Victor Roncea Blog

Un scriitor se reţine după nume, după o particularitate a sa. Aşa cum mi se părea şi numele Hertei. Apoi ea a dispărut din orizontul informaţional. În anii ’80 plecase în Germania. După revoluţia din decembrie, nu s-a produs nimic notabil în acest sens. Rareori cînd mai auzeam de ea, mai ales cînd revenea în România, iar în ultimul timp am reţinut dintr-un interviu de-al său lucruri incredibile, cum era urmărită la hotelul unde se cazase, iar reproşurile ei se adunau în concluzia că nimic nu s-a schimbat în România, că securitatea a devenit SRI şi că e tot aia. Lucruri incredibile aflam de la acestă femeie, cum ar fi afirmaţia că toţi foştii securişi ocupă şi pot ocupa orice funcţie din stat. Acest aspect al lucrurilor din România a preocupat-o pentru că tatăl său a fost luptător în Waffen-SS, iar mama ei a fost deportată în anii stalinişti, apoi ea însăşi a trăit realităţi securistice care au traumatizat-o. Din interiorul lor a putut să afirme că Raportul Tismăneanu este “un act teatral şi inutil” şi că nu Băsescu este cel chemat să condamne comunismul. Însă ceea ce m-a uluit în aceste interviuri pe care le dădea diferitelor gazete, a fost diagnosticul pus de ea românilor în general.

De cîte ori nu am avut ocazia să ne judecăm pe noi înşine? De cîte ori nu am fost plecaţi în lume şi să ne amintim cum am reacţionat la revenirea în ţară? Nu ne venea să credem că alţii sînt cum sînt, că acolo, dincolo, ceva se mişcă, iar la noi nu se întîmplă nimic. Acestă constatare, că nu se întîmplă nimic, este un diagnostic despre o boală incurabilă, despre dezastrul nostru, iar Herta Müller a afirmat acelaşi lucru, că o uimeşte indiferenţa românilor, că nu le pasă ce se întîmplă cu ei şi ţara lor. Indiferenţa e ca un fatum greu de înţeles pentru oameni activi şi pragmatici precum occidentalii. Un corolar al indiferenţei este ignorarea. Ne ignorăm unii pe alţii, o altă boală periculoasă. Dar a ignora însemnă deja o atitudine, indiferenţa însă nu presupune nici o atitudine, înseamnă, aşa cum o defineşte DEX, apatie, delăsare, indolenţă, inerţie, insensibilitate, nepăsare, pasivitate, placiditate, tembelism, (livr.) impasibilitate, prostraţie, (rar) indiferentism, neîngrijire, pasivism, (înv.) negrijă, negrijinţă, tembelîc, (grecism înv.) adiaforie, (fig.) răceală, ba şi flegmă, impasibilitate, nepăsare, dezinteres. E îngrozitor! Cred că Herta are dreptate să fie speriată de indiferenţa noastră. Ea o receptează ca pe un efect al terorii comuniste pe care a trăit-o şi pe care o condamnă. Însuşi chipul ei răvăşit e o mărturie în acest sens. Indiferenţa bate ignorarea, dar o presupune. Acest lucru extrordinar reţinusem eu din opera Hertei Müller.

Apoi am aflat că a luat Premiul Nobel pentru literatură. Că argumetul Academiei suedeze s-a rotunjit în jurul conceptului de dezrădăcinare, o problemă mondială. Evident, e uluitor cum de a cîştigat acest premiu cînd nu era favorită. Dar şi mai uluitor pentru mine este realitatea că autorităţile Germaniei au propus-o pentru Premiul Nobel şi în 1999.

De ce nu am ştiut nimic? De ce alde Nicolae Manolescu au marşat cu toate motoarele pe Norman Manea şi Mircea Cărtărescu, impunîndu-ni-i ca singurele valori ale literaturii române demne de Premiul Nobel? Mister. Premiul obţinut de Herta Müller sigur are şi conotaţii politice, expulzarea părinţilor, faptul că ea a fost agresată în timpul regimului Ceauşescu şi a trebuit să emigreze, faptul că e o scriitoare de limba germană şi e tradusă în numeroase limbi şi altele. În ziua de azi nici un premiu nu mai este curat. Politicul dă tonul. Dar cel mai minunat este că Herta a trăit peste 30 de ani în România şi această viaţă nu se poate uita. Nu se poate imagina cum comentează premiul unii confraţi, precum Paul Goma, care consideră că scriitoarea premiată nu are legătură cu România, fiindcă e “bănăţeancă”, de parcă Banatul n-ar face parte din România! Acum se vede panaşul tuturor ofticaţilor! Ei ignoră că scriitoarea e foarte îndatorată anilor trăiţi în România, care sînt vitali, aşa cum sună şi premiul acordat pentru felul cum descrie “peisajul dezrădăcinării”. E tema tuturor emigranţilor. Nu ştim ce talent literar are Herta, în afară de furia jurnalistică. Dar ştim că acest premiu este o lovitură de măciucă dată unor diagnosticieni ai literaturii ca Manolescu şi Alex Ştefănescu, care au tratat-o cu indiferenţă pe Herta Müller în cărţile lor.

Este un mare semnal de alarmă că nu învăţăm nimic din istorie. Indiferenţa s-a abătut constant asupra tuturor valorilor naţionale, de la Eminescu la Cezar Ivănescu. Nimic nu ne face să luăm în serios o valoare recunoscută de alţii. Iar alţii vor fi mereu cei din afară. Mereu vom fi recunoscuţi de marile forumuri ale lumii, aşa cum au fost şi sînt Brâncuşi şi Enescu, aşa cum Doina a fost inclusă în patrimoniul UNESCO, aşa cum Luceafărul a intrat în Cartea Recordurilor şi nu ne-a păsat, iar acum o femeie care a copilărit pe plaiurile româneşti obţine Premiul Nobel şi nu ne pasă. Indiferenţa continuă să ne coste. Şi e posibil ca acest blestem să nu se termine niciodată.