În afara fondurilor risipite pentru traducerea volumului “L’aile tatouée” (în româneşte “Orbitor-Aripa dreapta”), Institutul Cultural Român i-a oferit autorului Mircea Cărtărescu, din bani publici, şi un sejur la Paris. L-am zărit, pe 7 octombrie, în librăria “L’écume des pages”, învîrtindu-se printre standurile de cărţi, cu un pahar de carton în mînă, strivit de notorietatea cîştigată pe banii Statului Român. Aştepta “asaltul” admiratorilor invitaţi să-i solicite autograful pe volumul mirosind încă a cerneală. N-a fost să fie!
N-avea cum să fie, cu toţi banii cheltuiţi de România! Cîteva minute înainte de ora anunţată, librăria, cam înghesuită din cauza spaţiului prea strîmt, a părut neîncăpătoare cînd şi-a făcut apariţia Institutul Cultural Român de la Paris, reprezentat de directoarea Magda Cârneci (ca o Walkirie încărunţită) şi de fotograful om-la-toate, mai preocupat de propria soţie, pe care o urmărea din ochi şi obiectiv, ca să nu scape pruncul agăţat într-un ham pe burtă. Curînd, ţanţoş, şi-a făcut intrarea Edy Reichmann, imigrant de meserie, colaborator din cînd în cînd la “Le Monde” şi autorul celor două cronici care au apărut în cotidianul francez şi care erau expuse în vitrina librăriei. Trei români din “imigraţie” s-au apropiat pentru pupăturiAutorul (mult mai scund şi mai urît decît mi-l imaginam) a zîmbit fericit că trebuie să se încline ca să o sărute pe pitica Wanda Mihuleac, odrasla securistă stabilită la Paris. Cînd, în fine, a apărut şi Nicolae Manolescu, ambasadorul României la UNESCO, însoţit de fetiţa de 9 ani, care ţine locul nevestei, de cînd aceasta l-a părăsit, s-a trecut la bla-bla-ul de rigoare. Baconski a tras chiulul, nu-i nimic, află el, Zeus, şi îl rezolvă! A vorbit Reichmann, cu o voce mică şi hrăpăreaţă, înghiţind vorbele, fericit că lipsa microfonului camuflează sărăcia de idei şi franceza stîlcită. S-au înţeles perfect cuvintele “scatologie” şi “stîlpi”, noţiuni pe care atît vorbitorul, cît şi scriitorul le cunosc foarte bine, fiind mari amatori. Edy a continuat cu o bombăneală pripită, în care a rezumat laudele nesemnate şi, deci, neasumate (le-o fi scris Cărtărescu?), de pe coperta a IV-a a volumului proaspăt lansat: “cel mai mare… cel mai publicat”. A încheiat discursul cu “nu ne mai rămîne decît să aşteptăm Premiul Nobel”. În acel moment, Cărtărescu a zîmbit discret, bîţîindu-se de pe un picior pe altul, ca un căţel dresat. Îi mai venise inima la loc după fraza cu “scatologia”, care îi plăcea, nici vorbă, dar parcă nu suna bine în acel decor şi care îl făcuse să rostogolească ochii spre vorbitorul gîngăvit. Ceremonia s-a încheiat prin intervenţia responsabilului de carte, care nu contenea să mulţumească Institutului Cultural Român pentru contribuţia substanţială care l-a făcut cunoscut în Franţa pe Cărtărescu. Aşteptăm, şi noi, cifre exacte pe site-ul ICR! Atmosfera s-a mai animat cînd cei cîţiva clienţi întîmplători au fost nevoiţi să rămînă în librărie, pentru că afară ploua cu găleata. Cînd stropii s-au mai rărit, Reichmann a ieşit sub o umbrelă de cucoană şi s-a oprit să-şi mai citească o dată articolele expuse în vitrină.
EUGEN MIHĂESCU, Membru de onoare al Academiei Române
INEDIT: CEZAR IVANESCU despre NICOLAE MANOLESCU: „Îl consider direct complice şi chiar iniţiatorul acestei acţiuni criminale îndreptate împotriva mea“
[transcriere după înregistrare audio– 15 februarie 2008]
Constatări:
Această casetă va face un rezumat al constatărilor mele. Ea se poate oricând transforma într-un interviu.
După apariţia în Jurnalul Naţional (marţi 12 februarie) [link: https://www.jurnalul.ro/stire-politic/cazul-ivanescu-o-nebuloasa-pentru-cnsas-116735.html, articol semnat de Carmen Vintilă, Gabriela Antoniu, Ana Scarlat, Jurnalul Naţional, marţi 12 februarie 2008, p. 8 – n.m., C.A.] a anchetei semnate de cele trei doamne jurnaliste cu nebuloasa de la CNSAS
Singura persoana pe care eu am desemnat-o de la primul meu comentariu făcut în presă ca fiind vinovată de această intoxicare, de această ilegală scurgere sau scursură din cadrul CNSAS-ului, neprobată de nimic, este domnul Mircea Dinescu, cei care se mai îndoiesc şi mai au neclarităţi acuma s-au lămurit, niciun alt membru al Colegiului CNSAS nu îl confirmă pe domnul Mircea Dinescu, nu vreau să fac alte evaluări asupra stării mentale a celorlalţi membri de la CNSAS deşi orice om le poate face. Senzaţia dominantă este că se aflau cu toţii într-o cârciumă într-o stare avansată de ebrietate, de pierdere a memoriei, a limbajului, a controlului şi a tot ce vreţi.
O altă constatare este următoarea: prima ilegalitate pe care a comis-o domnul Mircea Dinescu este că din cadrul Colegiului CNSAS ca membru încă, accentuez, al acestui Colegiu a răspândit o calomnie cu bunăştiinţă, mizând pe faptul şi pe anticipatul linşaj mediatic şi pe lipsa mea şi a altora de reacţie la această încercare de linşaj mediatic. Ceea ce pot eu să spun şi să jur cu mâna pe Biblie este că nu există nimic, dar absolut nimic în tot dosarul, toate dosarele mele nu în tot dosarul de Securitate care să mă incrimineze, şi că în disperare de cauză acest sinistru personaj a dorit să inverseze rolurile, linşaj mediatic mai întâi, apoi sub presiunea linşajului mediatic presiuni asupra celorlalţi membri ai Colegiului şi cum-necum să reuşească să smulgă o decizie de poliţie politică în ceea ce mă priveşte (inexistenta pana azi – nota mea, VR).
Pentru această crimă, accentuez crimă, intenţie de crimă, de linşaj mediatic, jur pe ceea ce am mai sfânt că nu voi înceta lupta cu acest personaj sinistru până când nu îi voi dovedi toată vinovăţia, nu doar în ceea ce mă priveşte, ci vinovăţia lui în raport cu nenumăraţi oameni nevinovaţi, nenumăraţi oameni vinovaţi pe care i-a inocentat cu bunăştiinţă, şantajul, traficul şi manipularea de documente la care s-a dedat de când este în CNSAS şi celelalte implicări ale lui în ceea ce eu aş numi trădare de ţară, trădarea României, o voi dovedi în instanţă cu documente, o voi dovedi tot în instanţă cu documente că a fost şi a rămas omul Securităţii, o voi dovedi în instanţă tot cu documente că a făcut de la Revoluţie încoace exact ceea ce au făcut comuniştii după ’44 când au luat puterea în România, adică a spoliat, a furat, a abuzat, s-a îmbogăţit pe căi necinstite, a făptuit nenumărate nemernicii pentru care trebuie să plătească punctual, le voi dovedi şi pe acestea în instanţă.
Ce mai putem constata?
Putem constata, în calitatea lui de membru încă al Uniunii Scriitorilor din România a sfidat şi comunicatul preşedintelui Uniunii Scriitorilor, domnul Nicolae Manolescu, comunicat dat pe 5 februarie, în care subliniez, accentuează prin două atribute atitudinea ilegală, deci spune că prin comunicarea acestei veşti, acestei scurgeri ilegale se ajunge la o situaţie intolerabilă şi nelegală, situaţie creată de acest personaj. Vom vedea dacă domnul Manolescu va merge până la capăt, şi cu Comitetul Director, pentru excluderea lui din Uniune, nu mai este o treabă simplă, o simplă jignire, o înjurătură sau nu ştiu ce care să fie mediată de o Comisie de Onoare a Uniunii, este vorba de o acuzaţie gravă care distruge reputaţia şi destinul unui mare scriitor român cum sunt eu şi care în ultimă instanţă tindea la asasinatul lui prin presă.
Alte constatări despre care putem face vorbire, lucruri care să ţină numai de evidenţă. Este vorba în primul rând de un lucru pe care eu îl constat cu stupoare şi cu durere, implicarea vinovată a domnului preşedinte al Uniunii Scriitorilor Nicolae Manolescu în acelaşi timp ambasadorul României la UNESCO. Îl consider direct complice şi chiar iniţiatorul acestei acţiuni criminale îndreptate împotriva mea, şi o să aduc pe rând argumentele logice deocamdată şi apoi probele prin care să dovedesc aceste acuzaţii.
Domnul Nicolae Manolescu a avut şi are o problemă cu conducerea Uniunii Scriitorilor din România, este în ilegalitate, el stă pe o poziţie ilegală, un ambasador al României la UNESCO sau oriunde ar fi el nu poate în acelaşi timp fi şi preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, din această poziţie ilegală, profitabilă pentru domnia-sa, dacă veţi dori veţi afla de la domnul Varujan Vosganian sau alţii salariul pe care îl încasează domnul Manolescu de la Uniune, din această situaţie ilegală, pe care şi-o simte primejduită tocmai pentru că este ilegală, domnul Nicolae Manolescu s-a simţit obligat să înlăture ceea ce în mintea lui era singurul lui adversar primejdios în stare să-i denunţe vinovăţia şi complicităţile, adică subsemnatul.
Jur încă o dată cu mâna pe inimă că nu am întreprins nimic organizat decât doar mi-am exprimat această stupoare că se permite în România anilor 2008 ca un ambasador al României la UNESCO să fie în acelaşi timp preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România şi mai are încă multe alte funcţii, vă rog să le urmăriţi şi cercetaţi dvs., funcţii retribuite mă refer. Din această spaimă de a nu-şi pierde privilegiile domnul Manolescu a iniţiat toată această cabală, el se află în spatele întregii cabale, o afirm răspicat, de astă toamnă a sunat pe telefon pe domnul Lucian Vasiliu la Iaşi să-l întrebe dacă eu organizez o strângere de semnături pentru debarcarea sa de la Uniune. Nu am făcut aşa ceva, dar domnia-sa s-a înspăimântat, spaimă care i-a crescut odată cu cele două întâmplări agravante din Consiliul Uniunii Scriitorilor, la un Consiliu înspre penultimul cred din 2007 când pe ordinea de zi a fost şi problema cu deconspirarea informatorilor securităţii şi securiştilor ş.a.m.d. domnia-sa a ţinut din nou un discurs lung sforăitor şi ciudat cel puţin după opinia mea în care îi deplângea doar pe informatorii Securităţii dovediţi din cadrul Uniunii, cap de listă fiind Ştefan Augustin Doinaş fostul maestru şi model al domnului Dinescu pe care domnul Dinescu l-a divulgat ca informator al Securităţii. Am rămas stupefiat şi a trebuit să intervin când domnul Manolescu a mers cu deplângerea acestor informatori până la a spune că domnul Şt. Aug. Doinaş a fost poate cel mai hărţuit scriitor de către Securitatea română şi indignarea m-a făcut să-i spun că nu cred acest lucru că cel mai hărţuit scriitor de Securitatea română am fost eu şi cel mai pedepsit sau cel mai oropsit, întrucât Ştefan Augustin Doinaş a călătorit în toată lumea, era directorul Fondului Literar şi aproba bani cui ştia el, probabil pe criteriile cunoscute, la Fondul Literar cu prietenul lui bun Mircea Dinescu de altfel, şi că dacă e să facem topuri de astea păi eu sunt pe primul loc în acel top pentru că sunt singurul scriitor român care am fost dat în urmărirea USLA şi Direcţia a V-a [a Securităţii – n.m., C.A.], sigur că l-a iritat pe domnul Manolescu această dacă vreţi poziţie a mea şi această preeminenţă a mea şi s-a gândit lasă că te aranjăm noi pe tine marele oropsit te transformăm noi în colaborator al Securităţii.
Doi, ultima şedinţă pe anul 2007 când domnul vicepreşedinte, în acelaşi timp dublu ministru al guvernului actual, Varujan Vosganian a venit şi a prezentat o dare de seamă financiară, situaţia financiară a Uniunii, şi în care a tras un semnal de alarmă, că, dacă domnul Manolescu continuă destrăbălarea financiară la Uniune, Uniunea va intra în scurt tip în faliment, comunicare la care întregul Consiliu a amuţit, nimeni n-a spus două vorbe, a trebuit să mă ridic tot eu, singurul din tot Consiliul, şi să vorbesc în apărarea domnului Vosganian pe care Nicolae Manolescu îl lua la mişto tot timpul şi domnul Vosganian a trebuit să se apere în mai multe rânduri să nu fie batjocorit, şi am spus că nu este firesc ca un ministru de Finanţe al României să poată ţine în frâu finanţele României, dar să dea faliment la Uniunea Scriitorilor, lucru pe care de altfel l-a spus şi domnul Vosganian, ar fi culmea ruşinii, am mai spus că nu e firesc ca să fie folosit ca aducător de bani şi de proiecte care să aducă bani Uniunii, dar în acelaşi timp să nu aibă voie să dispună cum să fie cheltuiţi aceşti bani cum se întâmplă lucrurile la ora actuală.
Sigur că această poziţie a mea l-a pus pe gânduri pe domnul Manolescu, gândindu-se probabil şi la o eventuală alianţă a mea cu domnul Varujan Vosganian care i-ar primejdui poziţia.
Aceste două lucruri plus cunoscuta dacă vreţi forţă a mea de a influenţa opinia celor din jurul meu, nu altfel decât prin simplă discuţie pentru că nu fac presă, nu scriu în presă, dar discut cu oamenii şi discut cu o logică de fier şi o convingere care îi pune pe mulţi pe gânduri, pe deasupra dezamăgirea generală care există în rândul scriitorilor faţă de persoana şi de modul în care domnul Manolescu conduce Uniunea Scriitorilor din România, toate acestea l-au pus în mişcare, el la rândul lui l-a pus în mişcare pe acest personaj sinistru Mircea Dinescu, şi amândoi sunt mână în mână, pentru mine e evidentă complicitatea lor, trebuie să spunem că avut grijă să îl inocenteze pe domnul Manolescu dându-i verdict de noncolaborare, dar noi ne întrebăm în continuare, dacă, sub rezerva că ne informăm şi aflăm exact, dacă a fost şi domnia-sa profesor la studenţii străini ca doamna Mona Musca de bună seamă că a fost obligat şi domnia-sa să semneze acel angajament de colaborare cu Securitatea.
Pe deasupra este evidentă dacă vreţi atitudinea lui apropo de cei care erau deja deconspiraţi ca ofiţeri de Securitate sau de securişti notorii şi atitudinea lui tolerantă cu care i-a primit în partidul pe care l-a condus, PAC [Partidul Alianţei Civice – n.n.], este celebru domnul ăsta care apare mereu pe televizoare, Ioan Ghişe, dar nu numai. De asemenea, există un celebru citat al domnului Nicolae Manolescu de prin 2003 în care vede în Securitate salvatoarea României din punct de vedere economic şi din toate celelalte puncte de vedere după Revoluţie, este un elogiu pe faţă al Securităţii şi de fapt o recunoaştere a neputinţei de a mai schimba ceva.
Constatarea sa este că Securitatea a salvat din toate punctele de vedere de la Revoluţie încoace România şi că este atât de puternică pe poziţii, în primul rând economice, sociale, politice, media şamd încât nimic nu se mai poate schimba, este o recunoaştere, dacă vreţi o îngenunchere în faţa acestei evidenţe.
Toate acestea coroborate cu aşa cum am spus duplicităţi, cu ascunderea de documente, cine a văzut până acuma dosarul sau dosarele lui Mircea Dinescu?
Este evident că Mircea Dinescu ca securist a fost pe de o parte informator al Securităţii, cum proceda Securitatea din momentul în care a început să fie şi agent al unei organizaţii străine a început să aibă şi dosar de urmărire informativă, evident, toate aceste documente care îl privesc unde sunt, cine le deţine? Ca să vedem câte agenţii deservea, cum era plătit ş.a.m.d. Un capăt de adevăr a fost scos în presă imediat atunci după Revoluţie, când mai mulţi membri CADA după un articol al meu publicat în revista Baricada, o scrisoare deschisă către Ion Iliescu, în care îi motivam de ce nu vin să mă aşez lângă ceilalţi membri ai Frontului Salvării Naţionale, şi justificam prin faptul că cel puţin câţiva de acolo erau agenţi dubli sau tripli, Dan Deşliu, Mircea Dinescu, cei de la CADA, bănuind că ştiu mai multe sau crezând că ştiu mai multe, mi-au trimis şi mie nişte copii după nişte comunicări care apoi am aflat că au apărut şi în presă, eu nu le-am dat în presă dintr-un instinct de a nu dezvălui lucruri neplăcute despre unele persoane printre care şi Andrei Pleşu care îmi era o persoană simpatică şi, mă rog, dintr-un anume punct de vedere îl consideram un prieten al meu, deşi era un lucru adevărat, dar mi s-a părut că totuşi sună a turnătorie, am zis s-o facă alţii.
Acele documente care arătau cum se plimbau ei pe ambasade şi semnau tot felul de hârtii, Dinescu cu socrii, cu Pleşu, cu alţii […], arată că erau manipulaţi şi folosiţi de puteri străine de România ca să nu spun altfel şi că au rămas în continuare cu aceste contacte.
Este evident aici, şi ca să rămân la nivelul constatărilor, un lucru, bănuiesc că aşa cum mi s-a întâmplat şi până acum mi se va întâmpla şi de acum înainte şi se vor oferi şi vor sări şi alţi oameni în ajutorul meu, oameni pe care probabil nu-i cunosc, dar care ştiind mai multe decât mine, din umbră, şi ştiind mai bine decât oricine în ţara asta totul despre mine cum şi spuneau în glumă securiştii pe vremuri, că noi mai uităm unele lucruri dar ei ştiu totul şi păstrează totul, deci sper în continuare pe ajutorul, pe documentele, pe informaţiile care îmi pot veni de la oameni care au lucrat în structurile Securităţii, care nu au avut vini, nu au avut culpe politice faţă de români, faţă de cetăţenii acestei ţări, care au lucrat doar în structurile dacă vreţi de contrainformaţii, de apărare, economice etc. ale acestei ţări.
Eu nu vreau să simplific lucrurile, pentru că mulţi prin simplificare de fapt crează confuzii. Securitatea este o instituţie care are o istorie a ei şi ar trebui făcută o istorie a acestei instituţii şi când vorbim de Securitate, securişti ş.a.m.d. să ne referim exact la segmentele acestei istorii, la compartimentele acestei instituţii şi să delimităm exact acea parte din Securitatea Română care a făcut poliţie politică, fireşte la ordin politic, care a constrâns sub diferite forme cetăţenii acestei ţări să devină la rândul lor informatori şi să facă poliţie politică, dar care oricum, oricum sunt pe un grad mai jos de vinovăţie faţă de cei care i-au constrâns, că nu se consideră vinovăţie decât vinovăţia liberă, nu vinovăţia obţinută prin constrângere, teroare şi alte metode, acolo putem pune totul pe seama slăbiciunii omului, pe seama neputinţei sale de a se apăra în faţa sistemului şi a unei cedări dacă vreţi vinovate, dar nu o vinovăţie integrală, este o vinovăţie dacă vreţi obţinută aşa cum la Piteşti cei din banda lui Ţurcanu ca să îi implice şi să îi maculeze şi pe ceilalţi deţinuţi puneau unii deţinuţi să îi bată pe ceilalţi ca în felul ăsta să fie şi ei vinovaţi că au schingiuit şi terorizat colegi de ai lor de temniţă, o formă clară, la fel putem considera şi aceste vinovăţii. Când ştie toată lumea că erai zvârlit afară din sistem dacă nu semnai acea hârtie de angajament ca universitar, mă refer la cazul Monei Muscă, toţi ştim acest lucru, şi toţi o practică şi la ora actuală din Franţa până în America, fiţi siguri, toate serviciile secrete din lume îşi folosesc cetăţenii pentru a-şi apăra ţara, pentru siguranţa ţării lor, este clar, se practică în toată lume, noi venim acuma să o facem mai catolici decât papa. Şi sistemul comunist ca toate sistemele din lume îşi găsise aceste metode de a implica, dacă vreţi, lumea la modul acesta sistemic în delaţiune şi în autoapărare. Ce vreau să spun cu acest lucru? Vreau să spun că nu sunt atât de inconştient încât să arunc blamul asupra unei întregi instituţii şi mai ales asupra instituţiei Securităţii Statului Român pe toată durata ei. Delimitez, iar cei care mă înţeleg ştiu ce vreau să spun cu acest lucru.
Ce mai putem constata?
O constatare gravă, gravă de tot, că presa română este sub orice fel de critică, este o presă lamentabilă care ar trebui interzisă pur şi simplu dacă i-au trebuit acestei prese române două săptămâni de la infestarea ei cu o ştire falsă, prin agenţia NewSin, ea va fi capul şi ţinta mea principală de atac în acest proces pentru că a răspândit prima ştirea, deci i-au trebuit două săptămâni presei române, pentru ca prin Jurnalul Naţional şi cele trei doamne cu ancheta respectivă să facă ceea ce trebuia făcut imediat de a doua zi.
Deci dacă miercuri a apărut această ştire calomnioasă, joi toată presa română trebuia să facă această anchetă, să pună mâna pe telefoane, să sune toţi membrii Colegiului CNSAS să infirme sau să confirme ştirea calomnioasă, nu să aştepte două săptămâni, două săptămâni, aceasta este acuzaţia pe care o voi aduce în proces tuturor agenţiilor şi tuturor publicaţiilor româneşti în care eu puteam să mor.
Foarte clar! Puteam fi asasinat mediatic şi să nu mai iasă niciodată adevărul la lumină, prin moartea mea fizică. putem face următoarele constatări de bun simţ: Nu sunt dintre inconştienţii care să urlu bezmetic că nu mi-a luat Dumnezeu minţile ca acestui Constantin Ticu Dumitrescu care şi-a primit dosarul de Securitate din mâinile lui Virgil Măgureanu. Vă daţi seama ce o fi făcut cu el şi ce o mai fi rămas în el. Este un personaj sinistru, de asemeni, impus tot de Securitate în fruntea deţinuţilor politic, un puşcăriaş ireproşabil, probabil era şi omul lor în puşcărie, vreun cappo, care îşi informa asupritorii, a ieşit strălucit din puşcărie, maistru fiind a devenit şef de şantier şi erou al muncii socialiste până în 1989 când a avut loc revoluţie.
„Este a treia tentativă de crimă!“
Deci acuz clar toate aceste agenţii, pe domnul Mircea Dinescu, toţi cei – îi voi nominaliza în dosar – care au dat curs acestei calomnii prin presă şi au depăşit orice fel de măsură la adresa mea, de tentativă de crimă. Au dorit să mă omoare, este a treia tentativă de crimă, deschisă, prima tentativă în anul 1990, când aceeaşi bandă condusă de Nicolae Manolescu şi Mircea Dinescu ca preşedinte al Uniunii Scriitorilor a încercat primul linşaj mediatic când eram în polemică cu Uniunea Scriitorilor, a doua tentativă de crimă şi de omor mineriada din 14 iunie, când am fost bătut cu bestialitate de 30 de mineri în mijlocul Bucureştiului, a treia tentativă de crimă, pe faţă, s-a petrecut acum sub ochii României, ţară membră a Uniunii Europene.
Denunţ această situaţie şi indiferent de rezultatul pe care îl voi obţine în instanţele româneşti voi duce acest proces al meu cu Statul Român şi la CEDO, în Europa, spre a se vedea unde se află ţara noastră şi ce se întâmplă în această ţară europeană, aşa-zis europeană, pentru că nu este europeană, este încă o ţară barbară care continuă să-şi terorizeze cetăţenii şi aceiaşi 19 milioane de nemembri de partid care erau în 1989 la Revoluţie au plecat din această ţară la muncă sau sunt în această ţară într-o situaţie nefericită de muritori de foame, aceiaşi 4 milioane de membri P.C.R., nu toţi, fireşte, că nu toţi au acces la situaţii privilegiate, dar aceiaşi 4 milioane, din rândul lor s-au recrutat, noua aristocraţie financiară-economică-socială a României, noua burghezie privilegiată, păturile superpuse care sug, asupresc şi batjocoresc acest popor.
Concluziile la aceste constatări
Îmi devine evident un fapt, pe care mă şi mir că nu l-am remarcat până acum.
Există o continuitate perfectă între încercarea de asasinat din 1990 când, printr-un act abuziv şi ilegal, Mircea Dinescu mi-a desfăcut contractul de muncă de la revista Luceafărul, eu nu am reacţionat în justiţie cum a reacţionat colegul meu Iulian Neacşu şi a câştigat de altfel procesul, făcându-mi-se lehamite şi de Uniune şi de oamenii de acolo, am declarat o grevă a foamei, apoi după ce soţia mea Maria Ivănescu i-a dus memoriul respectiv domnului Andrei Pleşu, ministru al Culturii, care a râs de memoriu şi de greva foamei, spunând ce bine i-ar prinde şi lui o grevă a foamei pe cât era de gras, am renunţat la greva foamei [după 5 zile – n.n.] şi mi-am spus că trăiesc într-o ţară liberă şi o să-mi câştig altfel drepturile şi libertatea şi celelalte.
Deci să fie foarte clar pentru toţi colegii mei din lumea literară, pentru că chiar prieteni buni şi apropiaţi ai mei nu au înţeles atitudinea mea de atunci, eu am început să atac Uniunea Scriitorilor, pe Mircea Dinescu şi toată gaşca din lumea literară în revista Baricada ca reacţie la un act ilegal şi abuziv al domnului Mircea Dinescu.
Toată haita, Manolescu–Dinescu, după ce Manolescu şi-a încheiat cu o victorie răfuiala cu Octavian Paler pentru obţinerea României literare, toată haita s-a dezlănţuit împotriva mea, în cap cu Manolescu, Mircea Mihăieş şi ceilalţi regăsibili şi astăzi.
În suita lui măreaţă de acte abjecte Manolescu a produs şi acel interviu faimos din România literară, cu Ion Iliescu, imediat după mineriadele din iunie, acel interviu de glorificare a lui Ion Iliescu, scris cu majuscule, “Om”, text pe care l-am invocat în timpul conferinţei [scriitorilor – n.n.] din 2005.
Acum îmi este foarte clar, acum nu s-a făcut altceva decât s-a reluat vechea alianţă între Mircea Dinescu şi Nicolae Manolescu, ei erau demult pe aceleaşi poziţii, acum au refăcut alianţa. Prejudiciul şi procesul pe care trebuie să îl intentez Uniunii durează pe toată această perioadă de la 1990 până la 2008, perioadă în care eu am fost un timp în afara Uniunii apoi am revenit în 1993, la cererea expresă a domnului Laurenţiu Ulici.
În 1993 de altfel, ca o dovadă a recunoaşterii vinovăţiei Uniunii Scriitorilor faţă de mine, Juriul Uniunii Scriitorilor mi-a acordat pentru prima oară, să se reţină, Premiul de Poezie al Uniunii Scriitorilor, am luat un singur premiu în toată cariera mea de scriitor, de la Uniune vorbesc, sunt nulităţi şi care au luat şi câte zece premii ale Uniunii Scriitorilor şi nu ştie nimeni de ei, eu am luat un singur premiu, ca şi maestrul meu Marin Preda, de la Uniunea Scriitorilor, şi asta în 1993, după acordarea acestui premiu Laurenţiu Ulici, eu nu am participat la decernarea premiului, a mers soţia mea şi i s-a înmânat premiul, şi Laurenţiu Ulici i-a cerut soţiei mele în mod expres să revin în Uniune cu textul a fost, este şi va fi membru al Uniunii Scriitorilor.
În toată perioada cât a fost Laurenţiu Ulici preşedinte al Uniunii Scriitorilor am trăit în relaţii pot spune armonioase cu Uniunea, tot Laurenţiu Ulici, fie-i ţărâna uşoară, a fost cel care la Botoşani, în 2000, mi-a făcut elogiul de pe scena teatrului Mihai Eminescu când am primit premiul Mihai Eminescu, el şi prietenul meu, marele actor Ion Caramitru.
După moartea lui Laurenţiu Ulici am avut de asemenea o perioadă de colaborare armonioasă cu Uniunea, sub preşedinţia domnului Eugen Uricaru, care a încheiat mandatul domnului Ulici şi apoi a avut mandatul lui propriu în 2001, până în 2005. Am făcut parte din Consiliul de conducere a Uniunii Scriitorilor, şi în măsura în care am putut am influenţat în bine mersul Uniunii prin prietenul şi colegul nostru Eugen Uricaru.
Am candidat la preşedinţia din 2005, încă o dată revin ca să se precizeze, nu la intenţiile mele proprii, nu din vanitate, nu din dorinţe de mărire, ci împins de un număr de colegi ieşeni care doreau să fiu vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor pentru că numai la atât eram dispus să mă angajez.
De aceea, în timpul alegerilor de la Asociaţia Scriitorilor din Iaşi din primăvara lui 2005, când domnul Eugen Uricaru însoţit de domnul Mihai Chicuş a venit la Iaşi şi am luat o masă colegială chiar la sediul Asociaţiei, i-am anunţat oficial decizia mea de a candida la preşedinţia Uniunii Scriitorilor, nu numaidecât ca să ajung preşedinte, ci ca să am, pentru că ştiam că Eugen Uricaru este foarte dorit şi agreat de scriitori cu un nou mandat, ci ca să am un număr de voturi deci suficient de mare ca să îl pot obliga să mă propună şi consiliul să mă aleagă vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor şi în felul acesta să pot influenţa în bine mersul Uniunii.
Trebuie să spun că eram dezamăgit de prestaţia fostului meu prieten, şi mare prieten, şi om de ţinută şi mare prozator Nicolae Breban, care pe perioada celor patru ani cât a fost vicepreşedinte al Uniunii mai mult a absentat sau nu a făcut nimic, în orice caz nu şi-a onorat în niciun fel calitatea de vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor. Eram complet dezamăgit.
L-am anunţat pe Eugen Uricaru de această intenţie a mea şi, de asemenea, am dorit să port o discuţie amiabilă cu Nicolae Breban, să-l fac să înţeleagă că putem funcţiona la conducerea Uniunii într-o troică în care el să fie preşedinte de onoare al Uniunii Scriitorilor, eu şi Eugen Uricaru împărţindu-ne funcţiile de preşedinte şi vicepreşedinte al Uniunii.
Din nefericire, această situaţie s-a deteriorat prin producerea acelui scandal, pe care îl consider şi acum un scandal provocat cu bună intenţie, de echipa sumbră şi din umbră Dinescu, Doina Cornea etc., deoarece, aşa cum am mai amintit-o, la o discuţie, se pregăteau alegerile, sosind în biroul domnului Eugen Uricaru de la Uniunea Scriitorilor, dumnealui mai era înconjurat de câteva persoane şi amabil, afabil şi râzând mi-a spus netam-nesam un lucru pe care cred că l-am mai amintit, şi anume că „ei, Cezare, atunci în 1990 când scriai în Baricada şi eu ca şi alţii te credeam nebun, dar acum, după o analiză profundă şi minuţioasă a perioadei în care a fost preşedinte al Uniunii Scriitorilor Mircea Dinescu îmi dau seama că dacă Dinescu nu risipea“ – eu cred că a zis o expresie mai tare, dar mă rezum la asta, nu risipea sau fura sau împrăştia banii scriitorilor –, „ci i-ar fi investit cu cap, şi i-ar fi folosit cu cap, că erau mulţi bani, astăzi noi am fi putut da lefe scriitorilor, şi încă mari“.
Imediat după această concluzie dacă vreţi, la care a ajuns Uricaru, la foarte scurt timp a căzut ghilotina CNSAS-ului asupra capului său.
Alegerile pentru desemnarea noului preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, care vor avea loc pe 23 noiembrie la Teatrul Naţional, vor pune faţă în faţă două nume grele ale literaturii române: Nicolae Breban şi Nicolae Manolescu. Confruntarea dintre cei doi va fi cu atât mai pasionantă cu cât relaţia de prietenie care i-a legat vreme îndelungată s-a răcit în iureşul pasiunilor politico-literare care au urmat după evenimentele din decembrie 1989.
Aşadar, domnule Breban, v-aţi hotărât să candidaţi.
Da, îmi declar candidatura la Preşedinţia USR. Dacă o lună de zile n-am fost decis, acum intru în această campanie. O mulţime de prieteni mi-au spus să candidez pentru că sunt nemulţumiţi de Manolescu. Într-adevăr, şi eu sunt nemulţumit, dar nu de Manolescu, noi am fost de altfel buni prieteni, ci de starea actuală a scriitorului român şi a literaturii române. E mai jos ca niciodată, mai jos decât era sub Ceauşescu. Nu este acceptabil ca sute de scriitori din ţară să fie atât de demoralizaţi. Nu numai că trăiesc prost, dar demnitatea lor este la pământ. M-am hotărât să-mi spun cuvântul după douăzeci de ani de tăcere.
„Breban este Breban până la moarte!”
Ce v-a determinat să vă hotărâţi şi care sunt coordonatele programului dvs.?
Mă enervează, mă irită şi mă jigneşte situaţia scriitorului şi a literaturii române actuale. Problema cea mai gravă în care se află scriitorii români este legată de faptul că editurile nu îi plătesc la adevărata lor valoare. În ultimii douăzeci de ani, statul s-a retras din edituri. Au rămas edituri comerciale pe care le interesează numai câştigul. Este necesar ca uniunea să poată face presiuni asupra Ministerului Culturii, asupra guvernului, iar eu, dacă o să ajung preşedinte, o să fac treaba asta. Până la urmă, Breban este Breban până la moarte. De aceea vor unii să candidez, pentru că dacă eu voi da un telefon la o instituţie, va trebui să fiu ascultat. Dacă nu, o să chem ziariştii, lucru pe care Manolescu nu l-a făcut. Vreau să fac şi un birou de presă la USR, în care o dată pe lună să chemăm ziariştii şi să stăm de vorbă, mai ales că mulţi jurnalişti sunt şi scriitori.
Care sunt pârghiile care pot duce la o schimbare în USR?
În clipa în care Ministerul Culturii sau USR ar putea să facă presiuni asupra unor editori să plătească mai bine scriitorii buni, atunci lucrurile se vor schimba. Pe de altă parte, USR nu este o instituţie care poate fi condusă din străinătate, aşa cum a făcut-o Manolescu. Prietenii care mă susţin m-au rugat să specific în discursul meu că am să rămân în ţară cei patru ani ai mandatului dacă voi câştiga. Voi sta în ţară şi am să mă dedic nu atât uniunii, cât cauzei scriitorului şi culturii române.
O cauză a dezbinării: grupul Liiceanu
Care sunt cauzele dezbinării din literatura română de după 1989?
În 1990, când s-a făcut prima şedinţă a consiliului, era un grup cu Simion, cu Fănuş Neagu, şi le-am zis: „Dom’le, hai să ne ocupăm de literatură acum!”. Manolescu şi Blandiana au zis nu, că ei intră în politică. Uite ce-a ieşit! S-a ales praful de lumea literară. Manolescu şi cu Eugen Simion s-au înjurat 15 ani pe motiv că Simion s-a dat cu Iliescu. Şi dacă s-a dat cu Iliescu, ce? Pe urmă, noul tip de oportunism a fost reprezentat de proamericanismul şi prooccidentalismul duse până în pânzele albe. Grupul lui Simion era compus din patru personalităţi: el, Valeriu Cristea, Fănuş Neagu şi Marin Sorescu. Ei au mers, spre deosebire de mine, cu Iliescu. Revista «România literară», tot grupul Liiceanu şi GDS-ul (Grupul pentru Dialog Social – n.r.) i-au atacat imens, chiar se pare că săracul Valeriu Cristea, un excelent critic literar, a şi murit de inimă rea fiind înjurat de vechii săi prieteni de la revistă. Zâzania politică a intrat în lumea literară şi a creat fracţiuni foarte mari.
Aţi pomenit de „grupul Liiceanu”. De ce credeţi că a influenţat în mod negativ atmosfera literară postdecembristă?
Acest grup a pus mâna pe putere în cultură şi în politică, pentru că a stat 10 ani la CNSAS şi a aranjat dosare.Ei nu au influenţat numai cultura, ci şi viaţa politică, umblând la dosare foarte serios. Dinescu a ajuns chiar să condamne Biserica Ortodoxă, adică e clar că este un grup de manipulare foarte puternic. Grav nu e că acest grup este unul de influenţă şi de carieră, ci faptul că dă la o parte mari creatori de după război din România, cum sunt Marin Preda, Nichita Stănescu, Leonid Dimov, Virgil Mazilescu şi încă vreo 10, 15 autori adevăraţi care au susţinut literatura şi cultura române.
Bălăcăreli pe tema premiilor USR
„La noi s-a creat zvonul ăsta, care vine dinspre partea grupului Liiceanu şi a unei fete de la «România literară», Ioana Pârvulescu, că tot ce a apărut în România după război nu are valoare.E o minciună, o calomnie. Au zis că premiile USR, timp de 50 de ani, sunt toate fără valoare. Aşadar, în juriile USR, din care a făcut parte şi şeful domniei sale, Nicolae Manolescu, au fost ori numai imbecili, ori numai ticăloşi.Apar calomnii de genul ăsta care vin de la GDS şi care au creat o falsă luptă în lumea noastră literară. O luptă politică fără rost, care a dus numai la injurii şi bălăcăreli.”
„Manolescu nu numai că nu a arbitrat această dispută, ci s-a lipit de ei. El a trecut de la mine la Liiceanu. Dacă va fi reales, scriitorii vor fi dispreţuiţi de toată lumea. Până şi ultimul băcan va scuipa pe un scriitor.” – Nicolae Breban
Nicolae Manolescu a fost cel mai important cronicar literar al epocii Ceauşescu. De la început şi pînă la sfîrşit. Pe atunci, meseria lui avea o foarte bună cotă socială. Misterios, după 1989, după Revoluţie, Nicolae Manolescu e asimilat unui mare disident. Ca şi Gabriel Liiceanu şi ca atîţia alţii. Cu traiectorii inexplicabile şi înainte, şi după. Cum a devenit Nicolae Manolescu la pensie şi mare diplomat la UNESCO e un alt mister care aşteapta să fie dezlegat.
La începutul anilor ’60, Manolescu a scris unele dintre cele mai odioase articole „proletcultiste”. M. Niţescu, mort la finele anilor ’80 în condiţii neelucidate, a probat într-o carte că Nicolae Manolescu a plătit cel mai greu tribut din generaţia sa propagandei de partid. În chip inexplicabil, Manolescu s-a înşurubat atît de bine în „structurile literare”, încît n-a mai avut nevoie nici de carnetul de membru de partid (PCR). Puritate maximă. Dar ce fel de puritate ?
Scriitorii clujeni au trecut printr-un moment de mare emoţie la apariţia Istoriei literaturii de Nicolae Manolescu. Pentru că foarte mulţi dintre ei nu s-au regăsit în cartea de vreo 30 de ani promisă să fie complementul Istoriei… lui Călinescu. Clujenii s-au stresat degeaba : cărămida lui Manolescu e doar cel mai mare fîs al criticii şi istoriei literare din 1989 încoace. Fîsul are totuşi un merit, acela că Manolescu nu mai poate folosi „marea” sa Istorie ca argument de teroare şi şantaj pentru scriitorii încă în viaţă. Ceea ce, cu mănuşi sau fără, a cam făcut în ultimele trei decenii. Tovărăşeşte.
Chiar şi o parte a Securităţii, una colaterală, a dat-o-n bară cu Nicolae Manolescu. Mihai Pelin a deschis Cartea albă a Securităţii (1996) cu un document (Doc. 1) despre criticul literar. „Notele” lui Mihai Pelin la acest document, stupefiante, au scăpat vigilenţei lui Virgil Măgureanu. Iată-le : „La 17 noiembrie 1969, documentul referitor la Nicolae Manolescu a fost notat cu următoarea rezoluţie : „Pentru ultima oară vă atrag atenţia să puneţi în lucru prin mapă acest element. În termen de trei luni să rezolvăm cazul. Prezentaţi o schiţă cu sarcinile ce vi le propuneţi.” Mihai Pelin comentează : „Din documentele anterioare, rezultă că ideea ca Nicolae Manolescu să fie recrutat ca informator aparţinea biroului de Securitate din Cîmpina, care înaintase un dosar corespunzător inspectoratului din Ploieşti. La 5 martie 1969, de la Ploieşti spre Cîmpina a plecat următoarea adresă : „Vă restituim alăturat dosarul de lucru al numitului Marin Nicolae (Nicolae Manolescu – n.n.) din oraşul Cîmpina, urmînd ca dv. să continuaţi, pe de o parte, urmărirea lui activă, iar pe de altă parte să fie contactat conform indicaţiilor date… Din studiul dosarului rezultă că dintr-un anumit punct de vedere, susnumitul ar prezenta interes pentru organele D.G.I.E., ţinîndu-se cont de pregătirea sa şi, mai ales, de relaţiile ce şi le-a creat în Franţa şi R.F. a Germaniei. Nu există date suficiente în ceea ce priveşte atitudinea sa faţă de regimul socialist, faţă de politica partidului nostru şi, de aceea, verificările ulterioare vor trebui tocmai acest aspect să-l aibă în vedere, cît şi relaţiile sale interne şi externe. Din punct de vedere al atitudinii sale rezultă, totuşi, că nu are o poziţie tocmai corespunzătoare, dacă analizăm conţinutul scrisorii expediate lui Paul Miron în R.F. a Germaniei, prin care îi dă de înţeles că, dacă s-ar mai duce în Germania, nu s-ar mai întoarce în ţară. De asemenea, felul cum a conceput antologia poeziei româneşti dintre cele două războaie dovedeşte că poziţia sa politică nu este corespunzătoare, deşi el, în discuţii, face mult caz de faptul că este fiu de muncitor, că simte muncitoreşte, că are ură împotriva legionarilor etc. Urmează ca, după clarificarea acestor probleme, să analizăm din nou acest caz şi numai atunci vom hotărî dacă va corespunde pe linia muncii D.G.I.E.” Securitatea din Cîmpina şi din Ploieşti nu era la curent nici cu articolele pure şi dure ale lui Nicolae Manolescu din 1961-1965 şi nici cu relaţia privilegiată a tînărului Manolescu cu tovarăşul George Ivaşcu, director la Contemporanul şi, ulterior, la România literară.
În scurta sa prefaţă la Cartea albă a Securităţii, Virgil Măgureanu, directorul S.R.I. în funcţie în 1996, îl citează de două ori cu admiraţie pe Nicolae Manolescu(„oameni de talia criticului literar Nicolae Manolescu sau a criticului de artă Andrei Pleşu”). Despre dosarul de la Securitate al lui Nicolae Manolescu nu se ştie încă mai nimic. S-ar putea ca, odată cunoscut, acest dosar să fie mai valoros, chiar şi în ceea ce priveşte literatura din comunism, decît Istoria semnată de critic. Nu e exclus ca ierarhiile instaurate în 1960, dintre care multe valabile şi astăzi, să fie mai degrabă militare decît literare.
Au intrat la tipar, la Editura Paralela 45, memoriile lui Nicolae Manolescu. Viaţă personală, viaţă şi politică literară, dar şi politică propriu-zisă povestite neiertător atît cu sine însuşi, cît şi cu persoanele care devin personaje în amintirile sale. Cu Viaţă şi cărţi. Amintirile unui cititor de cursă lungă, criticul literar va stîrni cu siguranţă valuri în lumea literară şi nu numai. Iată un prim fragment, spre edificare.
Placerea de a scrie la “Contemporanul” pentru Ceausescu si la “Catavencu” pentru Vintu
„Aici se înscriu două episoade cu totul neobişnuite din colaborarea mea cu Ivaşcu. Retrăind atmosfera de la începutul anilor ’60, îmi dau seama că nu părea normal, lui Ivaşcu, poate, mai puţin decât altora, ca un critic literar să scrie pur şi simplu despre cărţi, fără nici o altă implicare, să-i zicem politică. Asa ca, atunci cand din proprie initiativa, am vrut sa scriu despre muncitorul roman si literatura la un 23 August, desi mirat a acceptat sa publice. Asa nu mai trebuia el sa puna pe cineva. Am scris abnegatie”Înnoire” si a aparut in “Contemporanului”, chiar a doua zi, pe 24 august 1962. Am acceptat, la rugamintile fierbinti ale prietenului si subalternului meu Cristian Teodorescu, sa ofer in exclusivitate pentru “Catavencu”, un mic extras din acel articol revolutionar. E drept, i-am ramas intr-un fel pe state distinsului poet (a debutat la mine, la “Romania literara”, parca adus de Mirciulica Dinescu) Sorin Ovidiu Vintu, care m-a facut milionar, pentru ca asa-i place lui, dupa cum spune, sa-si bage intelectualii in buzunarelul de maruntis de la vesta. Asadar, are toata indreptatirea sa ma “debuteze” si el pe mine, acum, in “Catavencu” cu “Innoirea” mea. Iata:
“Noi, scriitorii de ieri si de azi avem aceeasi misiune”
“Literatura realist-socialistă este, prin natura ei, o literatură a valorilor etice, surprinzând mutaţiile profunde, determinate în conştiinţă de ideea socialismului… Înzestraţi cu conştiinţa ştiinţifică a realităţii, scriitorii noştri reflectă cu perspicacitate desăvârşirea făuririi construcţiei noi, socialiste, reflectă chipul omului nou, constructor al societăţii viitorului. Acesta este în primul rând muncitorul comunist. E o mare cucerire a literaturii noastre contemporane zugrăvirea acestui erou al revoluţiei”. Dar nu numai muncitorul reflecta chipul omului nou. Noi, scriitorii de ieri si de azi avem aceeasi misiune, dupa cum ne-au trasat-o diferitele forte politice conducatoare: “Partidul i-a ajutat pe scriitori să înţeleagă ce rol le revine în viaţa socială, în lupta pentru construirea şi desăvârşirea socialismului, aportul pe care îl pot aduce la făurirea şi dezvoltarea conştiinţei socialiste şi la distrugerea vechii mentalităţi.” Asta scriam in 1962, asta credeam si in 1992, cand i-am pacalit la directivele cui trebuie (he, he!) pe fraierii de legionari si le-am luat banii pentru Alianta Civica impreuna cu alinatoarea batranetilor lui Gogu, tovarasa Ana. Fiica de legionar, doar, ca si mine! Ce daca tatal ei a murit de inima rea cand a iesit din inchisoare si a vazut ce fiica are?! Ce, il iubea si ea pe Lenin! N-avea voie? Vai, si ce versuri frumoase scria. Si-acum imi dau lacrimile… “Slava vesnica lui Lenin”, “Candoarea ca un zid va masura dragostea mea, Partid”, “Noaptea uda ca o ploaie”, “Vibratoarele de Arges”… Ce vremuri!
Recitand colectivului despre tovarasul Gheorghe Gheorghiu Dej
Dar sa ma-ntorc la “Contemporanul” si al doilea episod cu Ivascu. Primise atatea felicitari pentru cantarea mea de 23 august, in ’62, incat, in ’64 m-a rugat, ca si Cristi Teodorescu azi, sa scriu, daca se poate, mai inaltator si mai innoitor. Tinuse minte cat de mult a contat pentru Partid, textul meu despre “Tinerii muncitori în creaţia literară contemporană” si Ghe Gheorghiu Dej, aparut in numarul 18 din “Contemporanul”. M-a pus chiar sa-l recit, cu voce tare, colectivului. Am fost si sunt profund emotionat, si-acum, cand retraiesc acel moment:
„Subliniind în cuvântarea sa la ultima conferinţă pe ţară a scriitorilor «rolul de seamă al literaturii în formarea şi educarea tineretului», tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej spunea: «Tânăra noastră generaţie are nevoie de opere care întruchipează idealurile pline de măreţie ale epocii noastre, evocând tradiţiile glorioase de luptă ale poporului, ale clasei muncitoare…». Această sarcină trasată literaturii este extrem de semnificativă. În fabrici, pe şantiere sau în gospodării agricole colective, tineretul participă cu entuziasm la desăvârşirea construcţiei socialismului. În condiţiile preluării puterii de către clasa muncitoare, un relief deosebit l-au căpătat tinerii muncitori. Ei şi-au însuşit socialismul ca pe un mod de viaţă, identificându-se cu peisajul inedit al ţării.” Desi unii radeau pe la colturi, in redactie, eu nu i-am luat in seama si am continuat cu elan: “Ce a însemnat Revoluţia socialistă pentru tot acest tineret osândit la nerealizare (sub burghezie) e uşor de înţeles. În peisajul ţării, devenit un imens şantier, literatura a surprins nemaipomenita dezlănţuire de energii, munca trepidantă, entuziasmul sutelor de mii de tineri, închinând o laudă tinereţii… o laudă efortului uman eliberat. Devotamentul şi eroismul acestor tineri, născuţi şi crescuţi după Eliberare, educaţi în spiritul moralei comuniste, trebuie să facă obiectul unor opere pe măsura cerinţelor epocii noastre.“
A XX-a aniversare a Eliberarii patriei de sub jugul fascist
“Bravo, mai, baiete!”, mi-a spus Ivascu. Tot asa sa scrii pentru maretul eveniment ce vine: a XX-a aniversarea a Eliberarii patriei de sub jugul fascist. M-am pus pe scris, constiincios si responsabil de insarcinarea de seama, pe care marele George Ivascu mi-o incredinta, din nou. Asa am scris, cu patrundere, textul aparut pe 21 august 1964, in anticiparea sarbatorii de peste doua zile: “23 august 1944 a avut urmările cele mai profunde în literatura pusă în faţa unor probleme umane nemaicunoscute, a unui peisaj social şi moral cu totul deosebit. Arta, hrănită secole întregi din negare, devine un mod de a afirma noul umanism socialist. Factorul hotărâtor al revoluţionării literaturii noastre este Partidul, chiar numai pentru faptul că avangarda marxist-leninistă a clasei noastre muncitoare e arhitectul structural prefacerii sociale şi politice, al unei noi realităţi, al unui nou tip uman, mult mai evoluat, care pune scriitorilor probleme noi, mult mai complicate… Întregul nostru front scriitoricesc a înţeles că literaturii noastre îi revine – aşa cum spunea tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej la Conferinţa pe ţară a scriitorilor, în cuvântarea din 24.I.1962 – misiunea de mare răspundere de a contribui prin toată forţa ei de înrâurire la formarea şi dezvoltarea conştiinţei socialiste, la formarea omului nou, a moralei socialiste…”
Calinescu m-a facut “ipochimen”, Ceausescu – om
Nu stiu de ce, dar la scurt timp dupa acest articol atat de inaltator, George Calinescu i-a reprosat lui Ivascu faptul ca tine “un asemenea proletcultist” in redactie. Chiar a mers pana-ntra-colo incat, intr-un articol de fond de-al criticului, probabil din senilitate, aparut tot in “Contemporanul”, m-a facut “un ipochimen care nu pricepe codul cultural romanesc”. Bosorogul dracului! A murit inainte de a-i arata eu ce pot, cand, dupa un an, in ’65, am publicat impreuna cu Micu “Literatura română de azi. 1944-1964”, la Editura Tineretului (o gasiti si azi daca o cautati). I-am aratat eu atunci ce inseamna “ipochimen”! Ce sa zic! Sa spuna Cristi Teodorescu daca nu sunt demne sa apara si azi, in minunatul “Catavencu” al dragului de Sorinache, aceste falnice randuri: “Ideologia revoluţionară a proletariatului a revitalizat cele mai bune tradiţii şi tendinţe înnoitoare, stimulând dezvoltarea lor largă”; “O participare activă la mişcarea literară are organul central al partidului, “Scânteia“, care exercită de pe acum un rol îndrumător”; “Mergând în întâmpinarea scriitorilor şi a întregii intelectualităţi democrate, partidul a arătat de la început, cu claritate, direcţia pe care aceştia trebuiau s-o urmeze pentru a contribui eficient la sprijinirea cauzei poporului, la făurirea unei culturi noi”; “Memorabile cuvântări ţinute de tovarăşul Nicolae Ceauşescu la întâlnirea conducătorilor de partid şi de stat cu oamenii de artă şi cultură, din mai 1965, şi la conferinţa din iunie 1965 a organizaţiei de partid a oraşului Bucureşti. Un amplu răsunet au găsit în conştiinţa scriitorilor şi creatorilor de artă cuvintele rostite de tovarăşul Nicolae Ceauşescu de la tribuna celui de al IX-lea Congres al PCR”.
De la Cenaclul de luni aprobat de Secu la Cenaclul de la Comana al tovarasului Gogu
Cand m-au vazut asa de bazat, tovarasii de la Securitate nu au ezitat sa ma contacteze. Asa a aparut “Cenaclul de luni”. Misiunea mea era sa-i strang la un loc pe toti tinerii scriitori care putea deveni “turbulenti”. Era, da fapt, un balon de oxigen cetos, o refulare in grup. Prin ’83 deja cu totii erau indosariati, asa ca n-a mai fost nevoie de cenaclu. M-am orientat spre “Cenaclul de la Comana” (he, he!), ca sa zic asa. Sa vezi acolo, cu tovarasul Gogu, ce mai orgii – intelectuale, evident – cu spume – de sampanie, evident – si icre pe pereti – de Manciuria, evident -, pe-alea negre le pastra tovarasul Gogu si doamna Dorina Rudich pentru baietii de la Ambasada, care veneau cu votca (he, he!). Si-uite asa trecea timpu’. Cam prin ’80 se incinsese treaba cu nenorocitii de protocronisti care isi inchipuiau ca Romania a avut o cultura proprie, dintotodeauna. Javrele! N-au vrut sa recunoasca niciodata ca Stalin si poporul rus cultura si libertate ne-au adus. Mai credeau si-n Dumnezeu! Bine ca l-au arestat pe jigodia aia de Edgar Papu si l-au bagat la zdup, pe cand eu scriam frumoasele ode despre comunism. Dar degeaba!, ca el tot cu Dumnezeu a iesit din inchisoare sa ne-mpuie capul. Si-a aparut si animalul de Paul Anghel, care il cita pe senilul de Calinescu, spunand ca, cica, “Romania nu e o tara expansiva, ci una intesiva, propasirea ei se face in spatiul launtric!”. Futu-l in ma-sa de nationalist cu Eminescu-al lui cu tot! – sa ma scuze domnu’ Vintu… Auzi, tu, Teodorescule! Atunci nu s-a mai putut.
La masa cu tovarasul secretar general al Partidului
Pentru ca stiau ca am relatat si despre conferinta pe tara a tovarasului Ghe Gheorghiu Dej cu activul scriitorilor, tovarasii colegi m-au rugat sa-i reprezint la intrunirea din 13 martie 1981 cu tovarasul secretar general al Partidului nostru, si sa-i prezint problema. Tremurand putin, de emotie, m-am ridicat imediat dupa tovarasul Doinas:
„Mult stimate tovarase secretar general, îmi permit sa arat foarte putine lucruri care vor veni in completare – asa cum, de altfel, ati precizat si dumneavoastra – la ceea ce a spus colegul meu, Augustin Doinas. Si eu cred ca avem totala libertate de a raspunde, prin volumele noastre, eforturilor care se fac, de a darui oamenilor carti care sa oglindeasca realitatea si realizarile societatii noastre contemporane.
Domnia Voastra, de multe ori, ne-ati spus, ne-ati aratat ce se cere de la literatura, ce ar trebui sa fie aceasta literatura. (…) De obicei se leaga valoarea literara de libertatea acestei literaturi. Si eu, tovarase secretar general, am sa merg mai departe cu aceasta valoare a literaturii, spunand ca ea se leaga de legalitatea restaurata de 15 ani incoace, de cand Domnia Voastra ati instaurat aceasta legalitate, facand sa se cunoasca operele unui popor prea adesea incercat si lipsit in istoria sa de acest cadru firesc. Cea mai grandioasa legatura care se poate face intre dezvoltare si literatura in acesti 15 ani, si acest cadru legal, se face datorita si gratie eforturilor Domniei Voastre.
Poate ca nu mai este cazul s-o spunem, dar este un lucru clocotitor, afirmarea acestei legalitati.”
Si tot asa, si tot asa, mai Teodorescule. Ce sa-ti mai zic?, ca stii si tu cand am pupat in fund, cum faci tu acum cu mine, mai pulifriciule, mai – sa ma ierte domnu’ Vintu, asa ne mai alintam noi, ca catarii, cum ne-au invatat astia cu menaju’ a trois Plesu-Liiceanu-Patapievici.
Spalator de cadavre pentru Nelu Iliescu, Omul nostru din Moskba
Hai sa inchei cu dupa ’89, cand m-am dus la Iliescu sa-l rugam sa-l elibereze pe domnu’ Gogu. Eram cu dragul de Zigu Ornea care i-a si zis: “Mai, Nelule, hai sa-ti ia Niki un interviu, sa te spele de povestea asta cu mineriada lui peste. Au murit cateva zeci de bezmetici. Da-i in ma-sa!, ca erau flamanzi si goi. Iti baga Niki ceva stilat, in “Romania literara”, cu esti de-al nostru, mai, Nelule, mai”. O sa-mi aduc aminte toata viata acel moment din iulie 1990. Paseam pe coridoarele de marmura ale Palatului Cotroceni, incet, chiar sagalnic, exersand pentru momentul in care, dupa cum imi promisesera si Zigu si Gogo, eu voi fi presedintele acestor “stupid people”, cum zicea dragul de Silviu. M-am facut comod in fotoliu asteptand rabdator sa-i spal cadavrele lui Nelu. Rememoram nostalgic anii Ceausescu, cand, dupa ce se daduse semnalul in Time Magazine, in 1986, ca Iliescu va urma, toata lumea il adula; normal! Am inceput, fidel ca un pudel: „Domnule Preşedinte, daţi-mi voie să încep cu o întâmplare. Ea este semnificativă în privinţa speranţelor pe care mulţi intelectuali le-au nutrit, încă din epoca Ceauşescu, în legătură cu eventuala dumneavoastră carieră politică. Un prieten scriitor, care nu vă cunoştea personal, s-a prezentat, când v-a văzut acum un an şi ceva pe coridoarele Editurii Tehnice, v-a strâns mâna (n-aţi discutat nimic), şi apoi mi-a spus mie, după o zi sau două când ne-am întâlnit întâmplător: «Acesta va fi Omul».Istoria l-a confirmat. Credeţi – şi vă rog să mă iertaţi că vă pun atât de direct întrebarea, dar eu reprezint aici o revistă literară, principala revistă literară din ţară şi sunt obligat să o fac – credeţi că aţi păstrat simpatia scriitorilor şi a intelectualilor, care a fost într-un fel cel dintâi şi (îndrăznesc să spun) poate cel mai preţios capital politic al dumneavoastră?”
Domnul Presedinte Iliescu a raspuns, doct (am mai lucrat eu putin pe text inainte de tiparire): “Întrebarea dv. se referă, într-adevăr, la o problemă reală. Mă întreb însă dacă am putea afirma că acesta a fost sau este cel mai preţios capital politic, cu toate că simpatia scriitorilor şi intelectualilor constituie un element important prin el însuşi. Şi nu mă lasă indiferent. Alegerile au arătat însă o structură foarte diversificată a sprijinului politic. Ceea ce nu mă împiedică să constat, cu părere de rău, că sunt oameni care m-au cunoscut, de a căror stimă şi simpatie mă bucuram (sentimentul era reciproc) şi care, acum, nu numai că s-au îndepărtat de mine, dar se şi pronunţă de o manieră care nu este doar neelegantă. Asta mă amărăşte şi e o amărăciune personală. Nu vreau să caut explicaţii; viaţa noastră, atât de complexă şi complicată, face să se reaşeze multe lucruri, inclusiv atitudinile şi relaţiile dintre indivizi. De altfel, nu este vorba de toată intelectualitatea şi nici de toţi scriitorii. Continui să am relaţii foarte bune cu mulţi intelectuali, inclusiv scriitori de valoare, care au constituit şi constituie un important sprijin moral. Este vorba, însă, de unii oamenii; dar, pentru că este vorba de oameni pe care i-am cunoscut şi pe care îi şi preţuiam, nu este mai mică amărăciunea personală. Eu sper că este vorba de accidente specifice acestei perioade, care în timp vor fi depăşite. Sigur că, în cazul unora, sunt şi opţiuni fundamentale care ne deosebesc. Dar mie mi se pare că perioada pe care o trăim pune pe prim plan interese naţionale supreme – interesele noastre, ale tuturor, – care, indiferent de diferenţierile de opinii şi opţiuni, trebuie să devină interese comune, care să unească oamenii, nu să-i despartă.“
De la Gheorghiu Dej la Ceausescu, de la Iliescu la Basescu, de la Patriciu la Vintu: prosti sa fie!
Asa cu Iliescu. Dupa Gheorghiu-Dej si Ceausescu, nea Ilici era ca cireasa de pe tort. E, si dup-aia, cum ti-am spus, m-am bagat si eu in joc. Da’ nu-mi pare rau. Uita-te la mine azi: sunt ambasadorul lui Basescu la UNESCO, si dau numai pe chirie, de la “stupid people”, 10.000 de euro, la Paris? Sunt. Sunt si editorialist la “Adevarul” fratilor Patriciu si Plesu? Sunt. (Eram si la “Cotidianul” pana a venit boul ala de Nistorescu si la “Evenimentul Zilei”, pana mai ieri, baga-i-as undeva). Dar sunt si director la “Romania literara”, unde mi-am batut joc de animalul ala de Eminescu? Sunt. Sunt barosanul Uniunii Scriitorilor cu toate fondurilor ei pe mana? Sunt. Sunt si profesor si aspirator de pasarici proaste la Universitate? Sunt. Am scris “Istoria literaturii” din care lipseste laureata Nobel pentru literatura, Herta Muller? Am scris. E, ce sa zic, nu m-au primit bosorogii aia, a treia oara parca, in Academia Romana (da’ eu mai sunt roman?!). Ei si? Nu sunt sef de sala la Clubul Prometheus al devalizatorilor Rompetrol? Sunt. Imi baga fisicuri de euro prin orificii si Patriciu si Vintu si Basescu? Imi baga. Si nu ma pupi tu si altii ca tine, Teodorescule, zilnic, in fund si asa fac economie la hartie igienica, pe langa stocurile din buda de “Romania literara” si “Catavencu”? Ce-mi mai trebuie? Prosti sa fie! “Respect!”
Săptămîna viitoare, nu ratati: despre plagiatul lui Gabriel Liiceanu, scrisorile lui Andrei Plesu catre Nicolae Ceauşescu si reactia tovarasului secretar general al Partidului la informarile maiorului de Securitate Vasilie Malureanu, viitor general SIE. Plus, bonus: creatiile literare ale lui Sorin Ovidiu Vintu.
“Când ai talent este uşor să scrii despre orice. Am auzit de multe ori că proza se scrie la maturitate şi că ai certitudinea maturităţii abia după ce ai scris un text erotic. Prima mea povestire a fost despre iubirea dintre doi bărbaţi şi-am scris-o dintr-o răsuflare. Nu mai citisem nicăieri ceva similar şi sentimentul unicităţii mă ţinea într-un confort adormitor.” Doina Ruşti
La Târgul de Carte de la Frankfurt, care începe astăzi, România va fi reprezentată de 38 de edituri, societăţi de publishing şi instituţii de cultură. Printre invitaţii din acest an ai celui mai mare eveniment de gen din Europa se numără Mircea Cărtărescu, Robert Şerban, Lucian Dan Teodorovici, Doina Ruşti şi Filip Florian. “Aproape 3.000 de evenimente au fost anunţate pentru ediţia din acest an a Târgului de Carte de la Frankfurt Scriitorul Mircea Cărtărescu va fi prezent, sâmbătă 17 octombrie, la standul 5 al României, care se întinde pe o suprafaţă de 140 de metri pătraţi, alături de Gerhard Csejka, cel care a tradus în germană romanul „Orbitor“.
Robert Şerban îşi va lansa la Frankfurt traducerea germană a volumului de versuri „Cinema la mine-acasă“, apărut la Editura Cartea Românească, în 2006.
Vineri, 16 octombrie, Doina Ruşti va vorbi despre romanul său, „Fantoma din moară“ (Polirom, 2008). Scriitoarea va citi un fragment în limba română, iar traducătoarea Eva Wemme, în limba germană.
Cele trei evenimente sunt sprijinite de Ministerul Culturii şi Cultelor, instituţie care coordonează participarea României la Frankfurt.
Editurile îşi aduc cele mai bune titluri
Filip Florian va lua parte la o lectură-dezbatere, sâmbătă 17 octombrie, alături de scriitorul maghiar Attila Bartis. Filip Florian va citi un fragment din cea mai recentă carte a sa, „Zilele Regelui“.
Tot sâmbătă, 17 octombrie, de la ora 13.00, la standul României va fi prezentată traducerea în germană a volumului de povestiri „Atunci i-am ars două palme“ de Lucian Dan Teodorovici (Polirom, 2004).
Editura Polirom a pregătit pentru târg un catalog în limba engleză, care conţine fragmente din operele mai multor autori români contemporani: „Simion liftnicul“ de Petru Cimpoeşu, „Mireasa cu şosete roşii“ de Adela Greceanu, „Hai să furăm pepeni“ de Nora Iuga, „Lampa cu căciulă“ de Florin Lăzărescu sau „Cum să uiţi o femeie“ de Dan Lungu.
Editura Humanitas participă anul acesta la Frankfurt cu titlurile din ultimele şase luni şi cu bestsellerurile din ultimul an. Se vor găsi la raft cărţile autorilor: Gabriel Liiceanu, Neagu Djuvara, H.R. Patapievici, Andrei Pleşu, Mircea Cărtărescu sau Constantin Noica, dar şi traduceri din Mario Vargas Llosa, Amos Oz ori Fernando Pessoa.
Editura Litera propune 40 de titluri din colecţiile: „Mileniul românesc“, „Istoria ilustrată a României“ sau „Istoria artei româneşti“.
Mai au stand la târg editurile: All, Art, Cartea Românească, Corint, Curtea Veche, Paralela 45 sau Nemira. La ediţia din acest an, ţara invitată este China, oaspetele de onoare fiind Gao Xingjian, scriitorul francez de origine chineză, laureat al Premiului Nobel pentru literatură în anul 2000.
Programul lansărilor “româneşti”
Standul 5 Vineri, 16 octombrie Ora 16.00
Lansarea în germană a volumului „Cinema la mine-acasă“ de Robert Şerban Ora 17.00
Prezentarea romanului „Fantoma din moară“ de Doina Ruşti Sâmbătă, 17 octombrie Ora 10.30
Lectură-dezbatere. Participă scriitorii Filip Florian (care va citi un fragment din „Zilele Regelui“) şi Attila Bartis. Ora 13.00
Prezentarea traducerii în germană a volumului „Atunci i-am ars două palme“ de Lucian Dan Teodorovici. Ora 14.00
Invitaţi la standul României sunt Mircea Cărtărescu şi traducătorul în germană al romanului „Orbitor“, Gerhard Csejka. Sursa: Adevarul
Truismele unui servitor credincios George Cusnarencu
Ca Evenimentul Zilei este oficiosul lui Traian Basescu, alaturi de televiziunea “fratilor Paunescu”, acompaniate de pretentiile elitiste ale revistei 22, poate observa oricine. Ma uitam zilele trecute la o doamna intepata de la revista intrebarii perpetue (cine a tras in noi?) cum se agita in scaun, nefiind de acord cu nicio propozitie care se rostea la Antena 3 a lui Voiculescu unde, culmea, era invitata. Era deontoloaga, era frenetica. Se mira ca revista 22 este perceputa ca o portavoce a lui Basescu si nega, declarand ca in paginile ei nu exista niciun articol laudativ la adresa lui Zeus. Ei, nu! Acolo, linguseala este o lotiune mai tare decat galenika. Cand nu este laudat direct Boss-ul suprem, se practica zelos, ca si la EVZ, stilul inventat sub regimul lui Ceausescu si preluat pe nemestecate de mai tinerii intrati in randurile ziaristilor de tip nou: acela de a lansa articole si declansa dezbateri pornind tocmai de la cuvantarile si frustrarile Carmaciului. Critica omnipotentul carmaci Ceausescu in vreo cuvantare profesorii care dadeau meditatii, ideea era imediat reflectata in presa de partid si de stat, Scanteia si Romania Libera (stil vechi). Erau criticati in alta cuvantare medicii care nu voiau sa se reformeze, se si pornea sarabanda articolelor critice la adresa medicilor obtuzi etc.
Preluand tehnica, viabila cum se vede in orice epoca, fie ea comunista sau capitalista, fie ea sustinuta de dinozaurii vechiului regim ceausist, fie de fundamentalistii basescieni, lingaii de azi oscileaza intre a fi lingai dizgratiosi, gata sa schimbe limbile pe posturi de ambasador sau de presedinte al ICR sau pentru un biet sediu de pe Calea Victoriei 120 si lingaii de serviciu, gata sa sara in barca marinarului doar pentru ca au fost impinsi de la spate de maestrii lor din umbra. Critica Basescu “greva” magistratilor, cum incepe sa creasca sentimentul indignarii la raspandacii din oficioase, gata sa puna independenta magistratilor la zid cu un patos mai ceva decat libidoul Anei Pauker. Asadar, nimic nou sub soare. De la Palat pica intotdeauna pleasca privilegiilor, iata un adevar cu caracter de axioma. Dupa ce Mihaies, vicepresedinte la ICR, l-a infierat pe Obama doar pentru ca stapanul lui de la Cotroceni s-a aratat nemultumit ca administratia americana nu-l primeste la Washington, acum presedintele ICR, numit cu ani in urma de Traian Basescu, porneste o serie de articole in EVZ pe tema televiziunilor. Ca nu vorbeste despre cum au membrii familiei sale pozitii atat de bine remunerate de la buget chiar sub regimul lui Basescu, nu este de mirare. Dar de ce l-ar interesa pe filozoful facut din inginer fizician problema televiziunii, ei bine, asta pare mai greu de descifrat, cel putin pentru coafezele care-i devoreaza povestile pornografice. De ce ar cobori din sferele conceptuale un filozof tocmai in noroiul produs de televiziuni? Ia sa vedem.
Sunt unul din cei care au citit prima carte a lui Patapievici cu creionul in mana, deprindere de filolog. Sunt unul dintre cei care au scris la vremea respectiva, cand inca omul nu prinsese viteza, ca lucrarile lui sunt o colportare de citate din autori diversi si obscuri si nicio idee proprie. Lucru pe care il observ si acum, cand se opreste la rolul televiziunilor in societatea capitalista. Da un titlu interesant editorialului sau, “Televiziunea, un pericol pentru democratie”, dar citeaza din cartea lui Karl Popper, care se numeste “Televiziunea, un pericol pentru democratie”! Niciun minim efort pentru a inventa un titlu original! Mai citeaza in rezumat cateva idei din John Condry (Thief of time, unfaithful servant) care se plangea, prin 1993, ca televiziunea distruge sufletul copiilor americani, pentru ca din Popper sa preia ideea ca televiziunea trebuie adusa pe drumul cel bun, prin constrangerea unei legi, pentru ca a devenit un pericol in societatea democratica si si-a pierdut caracterul formativ. So what?, cum ar fi zis Lenin. Lucruri adevarate in mare, informatii fumate, la nivel de 1994, platitudini pseudo-stiintifice pentru fetele de la Apaca, truisme. Daca imi amintesc bine, cu un deceniu in urma, chiar Patapievici si elitistii de la GDS militau aprig impotriva ideii de ingradire a “libertatii presei” prin legi democratice. Acum, s-a schimbat stapanul, se pot schimba si ideile, chiar si citatele. Cat despre ideea lui Popper, pe care o descopera cu uimire Patapievici, putem spune ca aceste constrangeri au existat la noi pe vremea cand televiziunea chiar avea un rol formativ: in anii dictaturii ceausiste. Asadar, nu mai trebuie pierdut timpul cu aflarea de solutii noi. In concluzie: ce are Patapievici cu televiziunea, cu Popper si Condry? Pai, e campanie electorala, stapanul lui a criticat televiziunile care il critica non-stop, a mai zis nu stiu ce studiu ca televiziunile mogulilor sunt un pericol pentru statul de drept (!), ia sa ia si filozoful atitudine, poate mai primeste un mandat la ICR. Filozoful de la ICR ne-a amenintat ca editorialul lui va urma cu exemple din tara noastra. Pot sa pun mana in foc ca va fi vorba despre televiziunile mogulilor, adevarate pericole pentru “democratia” lui Traian Basescu. Voilá!
De ceva vreme circula un zvon – scriitorul Alexandru Paleologu a lasat un urmas demn de numele sau, care ar fi ministru al Culturii. Cine a auzit, fie si numai în treacat, de Conu’ Alecu ar spune ca familia Paleologu este pe mâni bune, atâta vreme cât un vlastar al acesteia a ajuns demnitar de rang înalt al Statului. Este oare adevarat? Despre Theodor Paleologu auzisem putine lucruri înainte de anul electoral 2008. Ceva de genul c-ar fi diplomat în tara vacii Holstein. Nu stiu daca este un lucru rau ca nu auzisem de existenta dumnealui – incultura mea sau insipiditatea ambasadorului cu nume bizantin? Pâna într-o zi, când pe casuta de e-mail primesc un mesaj de tip spam: „Un liberal nu este neaparat un membru sau un alegator al Partidului National Liberal. si nici al unui alt partid anume. El se defineste prin adeziunea la o filozofie liberala despre societate si printr-o atitudine de aparare a libertatii private si publice (…) Pe 30 noiembrie (2008, n.n.) batalia se va da între PDL si PSD. Diferenta este de doar câteva procente si fiecare vot conteaza. De aceea, pentru electoratul liberal votul util este votul PDL“. I-auzi dom’le, daca vrei sa fii liberal, voteaza cu Boc-Poc. Oare ce-ar fi zis onorabilul Con Alecu, în cazul în care Dumnezeu nu l-ar fi chemat la El, sa auda asemenea nazbâtie din gura feciorului sau? Nu cred ca l-ar fi cinstit militantismul „liberal“ într-un partid desprins din mult-hulitul FSN. Treaca-mearga, s-au mai vazut cazuri de schimbari de look politic. Ca doar Vladimir Tismaneanu înainte de a se pretinde democrat a fost leninist. Exemplele pot continua. Revenind la domnul Theodor Paleologu, ne asteptam ca înalta demnitate în care a fost asezat sa-l responsabilizeze si sa duca mai departe ilustrul nume al familiei. Însa dumnealui a luat-o „din prima“ cu gafele, iar într-un exces de sinceritate i-a multumit lui Traian Basescu pentru „pleasca“ pe care i-a oferit-o de a deveni ministru al Culturii. Si, daca-i „pleasca“, ma doare-n palarie, vorba ceea. Cam asa se comporta Theodor Paleologu la postul sau. Ce-i pasa de nivelul culturii, de situatia artistilor si oamenilor de stiinta… Principala lui menire în biroul aflat în cladirea din curtea Muzeului Satului este sa serveasca „orbeste“ partidul care l-a uns demnitar (PDL) si pe conducatorul sau de jure, Traian Basescu. Care-i formula? Începând din 2005, Guvernul a creat Administratia Fondului Cultural National, institutie autonoma care ofera finantari nerambursabile proiectelor culturale, subordonata Ministerului Culturii si Cultelor. AFCN-ul nu dispune de fonduri exorbitante, însa banii gestionati de institutia în cauza ajuta multe publicatii sa supravietuiasca. Nu întâmplator am folosit acest termen, întrucât în vremurile de criza pe care le parcurgem supravietuirea este vitala pentru o seama de publicatii cu un public restrâns, de specialitate. Care-i rolul unui ministru plasat într-o pozitie cheie? Sa finanteze DOAR periodicele care aduc servicii partidului din care face parte si Presedintele, în consecinta. Sau care sunt conduse de persoane aflate în anturajul celor doua entitati expuse anterior. Asadar, în tabelul cu rezultatele sesiunii de finantare pentru reviste culturale 2009, gasim doua publicatii ale Institutului de Istorie a Religiilor condus de Andrei Plesu („Studia Archaeus“ si „Studia Asiatica“), revista „România Literara“ condusa de Nicolae Manolescu si revista „22“ editata de Grupul de Dialog Social. Studiile privind spatiul asiatic sunt foarte importante pentru cultura româna, trebuie sa recunoastem… Ca si investitiile în revista „22“, unde scriu majoritatea „intelectualilor lui Basescu“. Curata impartialitate politica, domnule ministru Paleologu! Aceste publicatii vor supravietui, cu siguranta, crizei. Însa o serie de periodice, vitale pentru cultura româna, urmeaza sa se stinga ca o flacara aflata în bataia furtunii. Am sa amintesc numai câteva titluri din domeniul istoriei, care mi-au consolidat cunostintele de specialitate atât în facultate, cât si dupa: „Studii si Materiale de Istorie Contemporana“, „Dacia – Revue d’archéologie et d’histoire ancienne“, „Historical Yearbook“, „Anuarul Institutului de Istorie „G. Barit“, Cluj Napoca, Series Historica“, „Materiale si cercetari arheologice“, „Historia Urbana“. O adevarata „golanie“ este excluderea de la finantare din fondurile AFCN a periodicului „Memoria – Revista gândirii arestate“. Timp de douazeci de ani, aici s-au publicat cele mai imortante marturii ale fostilor detinuti politic din perioada comunista. Rasfoind colectia „Memoriei“, generatia tânara poate afla cu lux de amanunte ce a însemnat comunismul în cel mai brut mod. De la suferinzii acestui regim, cei care si-au sacrificat tineretea si sanatatea pentru idealurile democratice. Ori, ce le ofera domnul Paleologu, în schimb: studii despre Asia. Haideti domnilor pedelisti, ca sunteti de tot râsul! Vorba strabunilor: „Cum de va mai tine pamântul?“. [Citeşte articolul înRevista Cultura]]
ACUM: „Înainte de 1989 n-am scris niciodată despre 23 August, sărbătoarea naţională a Republicii Socialiste România. Deşi numerele festive ale revistelor erau de rigoare, am reuşit să evit orice comentariu. Compromiţător, indiferent ce ar fi conţinut.“ (23 August 1944, Nicolae Manolescu, Adevărul, 24 august 2009)
ATUNCI: “Literatura realist-socialistă este, prin natura ei, o literatură a valorilor etice, surprinzând mutaţiile profunde, determinate în conştiinţă de ideea socialismului… Înzestraţi cu conştiinţa ştiinţifică a realităţii, scriitorii noştri reflectă cu perspicacitate desăvârşirea făuririi construcţiei noi, socialiste, reflectă chipul omului nou, constructor al societăţii viitorului. Acesta este în primul rând muncitorul comunist. E o mare cucerire a literaturii noastre contemporane zugrăvirea acestui erou al revoluţiei” – Nicolae Manolescu, “Înnoire”, “Contemporanul”, nr. 34/24 aug. 1962.
“23 august 1944 a avut urmările cele mai profunde în literatura pusă în faţa unor probleme umane nemaicunoscute, a unui peisaj social şi moral cu totul deosebit.Arta, hrănită secole întregi din negare, devine un mod de a afirma noul umanism socialist. Factorul hotărâtor al revoluţionării literaturii noastre este Partidul, chiar numai pentru faptul că avangarda marxist-leninistă a clasei noastre muncitoare e arhitectul structural prefacerii sociale şi politice, al unei noi realităţi, al unui nou tip uman, mult mai evoluat, care pune scriitorilor probleme noi, mult mai complicate… Întregul nostru front scriitoricesc a înţeles că literaturii noastre îi revine – aşa cum spunea tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej la Conferinţa pe ţară a scriitorilor, în cuvântarea din 24.I.1962 – misiunea de mare răspundere de a contribui prin toată forţa ei de înrâurire la formarea şi dezvoltarea conştiinţei socialiste, la formarea omului nou, a moralei socialiste…” – Nicolae Manolescu, Literatura română de azi, “Contemporanul” nr. 34 din 21 august 1964.
“Partidul i-a ajutat pe scriitori să înţeleagă ce rol le revine în viaţa socială, în lupta pentru construirea şi desăvârşirea socialismului, aportul pe care îl pot aduce la făurirea şi dezvoltarea conştiinţei socialiste şi la distrugerea vechii mentalităţi.” – Nicolae Manolescu, “Contemporanul”, nr. 34, 1964.
“Ideologia revoluţionară a proletariatului a revitalizat cele mai bune tradiţii şi tendinţe înnoitoare, stimulând dezvoltarea lor largă”;“O participare activă la mişcarea literară are organul central al partidului, ‘Scânteia’, care exercită de pe acum un rol îndrumător”;“Mergând în întâmpinarea scriitorilor şi a întregii intelectualităţi democrate, partidul a arătat de la început, cu claritate, direcţia pe care aceştia trebuiau s-o urmeze pentru a contribui eficient la sprijinirea cauzei poporului, la făurirea unei culturi noi”;Referiri la “memorabile cuvântări ţinute de tovarăşul Nicolae Ceauşescu la întâlnirea conducătorilor de partid şi de stat cu oamenii de artă şi cultură, din mai 1965, şi la conferinţa din iunie 1965 a organizaţiei de partid a oraşului Bucureşti. Un amplu răsunet au găsit în conştiinţa scriitorilor şi creatorilor de artă cuvintele rostite de tovarăşul Nicolae Ceauşescu de la tribuna celui de al IX-lea Congres al PCR” – din “Literatura română de azi. 1944-1964”, D. Micu şi Nicolae Manolescu, Ed. Tineretului, 1965, p. 5, 13, 15, 16, 17, 23, 27 etc.
Din stenograma intalnirii lui Nicolae Ceausescu cu un grup de scriitori, 13 martie 1981
„Tov. Nicolae Manolescu:
“Mult stimate tovarase secretar general, îmi permit sa arat foarte putine lucruri care vor veni in completare – asa cum, de altfel, ati precizat si dumneavoastra – la ceea ce a spus colegul meu, Augustin Doinas. Si eu cred ca avem totala libertate de a raspunde, prin volumele noastre, eforturilor care se fac, de a darui oamenilor carti care sa oglindeasca realitatea si realizarile societatii noastre contemporane.
Domnia Voastra, de multe ori, ne-ati spus, ne-ati aratat ce se cere de la literatura, ce ar trebui sa fie aceasta literatura.
Din pacate, tovarase secretar general, ne gasim aici, in fata Domniei Voastre, nu ca sa discutam cu presedintele statului si partidului probleme de fond ale literaturii romane, ceea ce ar fi fost de dorit, si ceea ce ar fi fost foarte important pentru noi, ci sa discutam, din nou – eu, in ce ma priveste, vin pentru prima oara in fata dumneavoastra – aceleasi probleme, sa discutam din nou despre aceasta atmosfera care domneste in viata literara, de raporturile in cadrul scriitorimii noastre.
Suntem aici, tovarase secretar general, solicitand atentia Domniei Voastre din cauza acestor contradictii, din cauza acestei atmosfere necolegiale. Exista un raport care leaga aceste realitati. Spre exemplu, exista un raport mecanic, dovedind ca o literatura se poate face intr-un climat bun, dar exista si unele resentimente care la un moment dat denigreaza aceasta literatura. De obicei se leaga valoarea literara de libertatea acestei literaturi. Si eu, tovarase secretar general, am sa merg mai departe cu aceasta valoare a literaturii, spunand ca ea se leaga de legalitatea restaurata de 15 ani incoace, de cand Domnia Voastra ati instaurat aceasta legalitate, facand sa se cunoasca opere-le unui popor prea adesea incercat si lipsit in istoria sa de acest cadru firesc. Cea mai grandioasa legatura care se poate face intre dezvoltare si literatura in acesti 15 ani, si acest cadru legal, se face datorita si gratie eforturilor Domniei Voastre. Poate ca nu mai este cazul s-o spunem, dar este un lucru clocotitor, afirmarea acestei legalitati. Tin la aceasta expresie, pentru ca mi se pare ca numai in acest cadru legal cultura se poate dezvolta firesc, fara a secreta aceasta otrava care poate duce la nemultumiri si ura.
Fenomenele negative care se petrec in viata noastra literara m-au facut, stimate tovarase secretar general, sa ma asociez celor care au cerut permisiunea de a se afla in fata Domniei Voastre si, totodata, acest lucru a pornit din dorinta catorva – foarte putini oameni, colegi de-ai nostri, de a pune in discutie, de a ataca si daca se poate spune de a discuta tocmai acest cadru, de aceasta legalitate.
Nu este poate probabil nevoie sa spun care sunt cauzele care au dus la aceste nemultumiri. Nu este vorba de unele neintelegeri, ci este vorba de unele nemultumiri ale unora din colegii nostri, care n-au fost alesi in organele conducatoare ale Uniunii Scriitorilor, este vorba de nemultumirea altora de a fi considerati de critica literara la valoarea pe care si-o imagineaza ca o au.
Pe de alta parte, Uniunea Scriitorilor a devenit, pentru acesti cativa, un cadru neplacut, stingher, pe care tind sa-l stapaneasca critic, devenind un dusman de moarte. Nu este nevoie sa spunem ce s-ar intampla, in acest cadru, cu unele din creatiile valoroase, care trateaza despre revolutia socialista, despre alte probleme, in lipsa criticii ca reglator.
Ceea ce este mai neplacut, este faptul ca aceste discutii, din cadrul literaturii, au inceput sa semene cu unele campanii impotriva unor oameni care au merite in literatura contemporana, unele legate direct de lupta pentru aceasta tara si pentru acest partid.
Domnia Voastra ati instaurat legalitatea, dar ati lichidat si un anumit monopol care a existat pana in anii 50, si nu numai pana atunci, si care tindea sa imparta pe scriitori in doua, cei care erau cu literatura si cei care erau impotriva partidului. Ceea ce as numit eu «Politica Ceausescu» a fost tocmai lichidarea acestor «drepturi» de obicei ale unor uzurpatori, a unora, foarte putini, de a se erija ca adevarati iubitori de tara, a iubirii de partid. Acestia, foarte putini, uita ca scriitorul adevarat, sau mai bine-zis, este scriitor adevarat cu conditia sa fie un scriitor adevarat! Aceasta a doua parte a firmatiei mele izvoraste din declaratiile facute de acestia, foarte putini, in diferite ocazii si care au creat un mare loc pentru impostura, pentru veleitarism.
Nu mai este nevoie sa spun de climatul necritic care are loc in viata literara, climat care trebuie – cred eu – cat se poate de repede sa fie discutat, analizat, inlaturat pentru ca, altfel, in relatiile dintre literatura si viata literara sar putea intampla ca aceasta admirabila literatura, pe care o stim de 15 ani incoace, care se situeaza la nivelul cel mai inalt al creatiei artistice romanesti, sa inceapa sa suporte tot mai greu presiunile care apar si, totodata, sa apara tot mai putine creatii bune bune, sa apara o anumita oboseala a scriitorilor din cauza acestor campanii, si in mod deosebit la scriitorii mai tineri .
Va multumesc, tovarase secretar general, ca m-ati ascultat. Sper ca cuvantul meu stingher – vorbesc pentru prima oara in fata dumneavoastra – a reusit sa va transmita a anumita emotie a starii pe care am vrut s-o completez, daca nu si cauzele ei obiective.
Inca o data, va multumesc.” Reprodus dupa Marin Radu Mocanu, Cenzura a murit, traiasca cenzorii,
Editura EuroPress, Bucuresti, 2008, pp. 127-129 Semnalat de Paul Goma si Revista Cultura
October 25th, 2009 
VR 
În afara fondurilor risipite pentru traducerea volumului “L’aile tatouée” (în româneşte “Orbitor-Aripa dreapta”), Institutul Cultural Român i-a oferit autorului Mircea Cărtărescu, din bani publici, şi un sejur la Paris. L-am zărit, pe 7 octombrie, în librăria “L’écume des pages”, învîrtindu-se printre standurile de cărţi, cu un pahar de carton în mînă, strivit de notorietatea cîştigată pe banii Statului Român. Aştepta “asaltul” admiratorilor invitaţi să-i solicite autograful pe volumul mirosind încă a cerneală. N-a fost să fie! 
Posted in Uncategorized 
Tags: 
