Victor Roncea Blog

• Share
• Tweet
• Pin
• Email

Nu mă aşteptam ca propunerea domnului Alexandru Florin Ţene privindcanonizare lui Eminescu să stârnească atâta vâlvă în presa naţională şiîn mediul literar din România. Mă aşteptam însă la reacţii miştocăreştişi la replici date din fundul minţii. Previzibil, Mircea Dinescu aconsiderat că ar fi potrivit, prin statutul său autoasumat de poet, săse pună pe aceeaşi treaptă cu marele poet naţional şi să declare: “Amşi eu speranţe că voi călca pe urmele mai tânărului meu coleg, maitânăr cu 100 de ani ca mine, şi că urmaşii Patriarhului mă vorblagoslovi cu titlul de sfânt”. O declaraţie tipică de mârlan careface haz de toate, întocmai ca un personaj caragialesc, frustrat şiplin de sine. De altfel, mişto-ul nici nu este o pornirespecific românească. Umorul sincer şi haz-ul de necaz sunt specificeromânilor, ca proiecţii a unei firi contemplative care nu se lasădoborâtă în faţa greutăţilor. Dar miştocăreala dinesciană, fără limiteşi fără “lucruri sfinte” este mai mult un obicei ţigănesc, un obiceilipsit de orice valoare spirituală şi culturală. O regurgitare afrustrării personale, un act grotesc şi retardat.
O reacţie mai domoală, însă în aceeaşi tonalitate, a venit şi dinpartea scriitorului clujean Cristian Teodorescu, care a afirmat căînsuşi Eminescu ar fi făcut haz de o asemenea propunere: “Eu cred că nu ar trebui să ne pierdem simţul măsurii. Primul care ar făcut haz de aşa ceva cred că ar fi fost Mihai Eminescu însuşi. Mi se pare o idee tristă şi încă o dovadă a lipsei de măsură de care suferim în ultimii ani”.Este evident că nu putem presupune daca Eminescu ar fi făcut sau nu hazde o asemenea propunere, trăind în vremurile noastre, însă putem fisiguri că privind acutala societate românească şi mediul politic, ar fiscris articole la fel de acide şi de acuzatoare. Jurnaliştii OvidiuNahoi şi Ioan T. Morar s-au arătat mai surprinşi de existenţa LigiiScriitorilor din România şi de “tupeul” acesteia de a face o asemeneapropunere! Este de înţeles şi acest lucru, pentru nişte indivizi maifamiliarizaţi cu cultura marca UTC şi obişnuiţi să fie singuriiformatori de opinie, plătiţi regeşte de Vântu.
Aici stă cheia acestei propuneri, de fapt. În ultimii ani a începutsă se discute tot mai mult despre adevăratul Eminescu: Eminescugazetarul, Eminescu omul politic, Eminescu naţionalistul. Trei aspecteesenţiale ale vieţii sale care au fost pur şi simplu îngropate deMaiorescu, creându-i marelui om Eminescu o imagine exclusivă de marepoet romantic, trubadur prin ţară şi veşnic îndrăgostit şi patetic.Această imagine a fost perpetuată şi de regimul comunist, la fel camulte alte stereotipuri care serveau doctrinei de partid. Am ajuns înanul 1989 cu o întreagă pleiadă de oameni de cultură şi oameni de ţarăcare nu mai semănau deloc cu originalele. O reabilitare a patrimoniuluinostru cultural şi politic nu a fost posibilă nici după Revoluţie,moştenirea noastră genetică fiind înlocuită rapid cu un importumanisto- europenisto- soroşist. Puţine au fost vocile care au încercatsă ne readucă valorile în mijlocul nostru. Răposatul Artur Silvestri,Nae Georgescu, Theodor Codreanu şi Al. Florin Ţene sunt doar câţivadintre cei care şi-au făcut o misiune de a restabili adevărul istoricîn ceea ce îl priveşte pe Mihai Eminescu.
În general, când este vorba de o propunere de canonizare, cei caresunt cei mai îndepărtaţi de credinţă şi religie sunt primii care vin cuargumente teologice. Este un paradox care ţine mai mult de un sentimentde frustrare pe care îl încearcă respectivii. S-a întâmplat la fel şiîn cazul canonizării lui Ştefan cel Mare, acum şi Sfânt. S-au aduscontra-argumente ce ţin mai degrabă de viaţa de budoar a domnitoruluişi de spiritul vremii: că ar fi avut mulţi copiii nelegitimi, că ar fifost iute la mânie şi degrabă vărsător de sânge. Însă decizia finală afost a Patriarhiei, singura instanţă capabilă să ia o hotărâre. Doarforul suprem al Bisericii Ortodoxe este capabil să pună în balanţăviaţa de om, cu realizările care au dăinuit peste veacuri. Şi în cazullui Ştefan cel Mare, mănăstirile ctitorite şi lupta sa pentru păstrareaidentităţii naţionale şi a credinţei strămoşeşti l-a calificat pentru afi considerat sfânt. În istoria ortodoxiei sunt multe exemple de sfinţişi mucenici a căror viaţă este puţin cunoscută, însă au intrat Sinaxardupă ce şi-au dat viaţa pentru Hristos. Că înainte au dus o viaţă plinăde vicii sau că nu au excelat prin smerenie, nu a constituit unargument pentru neintrarea lor în istoria ortodoxiei.
A discuta în acest moment în termenii propuşi de Mircea Dinescu estetotuna cu a coborâ personalitatea lui Eminescu la nivelul jeguluidâmboviţean şi ateismului comunist. Mircea Dinescu, fost secretar UTCal USR, absolvent al Şcolii de cadre a PCR “Ştefan Gheorghiu”, poetulde curte şi lingău al lui Ceauşescu, nici măcar nu se află în acelaşiplan cu Eminescu şi generaţia sa. Faptul că Dinescu scrie poezii nu etotuna cu actul creator universal şi sacru al creaţiei liriceeminesciene. Iar să ne uităm în gura unui fost cadru comunist, invetatdupă 1989 ca dizident, este a accepta o luptă între ateismul şimaterialismul dialectic al securiştilor comunişti şi credinţa şinaţionalismul lumii culturale de dinainte de al doilea război mondial.Este o falsă dispută. Este, de fapt, lătratul frustrat al unei găşti deneoameni goi spiritual, nemulţumiţi de umbra care o aruncă asupra lorreaducerea în atenţia publică a unei personalităţi gigantice, a unuiexponent a culturii româneşti autentice, a jurnalismului responsabil şia naţionalismului militant.
Dacă Patriarhul Daniel va considera că Eminescu merită un loc înpanteonul sfinţilor din calendarul ortodox românesc, rămâne de văzut.Însă Eminescu şi-a câştigat deja un loc în istoria şi cultura acesteiţări, un loc care nu îi poate fi luat. Şi mai mult, şi-a câştigat unloc de cinste în inimile tuturor românilor care i-au înţeles adevăratapersonalitate şi i-au acceptat dinamismul implicării sociale şipolitice ca pe o calitate intrinsecă a oricărui “bun român”.
George Bara / NapocaNews

• Share
• Tweet
• Pin
• Email