Victor Roncea Blog

A reinceput atacul la Eminescu. Desi poate corect ar fi: continua atacul la Eminescu. Deci, la Romania. Nimic nou, desigur. Doar metoda de reincalzit ciorba in santul culturii rrome, de data aceasta intr-un autentic tuci tiganesc, pare sa fie o inovatie Pleso-Patapu-Liiceano-Cacartareasca.

O ruda de-a regilor Cioaba, un oarecare Catalin-minune, a fost pus ca semnatura pe o “carte” anti-Eminescu, laudata de toti tampii din trena impostorilor numiti. Ion Spanu demonstreaza ca Cioaba nu zboara departe de cuibul plagiatorilor. Din ancheta sa culturală, publicata de Tribuna si Ziaristi Online rezultă că “autorul Humanitas”, Cătălin Cioabă, nu numai ca nu şi-a scris cartea publicată de patronul sau, Gaby Liiceanu, dar nici măcar nu a citit-o! Este vorba de  brosura “Marturii despre Eminescu“, in care Romanul Absolut este ţiganizat inca de pe coperta, prin înnegrire, si aruncat acolo unde anti-romanii bolnavi de ura la adresa tarii capusate cred ca ii este locul, dupa cum se vede in fotografia de mai sus: la picioarele lui Patapievici si a lui Cioaba, printisorul lui Liiceanu.

Si elefantul care nu-si mai incape in propria-i piele, Alex. Stefanescu, cuvanta – e un fel de-a spune – pe linia directivei neo-kominterniste activate prin Dilema lui Plesu-GDSS si Romania literara a lui Manolescu-ANI, cu ani in urma. Intr-o postare de pe blogul oficial al SIE, Stefanescu ne explica ca Cartarescu e mai destept decat Eminescu si ca versurile de debut ale tanarului Eminescu sunt “greoi-bombastice, lipsite de capacitatea de a emoţiona” si “nu anunţă prin nimic un poet”. “În ceea ce mă priveşte, dacă le-aş fi primit la „poşta redacţiei”, i-aş fi răspuns autorului că nu are talent şi că ar trebui să renunţe la poezie”, scrie ditirambic “elefantul cu breton”. Va dati seama ce bine a facut culturii romane Alex. Stefanescu, prin inexistenta lui la vremea lui Eminescu? Si, prin reciproca, cat rau face azi…

UPDATE de la un cititor:

Stimate dle. Roncea,

Am citit postarea dvs. destul de caustica. E un stil, şi acesta, desigur. Este bine că semnalaţi această nouă linie de atac la adresa “omului deplin al culturii româneşti”. Este clar o direcţie mai subtilă, “obiectivă” chipurile, şi, ca atare, mai perversă. Faptul că tocmai cei care se revendică de la eminescianul C. Noica stau la baza acestui atac, ne demonstrează, încă o dată, ce rol au jucat ei, de fapt, pe lângă marele filosof, căpuşat, cum spuneţi si dvs. cu privire la această gaşcă şi România. Sper să îi dedic dlui Cioabă un alt comentariu, căci “merita”. Pentru moment, despre “elefantul” asudat şi ocheanul lui ţinut invers, pe post de bârnă:

O.K., n-am nimic împotriva revizuirilor, ele ne mai pun pe gânduri pentru că suntem tot timpul tentaţi să-l verificăm pe … revizuitor. În cazul lui Alex Ştefănescu, stilul prevalează: el este atracţios. Ca revizionist, însă, se bazează masiv aproape exclusiv pe faptul că este din Fălticeni, de unde era şi Eugen Lovinescu, revizionistul nr. 1 al istoriei literaturii române. Alex îi urmează, dar numai cu falca din pământ. Şi aici, totuşi el nu ară, nici nu scormoneşte, ci doar greblează: adună informaţie din ediţii şi le prezintă sub formă de gunoi de grădină. Un revizionist adevărat, adică, aristotelician vorbind, categoric, coboară mai întâi în text. Ediţiile sunt grădini suspendate ale textului. Acolo, în text, Eminescu are aşa (după ediţia Nae Georgescu):

1. La versul 8, lipsă virgula după Căci în Lăcrămioarele învăţăceilor (în continuare, L.î.) şi în prima ediţie Perpessicius (1939). 16. În L.î.: voace. 17 În L.î.: tău nătal (ar putea fi păstrat, ca aliteraţie, deşi –ă notează, în epocă, şi un -a neaccentuat) 19. Ar trebui păstrat cu virgulă după vers, ca-n prima tipărire: ce urmează e apoziţie (trista lăcrimare esimţ naţional). Fără virgulă, ca în ediţii, sensul devine:  o urmează (tot) ce e simţ naţional.  Cu virgulă, această tristă lăcrimare exprimă un sâmţ, din ea se trezeşte, se naşte sentimentul colectiv.  20. În L.î.: Ce-i sîmţu năţional! (citit, mai mult decât sigur, cu –u final şi io într-o singură silabă). Şi astăzi sâmţ înseamnă altceva decât simţ: ai sâmţ în tine – ai nerv, fii atent.

Sunt diferenţe infime, poate, dar şi ele trebuie băgate în malaxorul revizuirilor. Cine urmează umbra măreaţă a lui Arune Pumnul? Poetul scrie: „O urmă ’ncet cu ochiul în tristă lăcrimare, / Ce-i sîmţu năţional!”, deci nu o urmează ceea ce e sâmţ, virgula nu permite pentru că ar fi între subiect şi predicat. Vezi mai sus: „Te plânge Bucovina (…)  te plânge şi locul tău natal”. (Atenţie: deci şi Ardealul îl plânge; Aron Pumnul e născut la Cuciulata, jud. Braşov.) De ce? – Pentru că urmează „umbra ta măreaţă în falnica-i zburare”. Cum o plânge? – „În tristă lăcrimare, ce-i sâmţ, etc”. De aceea e năciunal/naţional, pentru că trece peste graniţele politice, uneşte naţiunea. E şi chestiune de gramatică elementară ce se rezolvă prin punctuaţie – pe care editorii au netezit-o ca să înţeleagă mai simplu poezia eminesciană şi elevii din Fălticeni, de pildă.  Un revizionist pur sânge, de felul Ioanei Bot, ar putea ridica, aici, argumentul falacios că naşterea acestui concept de „simţ naţional” în cultura română este viciată – şi dă-i, şi luptă, fulgere şi tunete pe tema „Bravos năciune, halal să-ţi fie”  – numai că tânărul poet, iată, face apel la sâmţ, nu la sentimente patriotice edulcorate: încă de pe atunci (1866) limbajul dublu avea expresie în limbă. Sunt lucruri diferite: de pildă, Alex Ştefănescu poate avea, dobândi, câştiga simţ estetic – fără să aibă sâmţ în sine; – pe când la Ioana Bot poate fi invers. E chestie de nerv şi de piele: frigul, caldul, asprul, netedul ţin de antropologie, nu de cultură.

Didim