Citeva sfaturi pentru cei aflati in aceste zile la mare
*Evitati expunerea intempestiva si prelungita la soare. E de preferat sa incepeti mai prudent, cu reprize scurte de 10-15 minute – cand pe-o parte, cand pe alta. Astfel, va veti asigura un bronzaj placut si uniform.
* Nu va avantati prea mult in larg. Oricum, in caz de pericol, nu strigati. Este inutil. Sansele ca prin apropuiere sa se afle vreo persoana dispusa a va asculta sunt minime.
* Profitati de binefacerile razelor ultraviolete. Dupa cum se stie, ele sunt mai active intre orele 5,30 si 7,30. Se recomanda cu precadere persoanelor mai debile.
* Daca sunteti o fire sentimentala si agreati apusurile soarelui, librariile de pe litoral va ofera un larg sortiment de vederi cu acest subiect.
* Si inca ceva – daca aceste v-au pus pe ganduri si aveti deja anumite ezitari, gandindu-va sa renuntati in favoarea muntelui, inseamna ca nu iubiti in suficienta masura marea. (S.P.)”*
* Sorin Preda / Scinteia Tineretului, 18 decembrie 1989
Revolutionarul autentic si, totodata, cercetatorul temeinic al evenimentelor din decembrie 1989, timisoreanul Marius Mioc face o radiografie la punct si virgula a mult-mediatizatul caz inventat de Doru Maries si “confirmat” de Dan Voinea privind asa-zisul “decret secret” al lui Ion Iliescu de gratiere a cuplului Ceausescu. Gogorita a fost semnalata si aici, sub titlul Maries si Voinea, agentii de PR ai lui Iliescu. Reinvierea comunismului sau cum se hranesc hoitarii si mustele lui Tismaneanu din starvul lui Ceausescu, cat si de George Damian, cu postarea Fonfleu de presă: graţierea lui Nicolae Ceauşescu. Dar nimeni nu este mai indicat decat Marius Mioc in a-i pune la raze X pe profitorii revolutiei. Concluzia logica a analizei sale este zdrobitoare – mai ales pentru acei membri ai serviciilor secrete foste romanesti care au cheltuit importante resurse financiare ale statului pentru a intretine mitul revolutionarilor (de carton) din trena mercenarului tuturor regimurilor Volodea Tismaneanu: atat Maries cat si Voinea fac jocul lui Ion Iliescu si, mai departe, al fortelor antiromanesti care l-au adus la putere. Se desprinde automat o intrebare de logica simpla pe adresa SRI: daca oamenii lui Tismaneanu il deservesc pe Iliescu-KGB pentru cine lucreaza, de fapt, “profesorul”? Intamplator sau nu, in aceasta “afacere”, preluata pana si de TVR (sa mergem cu logica mai departe: pe cine serveste conducerea TVR, formata din membri GDS?), au fost implicate doua echipe de jurnalisti, ambele de la fostul ziar Ziua. Este vorba de e-politic.ro, site-ul care a prezentat un fel de interviu de sustinere cu Dan Voinea in seara de dinaintea de conferinta lui Dorel Maries (!) si de Lumea Justitiei – luju.ro, site-ul care s-a transformat, regretabil, in goarna diversiunii, imediat dupa conferinta de presa a Asociatiei 21 Decembrie. Este de subliniat ca cel care a stat alaturi de Doru Maries la prezentarea falsului decret este avocatul Antonie Popescu (foto stanga), un caz clinic si tipic de tradator, ca fost membru al Ligii Studentilor, desi neimplicat in Fenomenul Piata Universitatii, devenit ulterior membru al camarilei lui Emil Constantinescu si suspectat de fostii colegi de apartenenta la “structuri” inca din perioada in care a lucrat in subordinea agentilor fostului presedinte (sa ne mai intrebam, tot logic, care este legatura lor cu Tismaneanu?).
Marius Mioc considera ca inregistrarea audio a dialogului dintre ziaristul Marian Ghiţeanu şi fostului procuror militar Dan Voinea a produs un caz de manipulare demn de manualele de jurnalism: dintr-un dialog în care Voinea spune că abia acum a aflat de pretinsul decret de comutare a pedepsei cu moartea a soţilor Ceauşescu se trage concluzia că Voinea “confirmă” existenţa decretului, aşa dupa cum e prezentată situatia pe site-ul asociaţiei 21 Decembrie si dupa cum a fost publicata “dezvaluirea” peste tot, ca la ordin, fara nici cea mai mica verificare (Cartianu a fost aproape in transa!).
Cititi inceputul radiografiei lui Marius Mioc aici si continuarea pe portalul Ziaristi Online, a carui lansare oficiala urmeaza sa aiba loc pe 21 Decembrie, cu o serie de dezvaluiri inedite chiar despre “Operatiunea 1989”.
O dezvăluire dubioasă: Pretinsa anulare a condamnării la moarte a lui Ceauşescu. Explicaţii pe care asociaţia “21 Decembrie” le datorează
În 1990, într-un articol publicat în revista clujeană “Nu” (linc), scriam despre campania de “acoperire a adevărului despre revoluţie printr-un potop de minciuni”. Atrăgeam atenţia redacţiei că va fi bombardată cu informaţii false despre revoluţie, îndemnînd implicit la precauţie în răspîndirea dezvăluirilor pe acest subiect.
Cred că din 1990 pînă acum, oricine s-a remarcat în investigarea evenimentelor din 1989 a fost supus acelei campanii de dezinformare despre care scriam, findcă interesele celor care au săvîrşit crimele de atunci de a le ascunde sînt mari.
Pensionarul de 185.000.000 Dan Voinea, executorul lui Ceausescu si executantul lui Iliescu in conspiratia din decembrie 1989, ajuns ulterior – cum altfel? – groparul dosarelor “Revolutiei” si Mineriadei, a fost preluat de la echipa Oprea si reactivat de echipa Tismaneanu in noua structura a IICCR CPMB MCTL CPEX al CC al ICR, sau cum s-o mai numi el acum. In acelasi timp, apelangiul Sorin Iliesiu ma anunta intr-unul din miile sale de mesaje de spamuitor profesionist ca Doru Maries a ajuns intr-a 101 zi de greva a foamei. Asta ma bucura, pentru ca, fara indoiala, actul sau intra, alaturi de cel mai lung carnat, al lui Oprescu, direct in Cartea Recordurilor, dar nu a lumii ci a intregului Univers. Personal, ma indoiesc ca omuletii verzi ar fi si ei in stare sa atinga performantele lui zglobiului Gandhi reincarnat, chiar de-ar fi sa lupte pentru desecretizarea Dosarelor X. Citind totusi mesajul purtatorului de servieta si e-mailuri al lui Tismaneanu, am descoperit ca era vorba de 101 (nu, nu de dalmatieni!) zile dar cumulate. Greva 1 plus Greva 2 egal Greva 3. Paniemaisi? Atunci, daca stau bine sa ma gandesc cate greve ale foamei, cumulate, am indurat eu – si alti romani – , pot sa ma declar intr-al 20-lea an de greva foamei? Just asking.
Prompt in a semnala neconcordantele, Richard Andrew Hall (*) face, in nume personal, cateva observatii asupra procurorului-infractor (parerea mea 😉 ) Dan Voinea si a interesului sau de ingropator-dezgropator (inventia mea) al adevarului din decembrie 1989:
Richard Andrew Hall: Ca intotdeauna este vorba aici despre punctele de vedere STRICT PERSONAL, bazate pe cercetarea mea personala de doua decenii pe teza aceasta…Va multumesc.
Au fost descoperite undeva dispozitive automate de tragere sau simulatoare?
– Nu! Nici o confirmare despre astfel de dispozitive de simulare a focului de arma! Pana in prezent nu suntem in posesia a nici unui astfel de dispozitiv. Nimeni nu a vazut un astfel de simulator de tragere. A fost prezentat la TV un dispozitiv ca simulator, dar care nici pe departe nu era asa ceva. A fost o minciuna! Inainte de ‘89, orice dispozitiv trebuia sa fie in inventarul unei institutii. Nici o institutie de la noi, de la armata, interne sau servicii de informatii nu a avut in dotare o astfel de instalatie. Nu numai ca nu au existat in dotare, nu au fost gasite, dar nici nu avem dovezi ca asemenea aparate au fost aduse in tara.
Privind dispozitivul Comandamentului Trupelor de Graniceri, nu e existat un inamic potential. Totul a decurs dupa niste scenarii preconcepute de catre niste soecialisti ai geniului, folosindu-se simulatoare de foc de arma.
Munitia speciala, gloantele cu cap vidia sau dum-dum, a provocat victime? Presa de la acea vreme a fost plina cu astfel de relatari…
– Nu exista victime (persoane impuscate) nici de la gloantele cu cap vidia, nici de la dum-dum. Pe durata evenimentelor s-a folosit munitie de razboi, munitie normala care se gasea la vremea respectiva in dotarea Ministerului de Interne si a Ministerului Apararii Nationale. Confuzia si informatiile false au aparut de la faptul ca se foloseau calibre diferite si, deci, zgomotul produs era altfel perceput.
Asupra elicopterului s-a tras cu munitie de 12,7 mm, 7,62 mm si 2 (doua) gloante sub 6 mm, avariindu-mi instalatia de ungere a CTP, rezervoarele de combustibil, rotile de la jamba dreapta si celula elicopterului”.
Din aceasta declaratie reiese ca s-a tras asupra elicopterului inclusiv din sediul MApN (de unde, atentie, se daduse ordinul de atac – ceea ce demonstreaza ca este foarte posibil sa se fi urmarit doborarea elicopterului pentru ca sa nu existe martori ai diversiunii ordonate de „emanati” lui Iliescu care preluasera conducerea Armatei). In sprijinul acestei teorii, vin si cele doua gauri de gloante de calibru sub 6 mm (munitie atipica pentru infanteria romana), semnalate de comandantul elicopterului, care au distrus instalatiile si au generat aterizarea fortata. Este posibil ca din curtea MApN sa se fi tras expres cu gloante vidia (care pot perfora si blindajele) pentru ca elicopterul sa fie distrus.
„În lutul greu din care am plecat / Am
frãmântat simţire. / Din urã am clãdit iubire. / Între seninul din Înalt / Şi
jalnicul de jos / Mereu m-am întors / În lutul greu din care am plecat. / N-am
fost învins, dar nici n-am câştigat. / Mi-e barba albã, încâlcitã, roasã. /
Pãrinte, o sã vin curând acasã”. (21 Decembrie 1989)
Era acum 20 de ani, pe
21 decembrie. Luasem bataie deja, pe bulevardul Magheru, de la primii scutieri
pe care-i vedeam pe viu in viata mea. Fugisem spre centru impreuna cu prietenii
mei tonitzisti, ingramaditi vreo sapte intr-o Dacie, la risc. Lucram la un
mozaic la Combinatul Fondului Plastic. Impropriu spus lucram. Ne invarteam in
cerc, frematand in jurul unui aparat de radio din centrul unei hale imense. In
momentul in care s-a intrerupt transmisia, am zbughit-o ca din pusca. L-am
imbrancit pe portarul care, deja avizat, incerca sa ne impiedice si, cu
artistul plastic care ne coordona la volan, am gonit-o pe strazile pustii, din
zona Casei Scanteii, pana la prima baricada. Pe drum, nici picior de militian.
Normal, cu totii erau acum in fata noastra, intre Romana si Universitate.
Ajunsi si noi in prima linie, ne-am bucurat sa ne regasim alti prieteni si colegi,
inclusiv pe frate-miu cel mare, George, care-l tinea in spate, pentru a face
poze mai bune, cand pe Pascal Ilie Virgil cand pe Titi Calistru, deveniti apoi
fotografi la “Romania libera”. Era ca o intrunire de gasca, extinsa apoi la
Universitate cu toate cunostintele mele din Bucuresti, toti artistii, nebunii
si rebelii Capitalei, de la “Tonitza” si Institutul “Nicolae Grigorescu” pana
la rockerii din “Lido” si “Cina”.
Pe moment ne blocasem
pe Magheru, in dreptul terasei “Gradinita” – acum McDonald’s, pentru cei mai
tineri – si cantam, din rarunchi si in genunchi, “Desteapta-te, romane!”. Din cand
in cand incercam sa vorbim cu pustanii in uniforma din fata noastra, cu ochii
de sub vizeta castii dilatati. Eram de-o varsta. In spatele lor, se vedeau
barosanii din Militie, civili si, mai departe, restul trupelor, inarmate si
sprijinite de mijloacele speciale de interventie. Armata, ca sa fie foarte
clar. Noi, turbulentii linistii publice, incercam sa ne unim cu cei de la
Universitate. Dupa un du-te–vino intre grupul de nebuni din mijlocul strazii –
vreo 50-70 de oameni – si scutierii, care pareau mai inspaimantati ca noi, a
urmat brusc, atacul. Langa mine, chiar in primul rand, era un tatic cu un
copilas de trei anisori pe umeri, care strigase incontinuu “Libertate te iubim,
ori invingem ori murim!”. Fiul meu cel mare e generatia 1989; avea aproape un
an in decembrie. Era acasa, dar, cand ma uitam la camaradul meu de revolta,
parca il vedeam pe el, cam ingrozit la gandul a ce va urma. Dupa ce-am luat
primele “bulane” in cap m-am repezit la copil si l-am prins inainte de a cadea
si a se izbi si el, ca tatal lui, de asfaltul de-acum stropit cu sange. In timp
ce taica-sau si prietenii mei erau cam calcati in picioare, eu, cu copilul la
piept, am reusit sa fug pe straduta care duce spre Piata Amzei, acum “Take
Ionescu”, si-am intrat, pe bajbaite, in primul magazin intalnit. Zdrang, s-a
auzit zavorul dupa intrarea mea. Era un “Vanatorul si Pescarul” si vanzatoarele
ma stiau, fiind cam amator de efecte militare. Mi-am lipit fata de geamul rece
de la intrare in timp ce doamnele au inceput sa-l mangaie pe copilas. Ca
printr-o minune a trecut si tatal, in goana. L-am tras in magazin,
refugiindu-ne apoi cu totii, pe podea, dupa tejghea. L-am reintalnit zilele si
lunile urmatoare pe iubitorul de libertate, in CC, pe 22 decembrie, cu arma in
mana, apoi prin structurile de conducere ale “Frontului”. Ajunsese mare. Mereu
ma imbratisa si-mi multumea c-un evluviu de recunostinta pentru ca i-am
protejat, atunci, copilasul. La cateva luni, ne-am intalnit intamplator pe
strada. M-a tras deoparte si, rotindu-si ochii in toate partile, mi-a spus,
soptit: “Victor, plec ‘afara’. Si nu ma mai intorc. E de rau. Am vazut prea
multe…”. Si s-a dus. Sper c-o fi bine acum…
Dupa ce a trecut
primul val de scutieri, ne-am refacut grupul de golani strangandu-ne de pe
stradute – ca izvoarele care se varsa intr-un lac – in Piata Romana, unde,
mi-aduc aminte, trona un cilindru mare de ciment, pe care Ceausescu vroia sa
inalte un monument. Cu forte proaspete si nervi cu carul ne-am asmutit noi asupra
pifanilor. De data asta au luat-o ei la fuga. Incet, incet, strigand, scandand
si cantand, am castigat metru cu metru pana la “Scala” si, apoi, am “cucerit”
si intersectia. Deja puteam sa ne-auzim fratii de la Universitate. Dar pan-aici
ne-a fost.
Dincolo de trupeti
duduiau TAB-urile, se invarteau turelele cu mitraliere si straluceau baionetele
pe deasupra castilor de razboi ale militarilor insirati de-a latul bulevardului.
Mai multi oameni pe trotuare: curiosii si fricosii. In plina strada, aceeasi mana de nebuni de la
Romana. In fruntea noastra, parca de nicaieri, aparuse un batran. Cu parul si
barba alba. Avea o figura de dac liber. Ochii ii straluceau in seara care se
lasa. Se vedea ca astepta momentul asta de vreo 45 de ani. Schiopata, sau cel putin asa imi aduc eu aminte. Intr-o
mana avea un baston. In cealalta un steag: Tricolorul. Flutura deasupra
noastra, curat, fara stema si fara gaura. Cand au inceput sa se indrepte spre
noi militarii cu baionetele la arma si TAB-urile dupa ei, trei sferturi dintre
noi am tulit-o automat inapoi, in pas grabit, chiar alergand. Cand ne-am uitat in
spate, intre noi si militari, in mijlocul drumului, acum pustiu de partea
noastra, batranul. Singur. Nu se miscase nici un centimetru. Tinea steagul sus
de tot, cu o singura mana, intinsa, si cu cealalta se sprijinea bine in baston,
pregatit de infruntare, ce putea sa-i fie fatala. Unii dintre noi ne-am oprit,
rusinati dar si speriati la ce putea sa i se intample batranului. Cativa ne-am
intors si am fugit la batran. Cu forta, l-am tras deoparte, schiopatand si
fugind apoi pe strazile adiacente pana ne-am regasit la Universitate. Cand a
inceput sa se traga cu trasoarele, m-am retras, cu gandul la pustanul meu de
acasa. Dar si la batran. Oare va reusi sa scape?, ma intrebam.
Zilele au trecut
rapid, ca clipele: gloante si sange, flacari si intuneric. Apoi iar gloante si
flacari si tot asa. Am intalnit alti nebuni frumosi, s-au legat prietenii de
viata si de moarte. Traiam ca-ntr-un film in care totul se succede mult prea rapid,
pe repede inainte. Pana cand am spus noi “stop”: atunci cand ne-am dat seama ca
am fost pacaliti. Pe 28 decembrie am devenit, eu si prietenii mei, teroristi,
conform “Frontului Salvarii” lui Iliescu si Televiziunii Romane ocupate. Pentru
ca am organizat, dupa 21 decembrie, prima demonstratie anti-comunista, anti-FSN
si anti-Iliescu. Era, deja, prea tarziu.
Din cand in cand imi
revenea in minte imaginea batranului anonim, cu drapelul sau tricolor. Ma rugam
sa nu fi murit, dupa cum il impingea spiritul lui de sacrificiu. Si asa a si
fost. Ne-am reintalnit in Piata Universitatii, unde a stat aproape zi si
noapte, printre zecile de mii de romani care au facut de garda pentru Romania
in cele 53 de zile ale manifestatiei-maraton anti-comuniste. Apoi l-am revazut,
din noi in fruntea demonstrantilor, la “marsul alb” al sutelor de mii de bucuresteni
iesiti pe strazi pentru eliberarea studentilor inchisi in urma interventiei
trupelor si minerilor lui Iliescu in 13-15 iunie. Batranul dac era neinfrant.
Un astfel de exemplu
luminos am mai intalnit, apoi, la fratii nostri basarabeni, Alexandru Lesco,
Tudor Popa si Andrei Ivantoc, care, la eliberarea din temnitele rusesti din
Transnistria, dupa 12 si 15 ani de inchisoare nedreapta, pentru tara lor, au
spus, cu o modestie supraomeneasca: “daca s-ar intoarce timpul inapoi, am face
exact acelasi lucru”. La fel, veteranii anticomunisti si monahii soldati ai
Romaniei, cu 10, 15 si 20 de ani de ocna sub regimul de ocupatie bolsevic, ca bunii
si marii duhovnici ai Ortodoxiei Arsenie Papacioc si Justin Parvu. Daca-i
intrebi iti spun fara sa pregete ca fiecare clipa de schingiuiala sau de chin,
la munca de exterminare de la Canal sau din minele de plumb, a meritat: “iaca, am
stat si noi acolo, pentru mantuirea neamului romanesc…” Acesti luptatori sunt
caramizile vii ale Romaniei noastre, de pe pamant si din ceruri. Ei sunt cei ce
fac sa dainuie aceasta natiune, dragostea de tara, patriotismul. Oricand va
indoiti de puterile voastre, ganditi-va si voi la batranul ce tinea steagul
sus, singur si darz, in fata unei Armate strambe, de bieti oameni sau chiar de neoameni.
Atunci, in acea clipa lunga din 21 decembrie 1989, el era Romania.
Numele lui este Ernest Maftei. Badia. Badia
era Romania si Romania era Badia.
Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte, În care te-adânciră barbarii de tirani Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soarte, La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani.
Acum ori niciodată să dăm dovezi în lume Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman, Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume Triumfător în lupte, un nume de Traian.
Înalţă-ţi lata frunte şi caută-n giur de tine, Cum stau ca brazi în munte voinici sute de mii; Un glas el mai aşteaptă şi sar ca lupi în stâne, Bătrâni, bărbaţi, juni, tineri, din munţi şi din câmpii.
Priviţi, măreţe umbre, Mihai, Ştefan, Corvine, Româna naţiune, ai voştri strănepoţi, Cu braţele armate, cu focul vostru-n vine, “Viaţa-n libertate ori moarte” strigă toţi.
Pre voi vă nimiciră a pizmei răutate Şi oarba neunire la Milcov şi Carpaţi Dar noi, pătrunşi la suflet de sfânta libertate, Jurăm că vom da mâna, să fim pururea fraţi.
O mamă văduvită de la Mihai cel Mare Pretinde de la fii-şi azi mână d-ajutori, Şi blastămă cu lacrămi în ochi pe orişicare, În astfel de pericul s-ar face vânzători.
De fulgere să piară, de trăsnet şi pucioasă, Oricare s-ar retrage din gloriosul loc, Când patria sau mama, cu inima duioasă, Va cere ca să trecem prin sabie şi foc.
N-ajunge iataganul barbarei semilune, A cărui plăgi fatale şi azi le mai simţim; Acum se vâră cnuta în vetrele străbune, Dar martor ne de Domnul că vii nu oprimim.
N-ajunge despotismul cu-ntreaga lui orbie, Al cărui jug de seculi ca vitele-l purtăm; Acum se-ncearcă cruzii, cu oarba lor trufie, Să ne răpească limba, dar morţi numai o dăm.
Români din patru unghiuri, acum ori niciodată Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă-n simţiri. Strigaţi în lumea largă că Dunărea-i furată Prin intrigă şi silă, viclene uneltiri.
Preoţi, cu crucea-n frunte căci oastea e creştină, Deviza-i libertate şi scopul ei preasfânt. Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină, Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost’pământ.
Scris deGabriela Vlasceanu Uniforme militare, geci, fulare, pulovere, brichete, pixuri, steaguri, arme folosite, sute de fotografii. Toate acestea, şi nu numai, se regăsesc în sala dedicată Revoluţiei din 1989, amenajată în incinta Muzeului Militar Naţional. Ideea înfiinţării „Sălii Revoluţiei din Decembrie 1989“ a apărut chiar în timpul evenimentelor de atunci. Salariaţii muzeului din acea vreme au trimis pe teren muzeo-grafi civili care au adunat „material“. „Personalul militar al muzeului a fost încazarmat în acele zile. Aveam posturi stabilite, arme, s-au făcut săpături în jurul muzeului. Dinspre Semănătoarea şi Militari veneau grupuri de revoluţionari care ne cereau drapele istorice, regaliste. Nu le-am dat niciun obiect din muzeu. Am intuit, nu fără temei, că o să cadă regimul dictatorial al lui Ceauşescu. Muzeografii civili, femei, trimişi pe teren au cerut, în «focul» evenimentelor de la soldaţi şi de la revoluţionari, banderole, drapele decupate. Totodată, muzeografii civili au mers şi la Spitalul Militar de unde li s-a permis să ia uniforme militare străpunse de gloanţe“, îşi aminteşte colonel în rezervă, prof. Eugen Ichim, muzeograf. După liniştirea evenimentelor, Muzeul Militar Naţional a dat anunţuri, în ziarele bucureştene, prin care solicita revoluţionarilor şi familiilor eroilor martiri să doneze obiecte din timpul Revoluţiei din 1989.
Donatorii au completat formulare-tip
„Donatorii au completat formulare-tip în care precizau natura obiectului donat, cui a aparţinut, unde l-au utilizat în timpul evenimentelor din decembrie 1989. Au fost 60-70 de donatori, iar obiectele au aparţinut unui număr de 34 de eroi căzuţi“, spune muzeograful. De asemenea, muzeul a obţinut de la Ministerul Apărării Naţionale două autoblindate de infanterie – ABI – în care au murit maiorul Trosca şi ai lui: „La Ministerul de Interne era o unitate: USLA. Maiorul Trosca era la USLA. Acesta, împreună cu oamenii săi au fost chemaţi în zilele revoluţiei să apere Ministerul Apărării Naţionale, care atunci avea sediul în Drumul Taberei. De fapt, totul a fost o diversiune pusă la cale de proaspăt numitul, din acea vreme, ministru al Apărării, Nicolae Militaru. Acesta a fost numit de către Ion Iliescu. Când maiorul Trosca a ajuns la sediul Ministerului Apărării Naţionale, Militaru a trasat ordin să se tragă spunând că au venit teroriştii. De fapt, Trosca a murit nevinovat, dar ştia multe despre Militaru. Şi pentru asta au murit atâţia oameni nevinovaţi din cele două autoblindate de infanterie“. „Sala Revoluţiei din Decembrie 1989“ se află acum în spaţiul în care, înainte de 1989, era sectorul dedicat Armatei Române în epoca Nicolae Ceauşescu. De îndată ce intri în această sală, îţi atrage atenţia o imagine pe hârtie fotografică din timpul Revoluţiei. Foto-grafia, surprinsă în Piaţa Revoluţiei, are cinci metri lăţime şi trei metri înălţime. În faţa imaginii se află un drapel fără stemă socialistă. În vitrine se află ziarul „Scânteia“ din acea perioadă „fierbinte“. Nu lipseşte nici „vestitul“ număr din acest cotidian comunist, din 21 decembrie 1989. În colţul drept, pe prima pagină, apare „Decretul prezidenţial cu privire la instituirea stării de necesitate pe teritoriul judeţului Timiş“. În rest, realizările şi vizitele lui Nicolae Ceuşescu din acele zile.
Uniforme militare, străpunse de gloanţe
Muzeul Militar Naţional deţine şi numerele din 22 decembrie ale „The Times“ şi „The Daily Telegraph“, „publicaţii care au luat în serios evenimentele din România“. În muzeu se regăsesc uniforme militare străpunse de gloanţe care nu erau în dotarea Armatei Române, şi „gloanţe fabricate de luptătorii de gherilă“. În vitrinele sălii se mai află pulovere, fulare, ceasuri, fulare, tabachere, poze de la înmormântarea eroilor martiri, brichete, cămăşi, bancnote din acea perioadă, geci, paltoane, armament ars în transportul blindat de la Intercontinental, căşti ciuruite de gloanţe, un telefon distrus din „Cabinetul I“ al C.C. al P.C.R., bannere „ad-hoc“ scrise pe pânză sau hârtie, cu pixul, creionul şi carioca: „Armata e cu noi!“, „Jos Tiranul/Jos Dictatura“, „Popor Român să cerem pedepsirea criminalilor/ Au fost pedepsiţi“.
Uşa de la Biserica Kretzulescu
Şi tot aici se regăseşte şi un drapel tricolor, din 22 decembrie 1989, pe care mai multe personalităţi de atunci au semnat şi şi-au scris gândurile: Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu, Mihai Chiţac, Victor Athanasie Stănculescu, Petre Roman, Silviu Brucan. Muzeul deţine şi o copie după declaraţia scrisă şi citită de Ion Iliescu în seara zilei de 22 decembrie 1989. Nu lipseşte nici uşa de la Biserica Kretzulescu, care a fost ciuruită cu gloanţe pentru ca revoluţionarii să poată intra pentr a-i identiifica pe cei care trăgeau de aici. Într-o vitrină se află două arme „deosebite“. „Nici acest armament nu a fost în dotarea Armatei Române. Aici este o geantă cu o armă în interior. Mergând pe stradă tragi cu ea fără ca cineva să-şi dea seama că tragi din geantă. Şi tot aici se află o puşcă cu lunetă şi amortizor de zgomot Mosin-Nagant“. Vizitatorii sălii au ocazia să vadă vestonul „găurit în dreptul inimii“ al generalului Vasile Milea, care în acea perioadă era ministru al Apărării, dar şi ochelarii, pixurile, aparatura de transmisie a acestuia. El nu a dat ordin să se tragă în revoluţionari. A fost găsit împuşcat într-un birou din Comitetul Central. „Unii spun că s-a sinucis. Nu cred că s-a sinucis. Orice om care vrea să se sinucidă vrea să nu sufere, deci îşi trage cu arma în cap sau în gură. Milea a avut glonţul în inimă“, spune muzeograful Ichim. Pe un panou apar numele a 936 de eroi martiri dintr-un total de 1.104. Dintre cei 1.104, un număr de 221 au fost militari. Nu lipsesc nici fotografiile a peste 200 de eroi la care se adaugă alte zeci din timpul Revoluţiei care înfăţişează imagini paşnice sau violente de atunci. Din 1990 până astăzi, sala dedicată Revoluţiei din 1989 a avut aproximativ 500.000 de vizitatori, printre aceştia numărându-se Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu, Victor Athanasie Stănculescu. „Emil Constantinescu şi Traian Băsescu nu au fost niciodată aici. În schimb, Ion Iliescu a fost de trei ori“, spune muzeograful Eugen Ichim.
December 18th, 2010 
VR 
Citeva sfaturi pentru cei aflati in aceste zile la mare
Posted in 
Tags: 
