Victor Roncea Blog

Un avantaj paradoxal de care se bucură impostorii de calibru înalt este luarea succesivă a proastelor decizii, pentru că ultima o va eclipsa întotdeauna pe precedenta. Este exact ceea ce s-a întâmplat recent cu direcţia Institutului Cultural Român, care, după ce a oripilat puţina decenţă rămasă în patria dâmboviţeană prin trimiterea peste hotare a doi agenţi secreţi deconspiraţi, Antohi und Hoisie, a organizat o expoziţie cu măscări şi carenţe artistice în inima capitalei culturale a lumii, New York City. Scandalul prăşit în jurul falusurilor groteşti, al svasticilor discrete, atitudinilor desacralizatoare şi al fecalizărilor moderniste a captat atenţia cotidianelor centrale mioritice, adumbrind râvna exportului pataveric de securitate în eterna tradiţie comunistă.
Pentru unii, terfelirea culturii unui popor aflat în lungă suferinţă este un afront major. Încercăm şi noi să scoatem capul în lume, după ce dictatura ceauşistă interzisese expunerea puţinelor valori autentice, şi reuşim să demonstrăm numai cât de prost digerată este libertatea democraţiei impuse.
Ca în parabola bruegheliană a orbilor ţinându-se de mână, reprezentanţii elitei naţionale văd în precaritatea şuşanelei new-yorkeze fie un bun prilej de a se gudura pe lângă responsabilii călătoriilor plătite peste hotare, fie reiterarea loialităţii de castă nouă, care măcar prestigiu acceptat le va aduce (concretizat în alte şuşanele). Ca într-un coşmar fără sfârşit al pervertirii bunului-simţ, avocaţii turistici ai ICR au ridicat în slăvi calitatea artistică, îndrăzneala modernă, deschiderea simbolică a exponatelor.

Traian Ungureanu – rapsodul uteciu

Cum săptămânalul “New York Magazin” şi-a permis să publice opiniile personale (la care, potrivit definiţiei date democraţiei, oricine are dreptul) ale câtorva români din exilul american, vestitul publicist sportiv cu veleităţi filosofice Traian Ungureanu, el însuşi desţărat londonez, sare la gâtul criticilor amatori cu o virulenţă pompoasă, comică şi incoerentă (“Cotidianul”, 6 august 2008). Tributar unui maniheism de haltă riverană, analistul băsesc (care a cântat atât de frumos realizările preşedintelui rotit încât s-a trezit în poală cu o numire de ambasador în Marea Britanie – dejucată de clica parlamentară a bandei operative adverse) consideră, în logica unor argumente păstrate la secret, drept alternativa unică la “streetartul” etalat la Misiunea Română de la New York “socialismul cultural românesc, amestec vorbitor de folclor falsificat, viclenie şi kitsch patriotic.”
După ce îi cataloghează pe cei care au îndrâznit să se îndoiască de discernământul patavicios drept emanatorii unei “cacofonii surmenate de neştiinţă” şi preoţi ai “frăţiei nămoloase a betonului tricolor”, câteva rânduri mai la vale, fostul rapsod uteciu îşi lasă, totuşi, o portiţă de scăpare canonică: “Streetart e sau nu artă serioasă. Personal, cred că nu e nimic mai mult decât un moment prelungit de relaxare şi joc al puştimii de ghetto urban. O experienţă ce va trece, probabil, fără să zgâlţâie marea artă, dar şi ceva teribilist la modul pueril-inofensiv.” Uitând, câteva paragrafe mai încolo, despre ce perorase până atunci, Traian Ungureanu îşi contorsionează iarăşi viziunea artistică: “Bineînţeles, asta nu înseamnă decât că valoarea irită”. Sărim peste deficienţele sintactice, ca între emigranţi (de regulă, cronicarul scrie mai îngrijit) şi iată-ne la ce ne-a mai rămas să alegem: fie naţionalismul de beton tricolor, fie cretinismul pretenţios al puştimii de ghetou.
În virtutea aceleiaşi sărace oferte şi bazat pe informaţii care scapă ochilor muritorului de rând, Traian Ungureanu conchide că “o cedare ar readuce în ICR New York ştergarele, şpriţurile, mitocănia şi anonimatul deplin”, “traficul cu sarmale şi şezători, patronând chermeze tovărăşeşti, pe post de actualitate culturală românească”, “hotel de şpriţuri şi bancuri băieţeşti”, “chermezele”, “simţul şezătorist”, “autism naţional cârciumăresc”, “bastion personal de petreceri şi distracţii oftate.” Mă opresc aici. Ca valetuţ dedicat stăpânului de la Cotroceni, Traian Ungureanu ar trebui să fie mai prudent cu sarmalismul pe scări, căci ar putea jigni mega-bădăranii din propria ogradă, descriindu-le cu şarm umflat modul de viaţă cotidian. Care să fie obiectivul, însă?
În cheie cumetrial-artistică, în ultimii ani a apărut la noi o cireadă de intelectuali mânaţi de niciunde, puşi să ne persuadeze că taica Băsescu este primul preşedinte cu adevărat democrat şi anticomunist al românilor (până ce va clama şi el că a fost înfrânt de serviciile secrete), blagoslovind naţiunea cu instituţii, în sfârşit competente, oneste şi credibile. Că lucrurile se află pe făgaşul cel bun. Că e doar o chestiune de timp ca să ajungem la mal cu fruntea sus. Că ne vom elibera definitiv de sub jugul securist.
Ironic, însăşi prezenţa lui Horia Roman Patapievici la cârma ICR neagă impetuos toate aceste promisiuni. Casta profitorilor stipendiaţi prin fondurile ICR devine pe zi ce trece la fel de odioasă precum cea a gogoşarilor culturali de pe vremea înaintaşilor. Toţi cei care au sărit urlând în apărarea stimatului Patapievici au beneficiat de plimbări şi facilitări expoziţionale ori editoriale pe banii statului, obţinuţi din taxele plătite de cei pe care noii ciocoi atât de vădit îi dispreţuiesc.
Ne întoarcem la scandalul anterior, generat de moralitatea în derivă a celui care se ruşinează că este român şi susţine că limba ce-o vorbim ar trebui folosită numai pentru înjurături (nu şi-a ratat Traian Ungureanu adevărata ţintă?).

Sorin Antohi – profesorul de minciuni

La 4 august, “Cotidianul” dădea de ştire că renumitul şarlatan în serie Sorin Antohi a mai comis o fraudă intelectuală, dându-se drept asociatul unui institut ai cărui angajaţi n-au auzit de el (“Arbor Mundi. Institutul pentru Studii Avansate de Umanism Intercultural” din Bochum, Germania) şi director al unuia de care nu a auzit nimeni, “Research Institute Orbis Tertius” din Bucureşti, compus din… Sorin Antohi şi câţiva studenţi. După doctoratul său dovedit ca inexistent şi cele trei cărţi tipărite pe care nu apucase să le scrie, atribuirea acestor noi calităţi denotă patologicul. În urmă cu doi ani, Sorin Antohi a spus că regretă prostia de a se fi împăunat cu un titlu pe care nu-l avea. Însă acum recidivează. Dacă ieşi din sfera psihiatriei, nu mai înţelegi nimic…
Mitoman, fraudulent, impostor, turnător şi lipsit de caracter, oricum aţi vrea să-i spuneţi, Sorin Antohi, ca orice debil, n-a încercat decât să vadă – vorba oportunistului obraznic de la noi – până unde-i merge. După ce şi-a recunoscut păcatul turnătoriei, prietenii au sărit pe el şi l-au sufocat cu pupături (în sfârşit, era unul de-al lor!), iar după ce a fost depistat că nu deţinea niciun titlu doctoral, aceiaşi colegi s-au repezit să declame că ar putea avea zece. Iar acum, dl. Patapievici susţine că Sorin Antohi este un intelectual de mare clasă, pe care nemţii înşişi l-au solicitat să le lumineze ignoranţa, chiar dacă nu a fost chemat să predea un curs despre istoria ilustrată a imposturii academice ori a decăderii morale. Cum să stai acasă să mori de foame şi de lipsa consideraţiunii generale când ai astfel de oportunităţi?
E ruşinos că intelectualii de elită ai patriei se solidarizează atât de virulent cu un funcţionar mediocru ca H. R. Patapievici ori cu impostori siniştri precum Sorin Antohi şi continuă să ignore seniorial existenţa celui mai nedreptăţit şi important scriitor român, trăind în sărăcie şi uitare la Paris (o, ce-l va mai decora tov. Băsescu după ce nu va mai fi printre noi!).
Rămânerea lui H.R. Patapievici în fruntea ICR este un scandal care le însumează şi le depăşeşte pe celelalte două. Într-un fel, le umbreşte. Aşa cum existenţa atâtor gunoaie pe grumazul ţării diminuează până la ridicol nenorocirea patapee.
Orbi, neputincioşi, ori doar îndrăcit de îndărătnici, continuăm să înălţăm coloana infinită a nesimţirii româneşti în spatele sofismelor soporifice. În oglinda taberei adverse, conştiinţa tuturor pare curată. Ceilalţi sunt ceva mai ticăloşi. Dar nu cu mult, ca să nu se surpe ctitoria marxistă. Modulul de deasupra îl face suportabil pe cel de dedesubt, care îl sprijină pe următorul. Echipele culturale în competiţie au rolul ofiţerului bun contrapus celui rău, în timp ce Horia Roman Patapievici s-a baricadat pe termen lung în reduta conflictului de interes: din poziţia pe care o ocupă, contribuie şi el la perpetuarea blestemului naţional, pe care atât de meşteşugit îl înjură în cărţile sale.

NOTA REDACŢIEI: Nu rataţi al treilea episod al lui Mihail Marin despre “Cazul Patapievici”, după “Războiul agenţilor secreţi” şi “Tradiţia trădării”: “Reţeaua profitorilor”, care va apărea în curând în paginile cotidianului nostru.

Sursa: https://www.curentul.ro/