvania înțelegem pe tot parcursul acestui articol atât regiunea istorică cu același nume cât și Crișana și Maramureș. A fost cedată o suprafață de 43.492 km pătrați, reprezentând jumătate din teritoriul Transilvaniei cu o populație de 2.667.000 locuitori dintre care:^[1]

• 50.2% români
• 37.1% maghiari și secui
• 12.7% germani, evrei și alte naționalități.

Dictatul de la Viena – zona cedată Ungariei

Teritoriul ocupat de maghiari în timpul celui de-al doilea război mondial a rămas în istorie sub numele de Transilvania de Nord și cuprindea nord-vestul regiunii cu același nume precum și ținuturile secuiești. Un număr de 8 județe din totalul de 23 câte număra Transilvania au fost înstrăinate în întregime, alte 3 au fost spintecate în două, creându-se astfel un hotar artificial ce ajungea până în mijlocul pământului românesc.^[1]

După anunțarea hotarârilor de la Viena a urmat marea dramă pentru români a refugiului din fața ocupantului și evacuarea instituțiilor românești din zona cedată. Mii de români, mai cu seamă intelectuali, au părăsit zona cedată. Printre ei s-a aflat și corpul profesoral al Universității din Cluj, format din personalități de elită precum: Sextil Pușcariu, Iuliu Hațeganu, Onisifor Ghibu sau Emil Racoviță. La fel și colectivul Operei Române, refugiat la Timișoara.

Încercând o clasificare a masacrelor petrecute în teritoriul ocupat de autoritățile ungare se poate observa că marea majoritate au avut loc în toamna anului 1940, imediat după instaurarea regimului maghiar, și în toamna anului 1944, după ce România trece de partea Aliaților. Atrocitățile asupra românilor și evreilor petrecute între lunile septembrie și octombrie ale anului 1944 s-au desfășurat în prima fază pe teritorile românești aflate în imediata apropiere a graniței cu Transilvania ocupată, în timpul ofensivei rapide a ungurilor împotriva României, iar mai apoi pe parcursul retragerii armatelor horthyste din ținuturile ardelenești. Astfel o primă clasificare a masacrelor din Transilvania poate fi următoarea:

• Masacrele din toamna anului 1940 în teritoriile ocupate
• Masacrele din lunile septembrie și octombrie 1944.

Aceste atrocități pot fi împărțite după etnia celor vizați de către horthyști în:

• Masacre îndreptate împotriva populației românești
• Masacre îndreptate împotriva evreilor.Masacrele împotriva populației românești din toamna anului 1940

Miklós Horthy împreună cu soția sa Magdolna Purgly primiți cu ovații în Transilvania ocupată, în anul 1940

La cinci zile după Dictatul de la Viena, pe data de 5 septembrie 1940 ora 7.00, prima unitate maghiară trece frontiera pe la Sighetul Marmației. Două armate ungare intră pe teritoriul Ardealului anexat:

• Armata I – cu un efectiv de 208000 militari, care a operat în partea de nord-est a Transilvaniei
• Armata a II-a – cu un efectiv de 102000 militari, care a operat în zona Oradea–Cluj.

În prima zi principalele orașe ocupate au fost Carei, Satu Mare, Sighetul Marmației și Ocna Șugatag. S-au stabilit 9 etape de înaintare, fiecare a câte 40-80 km. Ultimele localități luate în stăpânire la data de 13 septembrie 1940 au fost Sfântu Gheorghe și Târgu Secuiesc.^[2] Înaintarea trupelor maghiare s-a produs în condiții pașnice, neexistând decât câteva incidente răzlețe cu ostașii români aflați în retragere pe teritoriul Transilvaniei “de sud”. Armata horthystă a fost întâmpinată cu bucurie de către numeroși localnici unguri, păstrându-se până astăzi imagini cu trupele maghiare defilând prin principalele orașe ale Ardealului cedat. ^[3]

La numai 3 zile de la intrarea armatei ungare de ocupație pe teritoriul românesc, a început seria masacrelor împotriva populației civile românești. Acestea au avut o intensitate crescută în primele două săptămâni de la anexarea Transilvaniei de Nord. Astfel, în doar 11 zile, trupe ungurești au ucis aproximativ 1.000 de români. Cel mai afectat de ucideri a fost județul Sălaj, unde au fost masacrați 477 de români.^[4]

Nușfalău, 8 septembrie 1940

Nușfalău este o comună din județul Sălaj, aflată la 39 km de orașul Zalău. După ce la 7 septembrie 1940, armata ungară intră în Șimleul Silvaniei, iar o zi mai târziu ocupă Zalăul, în comună are loc un nou masacru împotriva civililor etnici români. Victime au fost 11 oameni, două femei și 9 bărbați din satul bihorean Almașu Mare, care se aflau în trecere spre casă în Nușfalău.

Faptele au fost stabilite de către Tribunalul Poporului din Cluj, prin Hotărârea nr. 1, sentința publică din 13 martie 1946. În dimineața zilei de 8 septembrie 1940, la ieșirea din Nușfalău, oamenii au fost opriți din drum de localnicul etnic maghiar Szinkovitz Zoltan din comună și de un soldat ungur care-l însoțea. Din sentința judecătorească reiese că acești doi maghiari au readus victimele în centrul satului, le-au percheziționat, fără a găsi nimic compromințător contra lor, și-au însușit obiectele personale, i-au bătut în mod sistematic și i-au împus cu baionetele, după care cele două femei au fost lăsate în libertate. Cei 9 bărbați au fost urcați într-o căruță militară, care a fost îndreptată spre comuna Zăuan până la o distanță de aproximativ 500 de metri de această ultimă comună, unde românii au fost uciși prin străpungerea cu baioneta în inimă. Concomitent, alți doi localnici etnici maghiari, din proprie inițiativă, le-au prins pe cele două femei lăsate libere, ducându-le la locul masacrului unde au împărtășit aceeași soartă ca și cei 9 bărbați.^[5]

Toate cadavrele au fost înmormântate sumar și acoperite numai cu frunze, iar îngroparea lor în cimitirul satului Nușfalău a avut loc numai peste câteva zile, la stăruința locuitorilor, după ce cadavrele începuseră să se descompună. Numele etnicilor maghiari este cunoscut și ei au fost pedepsiți de către Tribunalul Poporului din Cluj, pe când militarii făptași unguri au rămas neidentificați.

Treznea, 9 septembrie 1940

Monumentul din centrul comunei dedicat victimelor horthyste din Treznea

Printre cele mai mari tragedii împotriva românilor săvârșite de către armata horthystă în înaintarea sa pe teritoriul Ardealului anexat se înscrie și masacrul de la Treznea, comună aflată în județul Sălaj, la 15 km de orașul Zalău. Trupe maghiare aparținând batalionul 22 Grăniceri Debrețin aflat sub comanda locotenentului Akosi au intrat la data de 9 septembrie în localitate. Primele victime au fost copiii aflați cu vitele la păscut, cadavrele lor fiind descoperite ulterior pe izlazul comunal. După ocuparea satului, unitățile maghiare au dezlănțuit măcelul. Români și evrei au fost masacrați cu focuri de mitraliere, străpunși cu săbiile și baionetele, iar casele atacate cu grenade și incendiate. În urma acestor incidente au murit 93 de persoane, dintre care 87 de români și 6 evrei.^[6]

Versiunea oficială dată la Budapesta a fost aceea că trupele maghiare care au intrat în comuna Treznea au fost atacate cu focuri de armă de fiica preotului din localitate și de către alți localnici, varianta fiind una falsă deoarece există dovezi prin care se demonstrează că masacrul a fost unul premeditat, armata horthystă abătându-se din marșul său pentru a-i ataca pe românii din sat. Versiunea maghiară este infirmată chiar de către un general ungur, care a intervenit în ultimul moment, diminuând dimensiunea dezastrului și mustrându-l pe locotenentul Akosi, declarând textual:^[7]

În fiecare an pe 9 septembrie sătenii din Treznea comemorează victimele acestui masacru la monumentul din localitate dedicat acestora.

[modificare] Ip, 13/14 septembrie 1940

Monumentul din Ip ridicat în memoria românilor ucişi de armata maghiară

Cea mai mare și mai îngrozitoare atrocitate comisă de armata ungară în complicitate cu etnicii maghiari locali, unde au căzut cele mai numeroase victime nevinovate -157 de morți^[4]– cu ocazia ocupării Ardealului, este cea de la Ip, localitate din județul Sălaj, aflată la 45 km de orașul Zalău. Modul în care s-a desfășurat acest masacru a fost stabilit de către instanța Tribunalului Poporului din Cluj la 13 martie 1946.

Sub pretextul răzbunării celor doi militari unguri morți într-o explozie în comuna Ip la 7 septembrie 1940, cu ocazia trecerii trupelor prin localitate, locotenentul Vasvári Zoltán din armata horthystă părăsește în ziua de 13 septembrie 1940 localitatea Nușfalău unde se afla cantonat, îndreptându-se cu compania sa spre comuna Ip. Motivarea uciderii celor 157 de localnici este și de această dată una fictivă, deoarece explozia s-a produs din cauza unui defect de ambalaj al muniției, dovadă fiind faptul că cei patru români arestați au fost eliberați după aproximativ o lună.

În noaptea de 13 spre 14 septembrie, în jurul orei 11 noaptea, locotenentul Vasvári Zoltán ajunge în comuna Ip. Imediat, împreună cu câțiva etnici maghiari încep să vâneze casele românilor. Aceștia erau treziți din somn și apoi uciși cu cruzime. Localnicii unguri erau în special folosiți pentru a indica gospodăriile românești. A doua zi dimineața, din ordinul locotenentului, mai mulți localnici au fost puși să sape o groapă în cimitiriul satului, iar alți săteni au fost scoși cu căruțele și au mers din casă în casă pentru a ridica și transporta cadavrele la cimitir.

În fiecare an pe 14 septembrie sătenii din Ip comemorează victimele acestui masacru la monumentul din localitate dedicat acestora.

Cerișa, 15 septembrie 1940

Fără a mai exista și în acest caz vreun motiv de represalii, o companie de militari unguri neidentificați, conduși de doi ofițeri, au intrat, în dimineața zilei de 15 septembrie, în satul Cerișa, județul Sălaj. Date despre masacru aflăm din aceeași sentință a Tribunalului Poporului din Cluj. Acești soldați adună din localitate 64 de români, pe care îi duc pe dealul de lângă comună. În timpul strângerii sătenilor, aceiași militari împușcă 7 oameni. Ajungând la locul amintit, unul dintre ofițeri a ordonat evreilor să iasă în față și astfel au ieșit 5 persoane, care au fost îndrumate, sub pază, pe celălalt versant al dealului. Apoi celor 59 de români rămăși li s-a poruncit să fugă pe deal în jos, ceea ce ardelenii au executat, iar soldații, la ordinul ofițerului, au deschis focul după ei. Norocul celor proscriși în acest fel la moarte a fost că au reușit să se ascundă la timp prin râpele și cutele de teren ale dealului, astfel că numai un anume Herța Gavril din comuna Cosniciul de Jos a fost lovit mortal.

Concomitent cu această teribilă operațiune, pe celălalt versant s-a procedat în același fel și cu cei 5 evrei, 4 dintre ei fiind împușcați.^[5]

Marca, 15-16 septembrie 1940

În dimineața zilei următoare masacrelor de la Ip, o companie de honvezi ce făcea parte din unitatea cantonată la Șimleul Silvaniei și-a făcut apariția în comuna Marca, din județul Sălaj aflată la 55km de orașul Zalău. Această companie a fost însoțită și de civili din Ip, dintre care unii erau îmbrăcați în haine militare, pentru a nu fi recunoscuți. În ziua de 15 și 16 septembrie 1940 acești militari, sub conducerea lui Ösz Arpad drept călăuza și a lui Incze Ștefan, ambii din comuna Ip, au împușcat pe câmp și în curțile locuitorilor doi evrei, 3 slovaci și 6 români. În documentele maghiare, motivul uciderii celor 11 persoane a fost retorsiunea militară. Pretextul nu este nici aici unul valid, deoarece în această comună nu numai că nu aveau nimic de reprimat din cauză că nu li se întâmplase nimic, dar nici măcar nu trecuseră trupele maghiare prin Marca.^[8]

Brețcu, 16 septembrie 1940

La 12 septembrie 1940, Boldea Niculae din comuna Brețcu, județul Covasna, și fiul său mai mare cu același nume, au fost închiși la Primăria localității, pe motivul că tatăl s-a plâns că fiul a fost bătut de către un localnic maghiar. Armata ungară intră în comună la 13 septembrie, iar căpitanul care comanda acea unitate a dispus ținerea în continuare a românilor în arest. În noaptea de 13 spre 14 septembrie 1940 au fost devastate casele la aproximativ 20-30 de români de către oamenii din sat și soldați. La 14 septembrie este întemnițat și fiul cel mai mic al lui Boldea, în vârstă de 14 ani.

La 16 septembrie 1940, mai mulți soldați maghiari merg la casa familiei Boldea, sub pretextul de a lua haine și alimente necesare pentru expulzarea bărbaților în România. După ce au luat cele trebuincioase, militarii s-au întors la primărie, unde au dispus ca victimele să fie urcate într-un camion, ce a pornit mai apoi spre granița. Militarii s-au oprit însă pe vârful Măgheruș, unde Boldea și fiii săi au fost împușcați și apoi îngropați.^[8]

Mureșenii de Campie, 20 septembrie 1940

Tragedia familiei preotului român Andrei Bujor din satul clujean Mureșenii de Câmpie și a altor locuitori din comună a avut loc după instaurarea oficială în Transilvania ocupată a administrației militare ungare. În localitate erau cantonați soldați ai armatei maghiare, conduși de locotenentul Csordás Gergely, din Regimentul 19 honvezi din Nyiregyhaza.^[9]

Modul în care s-a desfășurat această atrocitate a fost stabilit de aceeași instanță clujeană, Tribunalul Poporului, la 13 martie 1946. În casa preotului român, ce era căsătorit și avea 3 copii, erau cantonați mai mulți soldați unguri. Fiind deranjat de agresivitatea militarilor, părintele pleacă la Cluj pentru a solicita intervenția comandamentului militar, însă se întoarce în seara zilei de 20 septembrie, fără a obține nimic. Locotenentul Csordás Gergely trimite imediat o patrulă de 12 soldați înarmați în casa preotului Bujor cu ordinul precis de a-l extermina împreună cu toată familia, precum și cu cei arestați în aceeași după amiază: cantorul Gurzău Ioan și soția lui Valeria, învățătorul Petrea Gheorghe împreună cu soția Natalia, fiica Rodica în vârstă de 5 ani și soacra Ana Miron. Soldații trimiși se conformează ordinului primit și îi împușcă pe toți cei prezenți în casa parohială și anume pe membrii familiei Bujor prin camerele de culcare, iar pe ceilalți prin curte. Aceeași soartă a împărtășit-o și servitoarea preotului, unguroaica Juhasz Sarolta. Toate victimele, în număr de 11, au fost îngropate în aceeași noapte în curtea casei. S-a dovedit apoi în fața instanței clujene că masacrul a fost comis la îndemnul contelui Wass Albert, care îl ura pe părintele Bujor din cauza unui teren de vânătoare și pentru că vedea în dânsul un mare român.

Cronologia altor masacre

• 7 septembrie 1940, în satul bihorean Mihai Bravu începe seria atrocităților împotriva etnicilor români. Până pe 7 septembrie 1940 județul Bihor este ocupat în totalitate de către armata maghiară. În acest context are loc și tragedia din localitatea menționată când 22 de țărani români, printre care și doi copii, sunt adunați pe câmp și împușcați de soldați unguri.^[4]
• 8 septembrie 1940, în satul Ciumărna din județul Sălaj trupele ungare au ucis 11 persoane, în înaintarea lor spre centrul Ardealului.^[6]
• 9 septembrie 1940, Zalău soldați maghiari rămași neidentificați au intrat în casele românilor Vicaș Grigore și Prunea Gheorghe. omorând prin împușcare pe Vicaș Grigore împreună cu soția și fratele său, precum și pe soția lui Prunea Gheorghe, însărcinată în ultima lună. În colțul casei lui Vicaș, tot acești soldați au mai ucis un țăran din comuna Treznea, cu numele Pop Nicolae, care venise cu lapte la Zalău. Numărul victimelor ucise a fost 27.^[10]
• 10 septembrie 1940, Huedin trupele maghiare de ocupație în marșul lor spre Cluj-Napoca au maltratat și ucis pe protopopul ortodox Aurel Munteanu și pe polițistul Gheorghe Nicula.^[5]
• 13/14 septembrie 1940, în comunele Belin și Zăbala din județul Trei Scaune interbelic, astazi Covasna, trupele maghiare sosite in aceste localități au atacat și vandalizat casele românilor, oamenii fiind bătuți și maltratați în speranța determinării lor să treacă frontiera în România. Mai multe familii și-au părăsit caminele plecând în Regat, iar alții au fost expulzați de către autoritățile ungare, proprietățile lor fiind confiscate.^[11]
• 16 septembrie 1940, honvezi maghiari, rămași neidentificați, au ucis cu focuri de armă în comuna Halmășd, județul Sălaj, 3 locuitori români, iar în dimineața zilei de 17 septembrie 1940 au fost împușcați 7 membrii ai familiei Maticec, inclusiv un băiat de numai 5 luni. Toate aceste fapte au fost cuprinse în sentința din 13 martie 1946 a Tribunalului Cluj.
• 16/17 septembrie 1940, în comuna bihoreană Sântion, familia țăranului Tipănuț Gheorghe a fost maltratată de câțiva soldați maghiari. Soția acestuia a fost lovită cu revorvelul și cu picioarele, iar Tipănuț împreună cu cei doi fii ai săi au fost împușcați. Dintre cei 3 bărbați doar fiul cel mai mic a scăpat cu viață.^[12]
• 16 septembrie 1940, în satul Cosniciu de Sus, județul Sălaj, un grup de soldați horthyști au scos din caselor lor pe mai mulți români, dintre care 11 au fost omorâți. Pe 18 septembrie 1940 un alt grup de militari au prins și împușcat pe locuitorul Costelaș Dumitru. În tot timpul masacrelor, soldații erau însoțiți de civili din comunele vecine, rămași neidentificați, care indicau casele românilor.^[12]
• 18 septembrie 1940, în comuna Camăr, din județul Sălaj, 4 români sunt uciși în pădurea Zăuan, după ce mai înainte au fost schingiuți și mutilați.^[12]
• circa 18-21 septembrie 1940, în comuna clujeană Aghireș un nou român a fost ucis și maltratat. În toamna anului 1940, Kovacs Iosif în calitate de primar al localității a desfășurat o activitate ostilă contra populației românești și evreiești, pe care o denunța comandantului militar, întocmind liste cu cei ce trebuiau maltratați. Astfel, săteanul Gheorghe Boc a fost ridicat de acasă în seara zilei de 18 septembrie 1940 de către o patrulă horthystă, fiind supus timp de câteva zile unor groaznice schingiuiri. Mai apoi a fost silit să-și sape singur groapa, fiind împușcat iar corpul tăiat cu săbii. Este ulterior îngropat la marginea unui rău, unde cadavrul a fost descoperit întâmplător, la scurt timp după asasinarea victimei.^[13]
• 22 septembrie 1940, în satul Sucutard, din județul Cluj, alți 2 români și evrei sunt uciși. La îndemnul familiei de grofi unguri Wass din localitate sunt arestați cetățenii Moldovan Iosif și Câț Ioan, care în anul 1938 au pornit un proces penal împotriva contelui Wass Albert pentru leziuni corporale. Surorile Mihaly Estera și Rozalia au fost și ele reținute, bănuite de Wass pentru activitate comunistă și denunțătoare la autoritățile românești față de acesta. În ziua de 22 septembrie 1940, cei 4 arestați au fost duși sub pază militară în comuna Țaga, unde a doua zi dimineața au fost împușcați și aruncați în groapa comună.^[9]
• octombrie 1943, în comuna Suciu de Sus, județul Someș interbelic, astăzi județul Maramureș, doi români sunt împușcați, în timp ce încercau să se ascundă de militarii maghiari.^[14]Masacrele împotriva populației românești din toamna anului 1944

Seria crimelor împotriva populației românești din Transilvania ocupată a fost reluată în toamna anului 1944, imediat după încheierea armistițiului dintre România și Aliați. Atrocități au fost săvârșite și în câteva localități din Ardealul aparținând României, aceste așezări aflându-se în imediata apropiere a graniței.

Band, Grebeniș, Oroiu, septembrie 1944

Imediat după ce România a încheiat armistițiul cu Aliații, etnici localnici maghiari înarmați în colaborare cu grănicerii de la pichetul unguresc din comuna Band, județul Mureș, au atacat prin surprindere frontiera română, omorându-l pe sergentul Predescu. Zeci de români din satul Mărășești au fost ridicați de la casele lor și închiși cu cătușe la mâini într-o pivniță, gospodăriile fiindu-le, de asemenea, vandalizate.

Trecând apoi frontiera aceleași bande, au jefuit comuna Grebeniș, împușcând 3 localnici și ridicând pe românii ce nu apucaseră să se refugieze. Ducându-i până la graniță, maghiarii i-au pus să sărute pietrele de hotar și să mulțumească că au ajuns pe teritoriul sfânt al Ungariei. Alți doi români din satul Oroiu au fost mai apoi bătuți și ulterior uciși.^[15]

Sărmașu, 15 septembrie 1944

Cimitirul de pe dealul Suscut de la marginea comunei clujene Cămăraşu al celor 126 de evrei din Sărmașu uciși de horthyști

În toamna anului 1944, 126 de evrei din orașul Sărmașu, județul Mureș sunt uciși și mai mulți români maltratați, iar apoi deportați. După Dictatul de la Viena din 30 august 1940, Sărmașu rămâne în cadrul României, aflându-se la mai puțin de o oră de mers pe jos de granița cu Ungaria.^[16] La începutul războiului, localitatea avea o populație de aproximativ 3200 de oameni, împărțită pe etnii aproape egal între români și maghiari și existând circa 200 de evrei.^[17] Pe data de 23 august 1944, România trece de partea Aliaților, armatele germane și ungare pornind la o puternică ofensivă contra noului inamic și pătrunzând în Câmpia Transilvaniei pe o adâncime de circa 30-60 km peste linia de frontieră existentă atunci. La 5 septembrie 1944 armata maghiară ocupă comuna. Din acest moment începe opresiunea împotriva evreilor și românilor de aici. Populația maghiară din zonă ce sprijinea cauza Ungariei, în dorința recâștigării întregii Transilvanii împreună cu garda maghiară încep să jefuiască casele evreilor și românilor.^[18] Pe data de 9 septembrie 1944, echipa de jandarmi maghiari ridică din casele lor pe mai mulți români ce îndepliniseră funcții importante în administrarea comunei, ei fiind duși într-un lagăr improvizat din localitate. Timp de mai multe zile cu toții au fost supuși unui tratament ostil din partea ocupatorilor. Din sentința dată la 28 iunie 1946 de către Tribunalul Poporului din Cluj aflăm și următoarele: “In lagăr li s-a aplicat un tratament cât se poate de neomenos, constând în bătăi, maltratări și înscenării de executiii în timpul nopții. De exemplu, odată toți românii din lagăr au fost scoși în curte, puși în genunchi (“La biserică”), iar după acest exercițiu, toți, fără deosebire de vârstă, au fost puși să se dea peste cap până la istovire.”

În ziua de 15 septembrie 1944, unii dintre români au fost eliberați, iar alți 18 au fost deportați în Ungaria. Ei au fost duși cu camionul în Cluj, iar aici au fost încolonați pe jos, sub escortă de polițiști civili, pe drumul spre Jibou și apoi la Budapesta.^[18] Unul dintre cei deportați și apoi declarați morți a fost și Iuliu Moldovan, tatăl artistului Ovidiu Iuliu Moldovan. A fost ucis și preotul Micu, un om în vârstă de aproape 80 de ani. Din păcate numărul total de morți al românilor deportați nu se cunoște cu exactitate.

Tărian, 29 septembrie 1944

În condițiile fluctuațiilor înaintării și retragerii frontului în septembrie 1944, satul Tărian din județul Bihor este reocupat de trupele germano-maghiare la 29 septembrie 1944 și întrucât această așezare fusese în partea Ardealului cedat, prin Dictatul de la Viena, revin în localitate și jandarmii unguri ce alcătuiau paza publică. S-au format două echipe de gardă, atât pentru satul Tărian cât și pentru așezarea vecină, Girișu de Criș.

Seara, echipa responsabilă pentru localitatea în cauză, condusă de Vitéz Harmathi Alexandru junior a trecut la hărțuirea gospodariilor românești. Astfel au fost uciși 15 oameni, existând și câțiva răniți grav. După comiterea acestor crime, garda s-a deplasat în satul vecin Girișu de Criș, cu scopul de a comite și aici acte identice. Au fost opriți însă de către echipa de pază de acolo, aflată sub comanda locuitorului Vagaszki Alexandru, care l-a dezarmat pe Harmathi.^[19]

Prundu Bârgăului, 10 octombrie 1944

La 10 octombrie 1944, când în zona Bârgăului se duceau lupte de către trupele române și cele sovietice împotriva ocupantului s-a consemnat un alt moment de represiune asupra populației românești civile. În toamna anului 1944 aici erau staționate, în retragere, Divizia 27 grăniceri secui și Regimentul ungar 33 vânători de munte.

Mai mulți comandanți militari au ridicat aproximativ 20 de locuitori români din comuna bistrițeană Prundu Bârgăului, care au fost trimiși la Bistrița, de unde însă li s-a dat drumul după 2 zile. 7 dintre ei au fost însă din nou arestați și închiși într-o pivniță. În noaptea de 10 octombrie, românii au fost scosi și conduși până la marginea unui șanț de apărare antiaeriană, unde au fost împușcați și aruncați în șanț. Una dintre victime, preotul Pop Augustin a fost rănit mai ușor, reușind să fugă și să scape cu viață. Tot atunci a fost ridicat de acasă și funcționarul Popovici care a fost dus către o destinație necunoscută, nemaîntorcându-se niciodată.^[20]

Moisei, 14 octombrie 1944

În seria atrocităților îndreptate împotriva populației civile românești se înscrie și masacrul din comuna Moisei, județul Maramureș. Un număr de 31 de țărani ardeleni au fost adunați într-o casă și uciși de soldații unguri aflați în retragere, rămânând în viață doar doi oameni. Aceștia erau internați în lagărele de muncă din orașul maramureșean Vișeu de Sus, fiind acuzați de “trădare de patrie”. De aici, cei 31 de români au fost duși cu un camion la Moisei, satul fiind complet evacuat de locuitori. 12 dintre ei au fost închiși într-o căsuță de lemn, fiind împușcați de către soldații maghiari, care trăgeau prin geamuri și ușă. În continuare au fost uciși și ceilalți români. Masacrul s-a întâmplat pe la orele 15, în aceiași noapte, militarii incendiind satul și arzând circa 300 de case. Cadavrele intrate deja în putrefacție, au fost îngropate la două săptămâni după comiterea crimelor, când localnicii, evacuați de autorități, au revenit la gospodăriile lor.^[18]

Cronologia altor masacre

• începutul lunii septembrie 1944, în comuna clujean Cătina, situată la frontiera cedată prin Dictatul de la Viena, mai mulți etnici unguri localnici au jefuit casele românești din localitate, ucigând o fetiță în vârstă de 16 ani și rânind alți doi oameni.^[21]
• toamna anului 1944, în satul Răchitiș, județul Harghita sunt uciși 7 români, de către un ofițer din armata ungară, însărcinat cu aprovizionarea Batalionului 5 secuiesc de graniță. Sub bănuiala partizanatului cu partea română, soldatul arestează șapte păstori care se aflau ascunși în pădurea satului. La ordinul ofițerului se formează o echipă de execuție, însă aceștia refuză să comită crimele. Sunt aleși alți militari care îi împușcă în final pe cei 7 români.^[22]
• 5-7 septembrie 1944, grăniceri unguri, încadrați de civili din comuna mureșeană Șincai au trecut frontiera în satul Fânațe, unde au omorât 3 localnici români. De teamă să nu fie maltratat, aflând că a fost căutat de echipele maghiare, Ursuț Gheorghe s-a spânzurat în curtea casei sale. Aceleași bande au jefuit și incendiat gospodăriile românești.^[23]
• 8 septembrie 1944, satul Ozd, județul Târnava Mică interbelic, azi județul Mureș, aflat pe teritoriul Ardealului liber, este ocupat de trupele horthyste, preotul maghiar din localitate predă autorităților maghiare doi ciobani români. Aceștia au fost duși sub escortă în orașul Luduș, unde au fost ulterior executați prin împușcare și îngropați.^[24]
• 23/24 septembrie 1944, în satul clujean Gădălin, soldați din armata de ocupație ungară au împușcat 2 locuitori români. Cadavrele lor au fost descoperite de armata romană, dezbrăcate și îngropate în islazul comunal.^[19]
• 24 septembrie 1944, în condițiile luptelor dintre armatele ungare și cele române și sovietice, în Turda, județul Cluj alți 18 români sunt uciși. Aceștia, în special femei și copii, se adăposteau de focurile de artilerie sub un pod de cale ferată, când au fost împușcați de către honvezi.Urmările masacrelor din Transilvania de Nord

După ocuparea Ardealului de Nord de către trupele ungare în toamna lui 1940, pentru populația românească a început unul din cele mai întunecate capitole ale istoriei recente. La acțiunile de răzbunare ale unor maghiari naționaliști ardeleni, împotriva românilor trebuie adăugate abuzurile militarilor, măsurile de teroare ale poliției instalate de noile autorități, arestări ilegale, execuții sumare și aroganța agresivă a reprezentanților noilor structuri administrativ-publice și a aparatului funcționăresc. În cursul unor acțiuni de depistare erau vizați, în primul rînd, români naționaliști, adică preoți și învățători. Aceștia au devenit victimele unor cetățeni maghiari excesiv de zeloși, ale trupelor ungare și ale unor bande paramilitare, fiind batjocoriți, maltratați sau chiar linșați.^[25]

Date oficiale despre abuzurile comise de către horthyști

Într-un raport statistic al Secretariatului de Stat pentru naționalități de la București privind situația din Ardealul de Nord în perioada 30 august 1940 – 1 noiembrie 1941 sunt menționate 919 omoruri, 1126 schingiuri, 4126 bătăi, 15.893 arestări, 124 profanări, 78 respectiv 447 devastări colective și individuale.^[25]

La câteva zile de la instalare, autoritățile de ocupație au început deportarea românilor în lagăre. Potrivit unui raport al comandantului lagărului de la Püspökladány, rezultă că numai în acel lagăr au fost internați în luna septembrie 1940 un număr de 1315 români, mult peste capacitatea sa maximă. În consecință, încă din aceeași lună au fost înființate noi lagăre la Someșeni și Florești, lângă Cluj Napoca.^[26]

Au existat și expulzări în masă ale ardelenilor peste linia de demarcație impusă prin Dictatul de la Viena, îndeosebi a celor considerați periculoși sau potrivnici noului regim. Începute în anul 1940, expulzările au fost practicate până în 1944, când ocupanții au fost alungați de trupele române în cooperare cu cele sovietice. Astfel, până la 1 ianuarie 1941, numărul total al românilor refugiați era de 109.532 suflete, la care se mai adaugă și cei 11.957 de ardeleni expulzați de autoritățile maghiare. ^[27] O statistică vizând perioada 1 septembrie 1940 – 1 decembrie 1943 indică un total de 218.919 persoane expulzate.^[28]Acestora li s-au adăugat numeroșii refugiați, care și-au părăsit locuințele de teama noii administrații maghiare. Documentele vremii arată că la data de 23 august 1944, când a început lupta pentru eliberarea Transilvaniei de Nord, în România se aflau peste 500.000 de persoane provenind din teritorile ocupate de horthyști.^[29] În această perioadă, școlile și bisericile românești au avut și ele de suferit. Pe teritoriul Ardealului cedat la data de 30 august 1940 funcționau 1666 de școli elementare cu predare în limba romană și 67 de unități de învățământ liceal, profesional și superior. La începutul anului școlar 1941/1942, numărul școlilor primare s-a redus cu 792 de unități, iar în anul 1940/1941 au funcționat un singur liceu – cel din Năsăud – și 7 secții românești pe lângă alte diferite licee.^[28]

Membri participanți

Albert Wass

Cele trei organe de represiune ale regimului horthyst erau armata, poliția și jandarmeria, completate de mulțimea de organizații naționalist-șovine, instituții militarizate sau paramilitare. Cele mai cunoscute organizații paramilitare iredentiste implicate au fost:^[28]

• Garda zdrențăroșilor (Rongyos Gárda)- s-au remarcat în acțiuni de prigonire a românilor;
• Vânătorii Turanici (Turáni Vadászok), organizație terorist-informativă cu centre județene, la nivel de plasă și de oraș;
• Uniunea camaraderească – Turul (Turul Bajtársi Szövetség);
• Asociația generală secuiască de frontieră (Országos Magyar Lövész Egyesület)
• Divizia secuiască de frontieră (Székely Határok Hadosztály);
• Organizația de zece (Tízes Szervezet).

După terminarea conflictului, la 10 iulie 1945, s-a înființat la Cluj Napoca un Tribunal al Poporului pentru a-i judeca pe criminalii de război. Acesta a adunat date, dovezi, mărturii privind masacrele săvârșite pe teritoriul din nord-vestul României. Tribunalul Poporului din Cluj a dat 9 sentințe sau hotărâri în perioada 13 martie – 28 iunie 1946. După desființarea sa, actul de justiție privind pedepsirea criminalilor de război este preluat de Curtea de Apel Cluj, în anii 1946 – 1952. Majoritatea acuzaților au fost judecați în lipsă și nu și-au ispășit niciodată pedeapsa. Edificator este faptul că din totalul de 72 de criminali maghiari (52 din Ungaria și 20 din România) condamnați la moarte de Tribunalul Poporului din Cluj, absolut toți au fost judecați în contumăcie. Printre personalitățile maghiare transilvănene implicate în acțiuni contra românilor se numără contele și scriitorul maghiar Albert Wass. El împreună cu tatăl său Andrei Wass au fost găsiți vinovați în 1946 de crime de război și condamnați la moarte de Tribunalul Poporului Cluj. Potrivit procurorilor aceștia au ordonat asasinatele asupra etnicilor români și evrei de la Mureșenii de Câmpie și Sucutard.

Reacțiile maghiarilor față de atrocitățile comise sub ocupația horthystă

Maghiarii din Transilvania intrată sub stăpânirea Ungariei au întâmpinat cu satisfacție hotărârile Dictatului de la Viena, sperând că la finalul războiului Hitler va acorda lui Horthy întreg Ardealul.^[16] Mulți etnici maghiari au participat alături de militari la masacrele împotriva populației românești. Aceștia au devastat, profanat și dărâmat din temelii biserici românești – în secuime mai ales – au jefuit și incendiat casele românilor ori au maltratat și uciși “vlahi”. Nu au lipsit însă, ce-i drept în puține cazuri, și localnici unguri care s-au implicat în salvarea unor familii de români. Printre aceștia este cunoscut cazul lui Gall Iosif, care a salvat de la moarte mai mulți ardeleni în timpul masacrului de la Treznea. O altă mărturie în acest sens este și aceea a lui Gavril Butcovan, unul dintre supraviețuitorii dramei din comuna Ip, Sălaj:^[4]

Au existat cazuri în care localnici unguri au căzut jertfă alături de români. Unul dintre acestea este cel al slujitoarei Juhász Sarolta din Mureșenii de Câmpie, care a fost ucisă împreună cu întreaga familie a preotului Bujor.

Bibliografie

• Societatea Cultural-Științifică “George Barițiu”, Istoria României.Transilvania, Editura George Barițiu, Cluj-Napoca, 1997, [2]
• Manea Mihai, Teodorescu Bogdan, ISTORIA ROMÂNILOR, Manual pentru clasa XII-a, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1994.
• Țurlea Petre, Ip si Trăznea, Atrocități maghiare și Acțiune diplomatică, Editura Enciclopedică, București, 1996.
• Hitchins, Keith, Rumania : 1866-1947 (Oxford History of Modern Europe), Oxford University Press, 1994.
• Scurtu Ioan, Stănescu-Stanciu Teodora, Scurtu Georgiana Margareta Istoria Românilor între anii 1918–1940, Editura Universității, București, 1998
• Lehrer Milton G., Ardealul pământ românesc. Problema Ardealului văzută de un american, Editura Vatra Românească, București, 1991.
• Fătu Mihai, Mușat Mircea, Teroarea horthysto-fascistă în nord-vestul României (septembrie 1940 – octombrie 1944), Editura Politică, București, 1985.
• Marinescu D., Neagu C., Fapte din umbră, Editura Politică, București, 1983.

Note

• Atrocități împotriva maghiarilor, 1944

• Share
• Tweet
• Pin
• Email