Victor Roncea Blog

• Share
• Tweet
• Pin
• Email

Uşa

Eu, Nichifor şi ceilalţi stăm pe coridor de vreo oră.

Cocoţaţi pe scuipătoarele din metal, ca pe nişte scaune de bar (toate băncile sînt ocupate, pînă şi pe lada de gunoi se află cineva: o fată tristă de la Matriţe), şi bălăngănind din picioare, facem mare haz de tot ce se întîmplă în jur.

Fumători înrăiţi, stacojii de încordare, umblă din om în om cerşind o ţigară. Cîte unul se face că vrea să-i dea: se caută prin buzunare, trage afară o legătură de chei, o piuneză, un bilet de tramvai perforat, o batistă în dungi şi le pune alături, tacticos, ca la o expoziţie a bunurilor de larg consum, se pipăie preocupat, se scormoneşte, se strofoacă, se saltă de pe bancă, de parcă o clipă i-ar fi trecut prin gînd că s-a aşezat pe pachetul cu ţigări, şi, dacă poate rămîne serios pînă la sfîrşit şi nu pufneşte în rîs, înecîndu-se, cu ochii cît cepele, sau dacă celălalt, prinzîndu-se că-i luat la mişto, nu pleacă înjurînd, mai găseşte putere pentru a face o mutră deznădăjduită: vai, ce tîmpit sunt, cum de nu mi-am dat seama, azi e una din zilele cînd îmi uit ţigările acasă!

Pe băncile arhipline, instalate pe coridor după îndelungi discuţii în şedinţe (mană cerească şi băncile astea, altfel ce dracu’ am mai discuta), cei de la Forjă, numai în maiouri, cu braţele înflorite de tatuaje (la ei lucrează Florin Stănoaie, primul pe întreprindere în materie de tatuaje, chiar şi unui subinginer i-a făcut unul: o grăsană veselă, răsfăţîndu-i-se pe tot pieptul), se joacă de-a-mpinsul jos. Clipind ştrengăreşte, unul dintre ei se năpusteşte cu fundul în tot rîndul. Rîndul se clatină primejdios. Rezultatul e previzibil. Insul din celălalt capăt, care visează cai verzi pe pereţi, scobindu-se în nas, se trezeşte aruncat pe podea. Toţi se prăpădesc de rîs. Trîntitul nu se supără. Făcînd mare haz, sare în sus şi, fără să se scuture de praf, dă şi el cu fundul în cei rămaşi pe bancă. Aceştia însă se ţin bine. Aşa că, de multe ori dacă ajunge să cadă ceva, apoi asta e mai degrabă banca decît cei care stau pe ea.

Eu, Nichifor şi ceilalţi stăm pe coridor.

Tragem din ţigările puturoase, aşteptînd, sceptici, să vedem cum o s-o scoată la capăt Stratulat. Căci, am uitat să spun, cum ne-am văzut pe coridor, Stratulat s-a şi apucat de un lucru la care se chinuieşte de mai mult timp: să-şi înveţe ucenicul, noul lui ucenic – un chiulangiu adormit, cu urechile murdare, de prin Moldova – să dea fum pe nas. Băiatul e în secţie de numai cîteva săptămîni, pentru o calificare la locul de muncă, dar ştie deja să înjure mai ceva decît unul care e în producţie de la începuturile regimului de democraţie populară.

– Bă, ăsta are stofă de meseriaş în el!, exclamă mîndru Stratulat, în dimineaţa cînd ucenicul se apucă să înjure atît de complet şi de amănunţit strungul care nu pornea, că toată lumea din jur se oprise să-l asculte încîntată.

– Să vedem!, am zis noi, cum se descurcă şi la alte lucruri mai grele, înjuratul strungului e floare la ureche pentru un începător cu o anume dexteritate. Şi, într-adevăr, scosul fumului pe nas nu prea merge. Şi asta pentru că Stratulat se încăpăţînează să susţină că prima etapă e oprirea respiraţiei. Că el aşa a învăţat cînd era ucenic. O fi învăţat, treaba lui, dar erau alte vremuri, puterea maselor populare nu se consolidase, şi viaţa în satele şi oraşele patriei nu cunoscuse încă înflorirea din strălucita perioadă pe care o traversam, perioada care va intra în istorie, pentru totdeauna, sub numele de epoca Ceauşescu. Acu’, iată!, metoda lui nu dă roade: elevul scoate fum pe orice vreţi, numai pe nas, nu.

În tot acest timp, Ilie Stamate ne cerşeşte cotizaţia. Nici n-am apucat să ne aşezăm bine pe scuipătoarele înalte, ca pe nişte scaune de bar, că, hop şi el! cu cotizaţia lui nenorocită. Acum, treaba lui cum îşi petrece timpul din afara producţiei, eu nu mă amestec, dar de un lucru ar putea şi el să-şi dea seama: că-şi bate gura de pomană.

– N-am măi, face Nichifor, fără prea mare convingere, înduioşat de milogeala nesfîrşită a celuilalt, crezi că, dacă aş avea, nu ţi-aş da, Doamne fereşte?!

Şi ca să nu existe vreun dubiu, Nichifor îşi întoarce buzunarele pe dos, bună ocazie de a le mai curăţa, că de mult avea de gînd s-o facă, dar tot amînase.

Ilie Stamate nu se lasă.

– Cotizaţia şi iar cotizaţia!, repetă el ca un apucat.

Din cînd în cînd se opreşte şi-i mai arde cîte un Dumnezeii mă-sii la adresa funcţiei sale. Am impresia că nu-l prea încîntă. Ce mai încolo şi încoace, nu-l încîntă deloc. Pentru că să stăm şi să judecăm puţin. Cui i-ar conveni ca, tocmai cînd îi e omului lumea mai dragă, să se înfiinţeze şi să-i ceară cotizaţia. Dar lasă că aşa-i trebuie. Şi dacă nu-şi vede de treabă, îl vom alege şi delegat la conferinţa municipală, să stea acolo cu fundul pe scaun, fără să pun strop de băutură în gură, o zi întreagă, de dimineaţă pînă seara. Căci, am uitat s-o spun, Stamate e om de treabă, dar are un obicei tîmpit. Uite, de pildă, să zicem că eşti la un bal de întreprindere. A trecut cu bine partea întîi (moment poetic organizat de Cenaclul secţiei Lăcătuşerie, nişte versuri pe care nu-i bine să le reciţi în preajma unui cîine: cît de blînd o fi el, se repede să te rupă!), cei din orchestră îşi zdrăngăne instrumentele, ca să se dea şi ei mari, lumea se pregăteşte de dans şi, dacă nu le trăsneşte prin cap organizatorilor să mai pună la cale ceva înfiorător, jocuri distractive, de exemplu, ai toate motivele să fii fericit. Fata pe care ai agăţat-o în timpul primei părţi, atent să nu te vadă cei din prezidiu, cu încîntătorii ei ciorapi trei sferturi, parfumată şi tapată, ca şi cum s-ar fi dat cu glaspapir, chicoteşte la glumele tale, ducîndu-şi ruşinoasă batista la gură. Muncitoare la Fabrica de Confecţii, ea e dintre cele aduse la bal cu autobuzul, în cadrul schimburilor culturale dintre întreprinderile noastre. La un moment dat, spre îngrijorarea tuturor, acestea s-au întrerupt. Motivul? După cîteva manifestări cultural-educative de acest gen, două dintre invitate au rămas însărcinate. Cei de la Confecţii le-au zis a lor noştri:

– Bă, păi noi vă dăm fetele să le dansaţi, nu să le lăsaţi gravide!

Pînă la urmă, treburile s-au aranjat: chemaţi la direcţiune şi luaţi din scurt, vinovaţii s-au angajat imediat să le ia de neveste.

Şi deodată, cum stai şi-i dai înainte cu expunerea teoriei tale despre victoria proletariatului în întreaga lume, furişînd mîna, ca din neatenţie, spre funduleţul fetei, spunîndu-ţi, tot numai o apă, acu-i acu’, dacă nu mă pălmuieşte, mă jur că în viaţa mea n-o să mai fac aşa ceva!, îl vezi îndreptîndu-se spre voi, ferindu-se politicos din calea dansatorilor, pe Ilie Stamate. Cu acel aer fix care-ţi spune că nu mai e scăpare: roind în jurul tău ca un avion de vînătoare, el nu se va lăsa pînă nu-i vei face cunoştinţă cu fata. Dacă nu-i faci, poţi să-ţi iei adio de la seara pentru care te-ai pregătit o săptămînă întreagă. Stamate se va lansa în tot felul de aluzii subtile, că vai, ce serioşi ne-am făcut! că, vai, cînd sîntem cu domnişoare drăguţe ne prefacem că nu mai cunoaştem oamenii! Va afişa tone de zîmbete misterioase, se va bălăngăni prosteşte într-o parte şi-n alta, că, la un moment dat, făcîndu-ţi-se lehamite, vei ceda: îi prezinţi fata. Dar abia acum începe Stamate să arate de ce poate fi în stare. Întîi şi-ntîi că nu se lasă pînă nu-i pupă mîna. Neînvăţată cu aşa ceva, fata se dă înapoi, ca un cal speriat. Stamate, cu gura după ea. Fata îşi trage mîna în jos, ferind-o, de parcă Stamate ar vrea să i-o muşte. Stamate i-o înşfacă şi i-o ridică în sus. Fata chiţăie, moartă de ruşine.

– Vai, nu mă privaţi de o asemenea plăcere!, se izmeneşte Stamate.

După ce, în sfîrşit, îi pupă fetei mîna, înălţîndu-i-o în dreptul creştetului, Stamate trece la partea a doua a programului său. Că la ce fabrică îşi depune domnişoara activitatea cotidiană?

– La Confecţii, intervii tu brutal, dîndu-i să înţeleagă c-ar fi cazul să ia cît mai repede distanţă.

Stamate se face că n-a auzit.

El continuă să fie nespus de fericit că întreţine o discuţie extrem de interesantă cu domnişoara care-şi depune activitatea cotidiană la Fabrica de Confecţii.

– Mai ştii, poate că Stamate e cu momentele vesele, zice Nichifor, poate că a primit de la organizatori sarcina revoluţionară de a face pe prostul.

– A… la Fabrica de Confecţii!, exclamă el uimit. Interesant, foarte interesant! Cunosc şi eu pe cineva acolo, unul Tase, mic şi roşcat, nu se poate să nu-l ştiţi, Tase de la Croit.

Şi dă-i înainte, s-o convingă pe fată că-i imposibil să nu-l ştie pe Tase, Tase de la Croit, care, pe lîngă faptul că e scund şi roşcat, l-a mai pus dracu’ să fie şi o cunoştinţă de-a lui Stamate, tovarăşul nostru de echipă.

Aşa că atunci cînd s-a pus problema – la ideea mea şi a lui Nichifor – de a-l alege pe Stamate responsabil cu cotizaţia, întreaga adunare a votat entuziasmată.

– În sfîrşit, şi-au zis cu toţii, Stamate o să dea de dracu’.

Eu, Nichifor şi ceilalţi stăm pe scuipătoarele înalte ca nişte scaune de bar.

Nu departe de noi, pe coridorul cît o şosea naţională, găzduind amiezile de fotbal dintre secţii, se repară o porţiune de asfalt. Doi inşi cu pantalonii suflecaţi, goi pînă la brîu, pe cap cu coifuri din ziar, lipăie prin apa murdară, tîrînd după ei, în scîrbă, nişte roabe hodorogite. Lîngă cazanul cu smoală, sub care duduie un foc năprasnic, alţi cîţiva inşi plimbă alene, dintr-o parte într-alta, o lopată cu pietriş.

În dreptul Strungăriei, lume, ca la bîlci! Se rîde pe rupte. Din cînd în cînd, un ins se desprinde din înghesuială şi începe să dea cu pumnii în peretele din placaj: e fenomenal!, răcneşte el printre hohote, e fenomenal!

Eu, Nichifor şi ceilalţi ne dăm jos de pe scuipătoarele de metal, înalte ca nişte scaune de bar, şi o luăm alene într-acolo. De la Matriţe iese un muncitor mai în vîrstă, un pensionar reangajat, trăgînd după el, din greu, dar cu hărnicie, un cărucior cu plăci de plumb. Din spate împinge, veselă nevoie mare, arătîndu-şi pulpele sănătoase, Tanţa, o fetişcană renumită în întreprindere că se gîdilă uşor. Chicotind uşor, Tanţa sare pe platformă, pitindu-se după dealul de plăci. Căruciorul se face brusc mult mai greu. Omul se întoarce intrigat. Descoperită, Tanţa moare de rîs.

– Du-te dracului!, îi zice ea lui Nichifor care, în trecere pe acolo, nu scapă ocazia s-o ciupească de fund. Fără prea mare interes însă, mai mult din rutină.

– Te-ai cam îngrăşat, remarcă Nichifor, cercetînd-o competent.

– Crezi?!, cade pe gînduri Tanţa şi, lăsînd baltă căruciorul, dă fuga să se privească în oglinda de la spălător.

– Gata, i-am vîrît mortu-n casă!, conchide Nichifor, în timp ce ne vîrîm mai în faţă, lovind cu coatele în dreapta şi-n stînga, fără a uita să spunem, extrem de politicoşi: pardon! pardon!

În mijlocul aglomeraţiei, Marinică de la Forme, pe care toată lumea îl strigă, prăpădindu-se de rîs, Piţigoiul, se joacă cu Mona, o căţea pripăşită prin întreprindere. Marinică îi vîră căţelei sub nas, pe neaşteptate, o bucată de pîine. Speriată, aceasta se trage înapoi schelălăind.

– Dacă eşti proastă, n-ai decît să mori de foame, o s-o mănînc eu, că-s mai deştept!, zice Marinică.

Şi ca să-i facă în ciudă căţelei, muşcă ostentativ din bucata de pîine. Cei din jur participă din plin cu păreri şi rînjete. Desigur, Nichifor ar avea şi el ceva de spus în această chestiune. N-apucă s-o facă: fluierînd vesel, cu basca pe-o ureche, vine dinspre Hale, în mare viteză, Costinaş, cu faimosul lui electrocar. Sărim în lături, înjurînd furioşi. Femeile ţipă fericite: nebunule, nebunule, nu vezi că dai peste oameni?! Cu un gest scurt, bărbaţii îi tuflesc basca pe urechi. Fluierînd mai departe, cu ţigara în colţul gurii, Costinaş se îndreaptă spre capătul coridorului, descriind pe ciment opturi complicate.

La chestia asta – trebuie s-o recunoaştem – e maestru. Nimeni n-are curaj să se ia cu el. Cum vine în întreprindere unul nou, Costinaş îl caută imediat şi-l provoacă la întrecere: hai să vedem, zice el, care dintre noi descrie mai multe opturi cu electrocarul, fără să intre în perete, ai cinci opturi avans!

Răsucind volanul în dreapta şi în stînga, ca un as ce e, Costinaş atinge uşor, abia simţit, vasul cu plante ornamentale de lîngă panoul de onoare. Huruind adînc, vasul se prăbuşeşte în ţăndări. Costinaş se preface încurcat. Scărpinîndu-se după ceafă, sare jos din electrocar, fluieră admirativ la proporţiile dezastrului, apoi dispare în secţie, lovind uşa cu piciorul, să bubuie de perete şi să sperie lumea. În urma lui, nea Popoacă de la Matriţe sare pe electrocar şi, făcîndu-ne cu ochiul, îi strică acceleratorul. Toată lumea moare de rîs gîndindu-se ce mutră o să aibă Costinaş cînd va vedea că nu mai poate porni electrocarul.

Eu, Nichifor şi ceilalţi stăm pe coridor şi ne plictisim de moarte.

E doar 12, pînă la sfîrşitul programului mai sînt trei ore, trei ore mari şi late.

– Pun pariu, zice deodată Stamate, că, dacă cineva nu închide uşa aia, o să ne cadă-n cap toată şandramaua.

Uşa aia e uşa dinspre stradă, masivă, din fier forjat, toată numai sticlă. O folosesc doar oaspeţii de seamă: primul secretar al Comitetului Judeţean de Partid şi ştabii de la Bucureşti. Unii spun că a intrat pe ea şi Ceauşescu. De aceea, uşa asta stă tot timpul închisă cu cheia. Acum cîteva minute am văzut-o pe femeia de serviciu măturînd treptele. Probabil că ea a uitat-o deschisă. Sau poate n-a închis-o bine. Mă rog, n-are importanţă! Important e că, în curentul care s-a stîrnit, uşa se loveşte întruna de perete.

Bang, bang! face sticlăria.

Şi la fiecare izbitură, întreaga clădire tremură din toate încheieturile. Pe coridor, vîntul îţi taie răsuflarea. Toată lumea se ţine cu mîinile de măsele. Ghemotoace din hîrtie, mucuri de ţigări alunecă în viteză pe podele. Flutură zgomotos afişele desprinse din piuneze. Cîte un muncitor mai în vîrstă, înjunghiat de curent, se întrerupe din taifas şi răcneşte cît îl ţin puterile:

– Închide bă, uşa aia, că intrăm cu toţii în spital!

Umflate de vînt, fustele femeilor se ridică pînă la gît, ca nişte paraşute.

– Au, au!, ţipă ele încîntate trăgîndu-le în jos.

Noi, să murim de rîs, nu alta!

Ca să le speriem şi mai tare, ne facem că ne uităm atenţi, şi că, apoi, le comentăm. În capul scărilor s-a ivit Lenuţa, secretara directorului, fosta noastră ucenică. A trimis-o şeful să vadă ce se întîmplă. Zadarnic strigă ea la noi. Nimeni nu-i dă atenţie. O pală de vînt îi umflă rochia. Ţipînd veselă, Lenuţa o rupe la fugă. Dracu’ ştie ce i-o mai spune directorului! O şuviţă de ciment, desprinsă din tavan din cauza zguduiturilor, cade pe ceafa lui Stamate. Acesta înjură de mama focului.

– Să ştii că, de-o mai ţine mult aşa, coşmelia asta cade pe noi, zice el.

– Nu cred c-o să cadă, îşi dă cu părerea Nichifor, dar se vede clar că nici el nu prea crede.

– Ba o să se dărîme, se bagă în vorbă Nicolae.

– Bine, bine, încheie Nichifor, care n-are de gînd să facă din asta un cap de ţară.

Ceilalţi însă au şi început să se contrazică. Disputa devine rapid palpitantă. Imaginaţi-vă o uşă masivă, cu marginile din fier forjat, lovind puternic în perete. De fiecare dată, întreaga clădire se clatină din temelii. Pe pereţi, tablourile joacă într-o parte şi-n alta mai ceva ca la cutremur. Din tavan plouă cu var şi nisip. Un nor de praf înecăcios pluteşte în aer. Clădirea rezistă însă. Rezistă, pare-se, şi uşa. Deşi sticla zdrăngăne asurzitor, iar prin unele locuri chitul a început să cadă. Toată întreprinderea moare să vadă cine va ceda mai întîi: uşa sau clădirea. Deja s-au format două tabere: adepţii clădirii şi adepţii uşii. Unii zic, înroşindu-se de furie, că mai mult ca sigur uşa va ceda. Că, deşi pare atît de fragilă, clădirea va rezista, a rezistat ea şi la cutremur, d-apoi la o nenorocită de uşă. Ceilalţi îi contrazic la fel de îndîrjiţi. Dimpotrivă, clădirea va ceda, fiecare izbitură îi slăbeşte structura de rezistenţă. Că uşa, fireşte, e din sticlă, dar o ţine fierul forjat şi, în consecinţă, poate să se lovească de perete pînă la sfîrşitul vieţii, dacă uşile au viaţă, şi tot n-o să păţească nimic.

Ne contrazicem înverşunaţi, ne certăm, dar toţi aşteptăm cu sufletul la gură clipa cînd se va prăbuşi peste noi coşmelia!

Doamne, ce catastrofă o să fie! O să ne stricăm de rîs, nu alta!

Ion Cristoiu, prefata la Gaina fara bilet”

Aparuta in revista Glob, a lui Horia Alexandrescu

• Share
• Tweet
• Pin
• Email