Ion Varlam – diplomat al Școlii Franceze de Științe Politice si descendent direct al logofătului Răducanu Rosetti și domniței Aglae Ghica, fiica domnitorului Moldovei, Grigore Alexandru Ghica, prin strabunicul sau, Radu Rosseti -, fost detinut politic inchis de comunisti de la 14 ani (aviz Dan Puric, utecistul informator la 17 ani!) si membru marcant al exilului romanesc, fost si actual secretar general al Uniunii Mondiale a Romanilor Liberi (UMRL), devoaleaza o intreaga retea kominternista anti-Romania, activa in Occident dinainte de 1989 si infiltrata apoi pana in maduva tuturor regimurilor de la Bucuresti, pana la actualul, adus la stadiu de osteoporoza in faza terminala.
Pentru a atinge si un subiect la moda, este de consemnat si faptul ca Ion Varlam, cand si-a anuntat Radu Duda candidatura la presedintie, intr-o baie de aplaudaci la Palatul Elisabeta (iar aviz D.P.), s-a gandit sa-i solicite “principelui” sa raspunda la mai multe intrebari legate de legaturile sale cu Securitatea si de felul in care va armoniza statutul sau de membru al casei regale cu o functie intr-o republica. Protestele civilizate ale profesorului Ion Varlam au ramas fara raspuns din partea lui Duda si a sustinatorilor sai, fiind acoperite de muzica de fond care rasuna din boxe, consemna la vremea respectiva WebPhoto.ro.
In acelasi timp, pornind de la aceasta Declaratie si ajungand la semnatarii ei, Ion Varlam sustine ca promotorul acesteia, Mihnea Berindei, a fost un agent de natura sovieto-trotkista, refuzat din acest motiv la “Europa libera”, si care, dupa ce a format GDS-ul sponsorizat de Brucan si Soros, i-a luat la “specializare” si pe alti “tovarasi de drum”, cum ar fi Stelian Tanase, “slefuit de Paleologu”, Gabriel Liiceanu, “un tip cu o inteligenta scremuta” si Alina Tatiana Mungiu Pipidi, care, afirma Ion Varlam, cand a ajuns la Paris, era “o bolsevica imputita-imputita-imputita, o hazaica”, cum se spunea dupa ce a venit Armata Rosie in “vizita” prin Romania. Fostul detinut politic mai afirma ca grupul de agenti anti-Romania isi trage seva de la “Stefan Gheorghiul” Occidentului, London School of Economics, unde, recent, Tismaneanu l-a pus pe presedintele Romaniei, Traian Basescu, intr-o situatie penibila, tarandu-l la LSE-ul lui Soros pentru a inaugura seria de conferinte “Ghita Ionescu”, despre care Ion Varlam subliniza ca a fost “singurul roman trotkist pe care l-a intalnit in Apus”.
Dar iata ce-i spunea Vladimir Tismaneanu despre Ghita Ionescu unui alt presedinte al Romaniei, pe numele sau Ion Iliescu, in cartea lor de rasunet mondial (lansare in Romania, Franta si SUA) MARELE ŞOC- DIN FINALUL UNUI SECOL SCURT – Ion Iliescu în dialog cuVladimir Tismăneanu, de unde se vede cat de “anticomunisti”, pe linie gorbaciovista, erau profesorul de trotkism de la London School of Economics si elevul lui intarziat:
“Intr-un articol intitulat “Personal Power and Political Crisis in România”, pe care l-am publicat în revista „Government and Opposition” (Vol. 24, No. 2, Spring 1989, vi l-am dat în februarie 1990, când ne-am întâlnit, eram împreună cu Dorin Tudoran), revistă editată de regretatul profesor Ghiţă Ionescu, scriam: “Există grupuri în elita comunistă din România profund îngrijorate de actuala criză. Mai mult, aceşti oameni au găsit o sursă de încurajare în reformele lui Gorbaciov” şi mă refeream la dumneavoastră ca simbol al unei posibile alternative la dictatura familiei Ceauşescu; menţionam faptul că, în timpul vizitei lui Gorbaciov la Bucureşti, în mai 1987, Ion Iliescu a fost „expediat” din Bucureşti pentru a se evita o posibilă întâlnire cu oaspetele sovietic. Menţionam, de asemenea, faptul că Ion Iliescu fusese eliminat din conducerea PCR, sub acuzaţiile de „liberalism” şi „intelectualism”. Mai menţionam articolul său „Creaţie şi informaţie” (o critică voalată a ultracentralismului birocratic şi a incompetenţei dominante în epocă) apărut în „România literară” (3 septembrie 1987, p. 19), precum şi importantul profil biografic despre Ion Iliescu publicat în săptămânalul german „Der Spiegel” (9 noiembrie 1987), profil în care, de asemenea, se făcea referire la articolul amintit şi din care se reproducea celebra frază a lui Francis Bacon, întoarsă de dumneavoastră într-o oglindă mai mult decât sugestivă: „ştiinţa înseamnă putere” (Bacon), „ceea ce — adăugaţi dumneavoastră – nu înseamnă că şi reciproca ar fi valabilă”.”… Ati inteles ideea, nu?! 🙂
Dupa “Declaratia de la Budapesta”, Ion Ratiu publica in „Românul liber”(Londra, anul V, nr. 9), dinseptembrie 1989:
GRAVITATEA UNUI GEST POLITIC IRESPONSABIL
Un grup de exilaţi români au semnat la 16 iunie 1989, la Budapesta, textul unei declaraţii „româno-maghiare“, care a scandalizat în egală măsură pe compatrioţii noştri din Transilvania şi din diasporă, pentru că reia tezele revizioniste ale actualului regim de la Budapesta formulate în 1987 de autorii oficialului tratat de istorie a Transilvaniei.
Din ideile confuze şi termenii ambigui ai „declaraţiei“ reiese că autorii ei se pronunţă pentru dislocarea teritorială a Statului român, în favoarea unor considerabile transferuri de suveranitate, şi pentru subordonarea independenţei naţiunilor faţă de interese străine.
În ciuda inconsistenţei ei, „declaraţia“ este un fapt grav deoarece ar putea deveni un precedent în mâna minorităţilor alogene din Basarabia şi Bucovina.
Comisia avea rolul de a condamna dictatura comunistă, astfel că a lucrat pe baza unor concluzii deja stabilite, iar membrii acesteia, numiţi de preşedintele României, erau, în majoritate covârşitoare, orice altceva, dar numai istorici nu. Însuşi preşedintele acestei comisii, Vladimir Tismăneanu, nu este istoric, singurul său merit fiind acela că şi-a făcut o „profesie” din a condamna comunismul.
În vara anului 2009, a apărut la Editura Humanitas lucrarea Faţă în faţă cu generalul Ion Mihai Pacepa. Lucia Hossu Longin (211 p.). Respectivul general reia multe dintre minciunile vehiculate în urmă cu peste două decenii în cărţile Moştenirea Kremlinului şi Orizonturi roşii, neamendate de doamna Lucia Hossu Longin.
Scrise şi rostite cu nonşalanţă, minciunile lui Pacepa sunt spulberate la o analiză a realităţilor istorice. Ne vom referi la una dintre cele mai grosolane minciuni.
Nu ştiu şi nici măcar nu mă interesează dacă harnicul şi laboriosul autor Larry L. Watts este lucrător al CIA sau al altor servicii secrete americane, aşa cum se spune pe la colţuri. Ba poate că ar fi chiar mai bine aşa, după unii care cred că girul faimoasei agenţii americane de informaţii (şi nu numai) ar spori credibilitatea cărţilor sale.
MI6 unlike the CIA knew that a Russian invasion was on the cards. Harold Wilson discussed with Michael Stewart and Denis Healey the idea of sending crack troops to fight alongside partisans as in the Second World War. 1968 not 1963 was probably the moment when Cold War came closest to becoming hot.
Ca să nu se creadă că ceea ce vă scriu ar fi „sarcină de partid”, tocmai mi-am dat demisia din PNŢCD şi din funcţia de vicepreşedinte.
Singura modalitate de a iubi astăzi România este de a spune adevărul despre dvs : aţi preschimbat Dreptatea şi Adevărul în Nedreptate şi Minciună, aţi batjocorit demnitatea, aţi strangulat speranţa, aţi violat România.
Unica urmare ar fi demisia de onoare! Dar nu cred că mai aveţi onoare.
SUBJECT: BREAKING WITH THE PAST: PRESIDENT BASESCU ISSUES FORMAL CONDEMNATION OF COMMUNIST RULE IN ROMANIA
Classified By: PolCouns Ted Tanoue for Reasons 1.4 (b) and (d).
8. (C) Tismaneanu said the Romanian Orthodox church had also strongly attacked the report. The security services had been loathe (*) to allow Commission members to see files on Orthodox church activities, but eventually revealed incontravertible evidence of “100 percent collaboration” between the church and the communist regime. Describing Basescu as a late–even reluctant–convert to the decommunization agenda, Tismaneanu said that a visit to the Holocaust Museum had been a turning point for the President. Once Basescu was personally convinced of the necessity of the effort, he enthusiastically backed the Commission. Tismaneanu concluded that the Presidential condemnation of the communist period was a watershed event that underscored Basescu’s desire to “normalize” Romania by coming to terms with the communist past. (Sursa aici)
Nota mea: Ticalosia lui Tismaneanu este incomensurabila. Biserica Ortodoxa Romana a contestat pe buna dreptate “analiza” Comisiei (cititi aici pozitia BOR, intitulata “Fara ura si partinire” si aici studiul replica al BOR) pentru ca Tismaneanu mintea 100% atacand execrabil tot ce este romanesc in Raportul lui pseudo-stiintific. Cam cum a colaborat 100% intreaga Biserica Ortodoxa cu regimul comunist: avand mii de preoti si sute de mii de ortodocsi inchisi pentru credinta lor, dintre care zeci si zeci sunt acum martiri ai neamului, ucisi in inchisori? Dar oare, de cealalata parte, Rabinul Moses Rosen a colaborat 100% cu regimul comunist sau doar 99,99 %? Demolarea Bisericii Sfanta Vineri la cererea lui catre Nicolae Ceausescu unde se inscrie: la colaborarea lui cu regimul sau a regimului cu el? 🙂 Cum sa nu ai acelasi sentiment cu Serviciile Secrete ale Romaniei – si nu numai ale ei – fata de Tismaneanu si ai lui: de sila maxima!
Orice om de bun-simţ se întreabă totuşi: de ce responsabilii Ministerului Educaţiei au hotărât pensionarea forţată a unei întregi categorii profesionale?
În fond, Tismăneanu face parte din aceeaşi „fibră intelectuală” cu Mihail Roller. Ambii nu erau istorici, dar au primit misiunea de a da directive „frontului istoric”, ambii au ignorat cu nonşalanţă vechiul adagiu, fundamental pentru cei care cercetează şi scriu despre trecut: sine ira et studio.
Primul guvern care va îndrăzni să arunce la coş, oricât de nezgomotos ar face-o, reţetele primite de la marile instituţii „binevoitoare”, va fi şi cel dintâi guvern cu adevărat „responsabil” (adică în capacităţi reale de răspundere).
Daca perspectivele pentru 2030 sunt ca Romania va scadea la 19 milioane de locuitori pentru anul 2050 profesorul Ghetau estimeaza ca vom putea scadea ca popor pana la 16 milioane de suflete. Recentele “incurajari” din partea actualului Guvern dovedesc ca perspectivele sunt, poate, chiar mai sumbre.
În urmă cu un an şi mai bine am fost solicitat de “un membru al staffului tehnic” al unuia dintre cele două partide dominante ale scenei politice americane să sprijin efortul de lămurire a împrejurărilor în care Vladimir Tismăneanu, fiul militanţilor comunişti Leonte Tismăneanu și Hermina Marcushon, a “emigrat” SUA în 1981, când doar agenţii din Securitate, Direcţia Informaţii Externe, aveau parte de asemenea privilegii. Aceştia sunt termenii în care mi-a fost adresată cererea.
Prima mea reacţie a fost aceea de a observa, nu fără maliţiozitate, că, în primul rând, respectivii agenţi trebuiau “pierduţi” într-un număr rezonabil de emigranţi adevăraţi şi, în al doilea rând, că serviciile de spionaj nu prea îşi trimiteau agenţii direct la ţintă, ci pe rute ocolite, care puteau include una sau mai multe ţări de tranzit, ideal fiind să ajungă la destinaţie ca cetăţeni ai uneia dintre aceste ţări. Remarca mi-a fost aprobata “profesionist” şi considerată ca fiind bine-venită.
Interlocutorul meu avea o listă de probleme neclare asupra împrejurarilor plecării lui Vladimir Tismăneanu din România şi m-a rugat să-i facilitez legătura cu foştii ofiţeri a căror nume au fost extrase din documentele întocmite de unităţi ale Departamentului Securităţii Statului în legătură cu eliberarea, în 1981, a paşaportului care i-a deschis Cortina de Fier.
Am reţinut lista şi i-am promis că la o viitoare revenire în România s-ar putea să am o parte din răspunsuri, dar că nu-i voi intermedia nici o legătură cu ofiţerii respectivi, dacă ei există.
Agitaţia tsunamică a personajului controversat, urmare la comentariile provocate de publicarea în cotidianul.ro a articolului Cristinei Horvat “Cartea neagră a băsismului. Tismăneanu: «Atacarea lui Băsescu duce la izolarea ţării»”, mă determină să anticipez, în parte, unele dintre clarificările posibile asupra împrejurarilor plecării sale din ţară.
Astfel, deşi în documentele identificate la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (unde se află doar ceea ce nu mai are legătură cu securitatea naţionala a României în contextul noii sale alianţe politico-militare) sunt o serie de piese care pun în evidenţă preocupările Centrului de Informaţii Externe faţă de persoana sa, avizul favorabil eliberării paşaportului, fundamentat pe câteva argumente false, l-a dat o unitate a Serviciului Intern al Securităţii, cea de contrainformaţii în sectoarele economice (vezi documentul mai jos, din arhiva Civic Media).
Ce mai stabiliseră investigatorii americani şi unde-şi focalizau interesul? Cităm:
“1) Intr-o fisa a Securitatii privitoare la V.T. [n.n. atentie ! ], elaborata in primavara anului 1987, publicata de Mihai Pelin in anii 2000, se specifica printre altele urmatoarele:
a/ lui V.T. i s-a aprobat o viza de calatorie in Franta si Spania (impreuna cu mama, Hermina M);
b/ V.T. nu a mai calatorit in tari capitaliste, nici in tari socialiste;
c/ V.T. nu are rude in alte tari;
d/ V.T. corespunde normelor pentru acordarea vizei de calatorie.
Nedumerirea in legatura cu cele mentionate in raportul de la acea data, vine dintr-o serie de alte rapoarte ale aceleasi institutii. De exemplu, din documente ale Directiei de Informatii Externe ,din anii ’70, reiese ca V.T . avea rude in mai multe tari precum: Franta, pe Cristina Boico (sora mamei si fiica acesteia, Olga si Andrei Boico, fiul Cristinei Boico), Venezuela, Sofia Imber, verisoara tatalui lui V.T., in URSS, Tismenetchi Nahona (sora tatalui lui V.T).
Mai mult, V.T. voiajase in anii 70 si in tari capitaliste (RFG) si in tari socialiste (RDG).
Momentul intocmirii fisei respective, primavara 87, este de asemenea , foarte important, deoarece atunci V.T. impreuna cu Dorin Tudoran si Michael Radu au obtinut fonduri de la National Endowement for Democracy pentru a publica revista Agora (unde colaborau opozanti din Romania). Revista era distribita in Romania pe diverse cai si comentata la Europa Libera. Acest grup, prin Agora, erau primi reprezentanti ai opozitiei din Romania finantati de guvernul american , dezvoltind grupurile de mai tirziu ale societatii civice, primele reviste, formatori de opinie, etc., in continuare finantate cu sume semnificative pana in anii 93-94.
Din perspectiva celor de mai sus s-ar putea interpreta ca V.T. ar fi putut beneficia de un anumit sprijin/protectie, intr-un moment cheie, din partea unor persoane foarte influente in conducerea statului (probabil CC/PCR) pentru a explica exceptia acordarii vizei de calatorie… Cum interpretati ? Cine ar fi avut puterea sa ghideze producerea si scurgerea (pentru ochii americanilor) a datelor incorecte? Cu rezultatul ca acea “fisa curata” a permis crearea grupului de reprezentare a actiunilor sponsorizate in Romania. (De remarcat ca V.T. a fost contestat vehement inainte si dupa initierea acelor programe. V.T. a intimpinat greutati pentru emigrarea in S.U.A. A putut emigra prinr-o casatorie aranjata , divortand apoi imediat ce si-a obtinut resedinta permanenta ).
2) V.T. are doua surori, amandoua nascute in URSS. Una dintre ele, Rodica, casatorita Tonciulescu, inginer chimist, a lucrat in apropierea Elenei Ceausescu. Dupa activitatile “anti” Ceausescu ale lui V.T., cum poate fi interpretata aceasta alta exceptie ?!
3) Rapoartele Directiei de Informatii Externe, dar si alte surse, sugereaza discret ca V.T. ar fi avut un comportament ( ….) atipic cunoscut. Numele unui profesor important si foarte apropiat de V.T. si al unui coleg cu care a tinut legatura multa vreme dupa plecare ar contura ceea ce se sugereaza. Cum ar fi putut influenta aceste date evaluarile analistilor securitatii vis-a-vis de V.T.?
4) Cu numele ofiterilor “G” si “M. L.” sunt semnate mai multe rapoarte, in diferite perioade, referitoare la V.T. si Hermina T. Ar fi posibila identificarea lor ?
Sunt, de asemenea, binevenite orice alte sugestii care ar putea contribui la dezlegarea misterelor care plutesc in jurul “itinerariului” lui V.T.”
Am încheiat citatul.
Ofiţerii Centrului de Informaţii Externe, care apar în dosarul cazului cu numele lor de serviciu, s-au ocupat de… marşrutizări şi infiltrări de agenţi în obiective străine, inclusiv în “redactiile posturilor de radio ostile României”. Fără comentarii!
Ofiţerii Centrului de Informaţii Externe consemnau că “obiectivul are rude stabilite în străinătate, după cum urmează (…) şi a mai efectuat călătorii turistice în (…)”, în timp ce ofiţerul din unitatea serviciului intern nu a menţionat aceste elemente, cu şase ani înainte, în susţinerea avizului pentru eliberarea paşaportului.
În legătură cu această neconcordanţă şi aspectele ridicate de investigatorul republican se impun câteva precizări:
1. Pentru acoperirea interesului Centrului de Informaţii Extene faţă de o persoană care urma să se deplaseze în străinătate, verificările şi avizul pentru aprobarea eliberării paşaportului erau chipurile “lăsate la aprecierea unităţii serviciului intern”, pentru ca în dosarul de paşapoarte să nu existe documente care să conducă la o eventuală deconspirare. Se ajungea, astfel, în situaţia ca ofiţeri ai serviciului intern să fie sancţionaţi pentru “neprevenirea rămânerii ilegale în străinătate” a unor persoane care, în realitate, erau trimise în misiuni de către serviciul extern al securităţii statului. În acest fel se consolida acoperirea.
2. În 1987, fişa era rezultatul evaluării stricte a Centrului de Informaţii Externe, faţă şi de noua perspectivă deschisă lui Vladimir Tismăneanu.
3. În mai multe cazuri, persoanele “anti” Ceauşescu, cu o oarecare notorietate, care au ajuns în străinătate, au avut ca numitor comun stimularea opoziţiei lor de către duşmanii României de la Moscova, folosindu-ne steagul pentru plantarea în Occident a aşa-zişilor disidenţi. Cu o carte de vizită confecţionată printr-o opoziţie regizată împotriva regimului din România, KGB îşi infiltra cârtiţele în Occident, inclusiv pentru controlul şi manipularea exilului românesc.
4. În 1987, în plin avânt al “perestroika şi glasnosti”, nu trebuie omisă conlucrarea subterană (“interservicii”) a marilor puteri, care pregăteau lumea de după 1989, după cum nu ar trebui să treacă neobservat interesul comun pentru înlăturarea liderilor comunişti nereformişti.
5. Nu a existat moment în întreaga perioadă a Războiului Rece în care KGB să nu se afle la originea celor mai multe dintre mişcările de rezistenţă anticomunistă, inclusiv a celor apărute în Occident. Era mai simplu să le creeze şi să le controleze decât să apară la iniţiativa altora şi să încerce ulterior abordarea lor.
6. Plecarea lui V.T. în străinătate s-a realizat “pe firul scurt”. Pentru cine nu ştie, denominaţia semnifică o intervenţie pe telefonul “S”, deţinut numai de demnitarii cu rang ministerial. O bună prietenă a mamei sale, pe care la Moscova se conta într-o eventuală debarcare a lui Ceauşescu printr-o mişcare din interiorul conducerii partidului, a făcut o asemenea intervenţie.
7. Refuzul lui V.T. de a reveni în ţară nu a produs nici un deranjament major până în primăvara anului 1987, când s-a simulat o anchetă internă a circumstanţelor plecării. Scandalizarea a fost la nivelul şefului Centrului de Informaţii Externe, dar “oalele sparte” s-au decontat la unitatea serviciului intern care a avizat plecarea.
8. Unul dintre ofiţerii care au avut în studiu, verificare şi pregătire obiectivul a trebuit să-şi întrerupă fortuit activitatea. Circumstanţele ar merita un studiu de caz.
9. Elementele reţelei KGB de control asupra acţiunilor Securităţii trebuie obligatoriu prezumate ca fiind mai puternice şi mult mai dificil, dacă nu imposibil, de controlat pe zonele externe ale activităţii, unde exista, la un moment dat, o adevărată inflaţie de agenţi ai Moscovei originari din Basarabia şi care treceau drept români.
10. S-a arătat că obiectivul a avut puncte de sprijin în Venezuela, aceasta fiind ultima ţară de tranzit spre SUA.
Nota bene: Spionajul României nu a folosit Venezuela sau Mexic şi, în general, ţările din America Latină pentru “acomodarea” agenţilor cu destinaţie SUA sau Canada, deoarece spaţiile respective erau fieful KGB.
Aurel I Rogojan
Publicat si decotidianul.ro
PS: Am pus de doua ori aceasta informare ca sa fiu sigur ca e inteleasa 🙂
În urmă cu un an şi mai bine am fost solicitat de “un membru al staffului tehnic” al unuia dintre cele două partide dominante ale scenei politice americane să sprijin efortul de lămurire a împrejurărilor în care Vladimir Tismăneanu, fiul militanţilor comunişti Leonte Tismăneanu și Hermina Marcushon, a “emigrat” SUA în 1981, când doar agenţii din Securitate, Direcţia Informaţii Externe, aveau parte de asemenea privilegii. Aceştia sunt termenii în care mi-a fost adresată cererea.
Prima mea reacţie a fost aceea de a observa, nu fără maliţiozitate, că, în primul rând, respectivii agenţi trebuiau “pierduţi” într-un număr rezonabil de emigranţi adevăraţi şi, în al doilea rând, că serviciile de spionaj nu prea îşi trimiteau agenţii direct la ţintă, ci pe rute ocolite, care puteau include una sau mai multe ţări de tranzit, ideal fiind să ajungă la destinaţie ca cetăţeni ai uneia dintre aceste ţări. Remarca mi-a fost aprobata “profesionist” şi considerată ca fiind bine-venită.
Interlocutorul meu avea o listă de probleme neclare asupra împrejurarilor plecării lui Vladimir Tismăneanu din România şi m-a rugat să-i facilitez legătura cu foştii ofiţeri a căror nume au fost extrase din documentele întocmite de unităţi ale Departamentului Securităţii Statului în legătură cu eliberarea, în 1981, a paşaportului care i-a deschis Cortina de Fier.
Am reţinut lista şi i-am promis că la o viitoare revenire în România s-ar putea să am o parte din răspunsuri, dar că nu-i voi intermedia nici o legătură cu ofiţerii respectivi, dacă ei există.
Agitaţia tsunamică a personajului controversat, urmare la comentariile provocate de publicarea în cotidianul.ro a articolului Cristinei Horvat “Cartea neagră a băsismului. Tismăneanu: «Atacarea lui Băsescu duce la izolarea ţării»”, mă determină să anticipez, în parte, unele dintre clarificările posibile asupra împrejurarilor plecării sale din ţară.
Astfel, deşi în documentele identificate la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (unde se află doar ceea ce nu mai are legătură cu securitatea naţionala a României în contextul noii sale alianţe politico-militare) sunt o serie de piese care pun în evidenţă preocupările Centrului de Informaţii Externe faţă de persoana sa, avizul favorabil eliberării paşaportului, fundamentat pe câteva argumente false, l-a dat o unitate a Serviciului Intern al Securităţii, cea de contrainformaţii în sectoarele economice (vezi documentul mai jos, din arhiva Civic Media).
Ce mai stabiliseră investigatorii americani şi unde-şi focalizau interesul? Cităm:
In Parlamentul Romaniei s-a consumat un moment de asa-zisa condamnare a comunismului. A fost:
UN MOMENT IMORAL. Era Traian Basescu personajul cel mai in masura sa-si asume condamnarea comunismului? Fireste ca nu.
Traian Basescu n-a facut o singura zi de puscarie. Nu i s-a respins de catre cenzura o singura carte, pentru ca n-a scris-o. N-a avut nici un moment in care sa fie obligat sa spele W.C.-uri, desi terminase o facultate. N-a avut un singur moment de protest, un singur moment de bombaneala. A facut in comunism o cariera stralucita, de care n-au avut parte alti colegi de a-i sai. Cel mai tanar capitan de vas din flota romana, sef de agentie la Anvers, in Belgia, sef al inspectoratului navigatiei civile numit in noiembrie 1989, cu acceptul Elenei Ceausescu. Potrivit propriilor marturii, in decembrie 1989 avea in casa incredibila suma de 60.000 de dolari, o suma cat bugetul unui combinat siderurgic. Traian Basescu isi argumenteaza cariera si banii stransi in comunism invocand talentul si pregatirea profesionala. Sa zicem ca-i asa. Nu intra asta in contradictie cu discursul sau din Parlament, prin care comunismul a aparut ca un regim criminal?
UN MOMENT INUTIL. Inainte si dupa tevatura din Parlament, s-au scris multe texte fade avand drept ipoteza de lucru rolul istoric al condamnarii comunismului printr-un document oficial de catre seful statului. Nimeni n-a putut aduce un singur exemplu, unul singur doar, de cum se va schimba ceva in realitatea romaneasca de azi gratie acestui moment. Si nici n-aveam cum sa fie adus un singur exemplu.
Dupa sase luni de scremut si cu pretul a 100.000 de dolari cheltuiti, Comisia a redactat un text de 600 de pagini care vrea sa demonstreze un truism: caracterul nociv al comunismului real. Era nevoie pentru asta de un Raport? Isi imagineaza cineva ca tinerii care nu citesc nici macar pe clasicii literaturii romane se vor precipita sa citeasca Raportul, un text valabil pentru universitatile americane? Si chiar daca l-ar citi, ar deveni ei brusc anticomunisti?
Nici in postura de moment politic tevatura din Parlament n-a fost necesara. Un asemenea mamut apare necesar in clipa cand ar exista un pericol al reinvierii totalitarismului comunist. Atunci o condamnare de catre seful statului in fata Parlamentului are semnificatia unui semnal: democratia romaneasca va face zid impotriva acestei tendinte.
Exista in Romania de azi macar o unghie de pericol in ce priveste reinvierea comunismului? Nici vorba.
Partid Comunist n-avem. PSD-ul e mai degraba un partid liberal decat unul de stanga. Nu s-a inregistrat nici o manifestatie cu steaguri rosii, nici o masa rotunda macar avand drept tema superioritatea comunismului.
Fostii nomenclaturisti si securisti s-au impartit. Unii sunt prosperi oameni de afaceri, altii, bieti pensionari. Adevaratii comunisti nu pot fi corupti, din simplul motiv ca ei lupta impotriva celor bogati.
S-a identificat scandalul produs in Parlament de C.V. Tudor si PRM drept o expresie a rezistentei comunismului la condamnarea de catre Traian Basescu. M-a amuzat sa descopar sintagme precum zvarcoliri, monstri, pe care le credeam uitate o data cu prabusirea comunismului. M-am convins inca o data ca pana si condamnarea comunismului nu se poate face fara talent.
Manifestarea PRM din Parlament a fost o reactie fireasca – spun eu – la marsavia din Raport, prin care C.V. Tudor e acuzat de crimele si abuzurile comunismului. Traian Basescu si-a asumat public Raportul. Comitand astfel un abuz ticalos. Pentru ca abuz ticalos e sa-ti asumi un Document in care un om politic adversar e acuzat de a fi partas la crimele si abuzurile comunismului.
N-a sesizat nimeni un amanunt. La o adica, manifestarea PRM putea fi contracarata de catre majoritatea parlamentara. Nu s-a intamplat asta. Nu s-a gasit un singur parlamentar care sa se ia de gat cu Vadim.
De ce?
Pentru ca Parlamentul era comunist?
Nu.
Pentru ca Parlamentul a intuit un adevar: manifestarea PRM nu era indreptata impotriva condamnarii comunismului, ci impotriva lui Traian Basescu. Impotriva smecheriei acestuia de a o face pe anticomunistul si a necinstei acestuia de a folosi condamnarea comunismului pentru a se rafui cu adversarii sai politici.
Catre: Consiliul Naţional Pentru Studierea Arhivelor Securităţii (C.N.S.A.S.)
Strada Matei Basarab nr. 55-57, sector 3, cod 030671, Bucureşti – România;
SESIZARE
Conform Legii in baza careia functioneaza CNSAS in vederea deconspirarii Securitatii si a agentilor ei va rugam sa ne comunicati daca numitul Pacepa Mihai Ion, nascut la data de 28.10.1928, ajuns pana in functia de sef adjunct al Departamentului de Informatii Externe, a fost agent al politici politice comuniste si a comis infractiuni si atentate la adresa drepturilor omului in timpul regimului comunist si in cadrul aparatului represiv al Securitatii, de la atingerea adusa libertatii cuvantului si a opiniei la cea adusa dreptului la viata privata, violarea domiciliului, a corespondentei si secretul convorbirilor telefonice – dupa cum a fost invinuit de CNSAS si colonelul Gheorghe Trosca, acum fost “erou-martir”, ucis in decembrie 1989 -, dar si alte masuri, inclusiv cele privind eliminarea fizica a unor oponenti ai regimului.
Cerere noastra este cu atat mai intemeiata atata timp cat intr-un act oficial al statului roman actual, respectiv Raportul asa-numitei “Comisii Tismaneanu” girat de presedintele Traian Basescu se subliniază “rolul excepțional jucat în demascarea naturii criminale a regimului și a Securității” de numitul Ion Mihai Pacepa.
Insa calitatea pe care a avut-o pana la “defectare”, certificata de documentele existente in Dosarul nr. 3447 de la Fondul Documentar al CNSAS si cele aferente primite de la SIE ar putea defini, de asemenea, “rolul excepțional jucat în consolidarea naturii criminale a regimului și a Securității” de catre numitul Ion Mihai Pacepa. Desigur, ne-am intrebat intotdeauna, daca scopul vietii sale a fost distrugerea regimului comunist si a lui Ceausescu personal, de ce nu a facut-o atat de simplu, “salvand” acest popor, impuscandu-l pe dictator cu arma din dotare, pe cand intra zilnic sa-i dea raportul seful statului si, mai ales, sotiei lui, Elena Ceausescu, sau de ce nu-i facea un baldabac pe cand se plimba, singur, cu Nicolae Ceausescu, pe lac la Techirghiol si primea ordine de asasinare a unor oponenti ai regimului comunist din tara si strainatate, conform propriilor sale confesiuni.
In folosul propriei documentari si a emiterii unui raspuns in cadrul perioadei de 30 de zile stabilite de Lege va sta si lucrarea cercetatorului CNSAS, istoricul Liviu Taranu, “Ion Mihai Pacepa in dosarele Securităţii, 1978-1980″.
Ne intemeiem cerere in baza Art 3 a Legii CNSAS care prevede si deconspirarea “analiştilor politici şi asimilaţiilor acestora”, Ion Mihai Pacepa fiind acredidat si cu aceasta calitate prin publicarea extensiva in presa centrala a interviurilor si articolelor sale, in special in presa unde activeaza si Vladimir Tismaneanu, precum si prin publicarea unor carti de presupusa analiza a politicii nationale si internationale la Editura Humanitas a lui Gabriel Liiceanu si prezentarea lui intr-un serial caraghios la postul public de televiziune TVR, semnat de Lucia Hossu Longin, in care este impus drept formator de opinie in spatiul public post-comunist.
Nota grava pe care o da demersul nostru este si marturia privind asasinatul in care a fost implicat Ion Mihai Pacepa, facuta chiar de sotia victimei, Maria Opojevici, sotia disidentului sarb Alexandar Opojevici, asasinat in noaptea de 7-8 august 1975 la Hotelul Dorobanti din Capitala, sub coordonarea numitului Ion Mihai Pacepa, si pe care v-o furnizam mai jos.
In baza raspunsului Dvs vom solicita sefului statului sa ii fie retras gradul de general atribuit pentru presupuse merite nedovedite si fara consultul CNSAS de catre un alt presedinte al Romaniei (*).
(*) Reacordarea gradului s-a facut printr-un ordin al directorului Serviciului de Informatii Externe (SIE), Gheorghe Fulga, emis in data de 15 decembrie 2004, comunicat la 21 decembrie – – ultima zi a mandatului lui Ion Iliescu – si avocatului lui Pacepa, Catalin Dancu
Documentare: O crima de-a lui Pacepa
Una dintre crimele odioase la care Ion Mihai Pacepa si-a adus nemijlocit contributia, alaturi de seful sau direct Nicolae Doicaru, defunctul sef al spionajului romanesc, este asasinarea lui Alexandar Opojevici, un fost comandant de partizani si ofiter sarb, opozant al lui Tito, care se refugiase la Bucuresti. Totul in urma unei intelegeri intre Tito si Ceausescu, prin care primul dorea sa-si elimine adversarii din emigratia sarba. Crima a avut loc in noaptea de 8-9 august 1975, intr-o camera a hotelului Dorobanti, si a fost executata de Pacepa si de oamenii sai, sub coordonarea lui Doicaru. Maria Opojevici, vaduva fostului disident sarb, dezvaluie, in exclusivitate pentru cititorii ziarului, circumstantele, atatea cate au putut fi aflate, ale uciderii sotului sau.
IMPOTRIVA LUI TITO
“Sotul meu era comandantul aeroportului Zemun, de la Belgrad, cum e Otopeni la noi. Cu un avion a fugit la Timisoara, pe 19 aprilie 1949. Era militar, fusese partizan timp de cinci ani de zile, de la varsta de 17 ani, fusese printre cei mai aprigi, curajosi si cunoscuti comandanti de partizani, avea gradul de maior. In urma unei tradari, parintii sai si cei sapte frati au fost executati de ustasi. Dar dupa razboi, devenise un oponent al lui Tito, cum erau de altfel majoritatea sarbilor, Tito fiind croat, iar croatii fusesera aliatii nemtilor in al doilea razboi mondial, si sarbii nu prea inghiteau chestia asta! Sotul era nascut intr-o comuna, Atasevzi, aflata la 120 km de Belgrad, spre vest. Nu a mai fost niciodata in Iugoslavia, pana a fost omorat.
Eu l-am cunoscut in 1950, avea 25 de ani. A primit cetatenia romana. In 1951, ne-am casatorit. Aici, in Bucuresti, se formase un nucleu al emigratiei iugoslave. Au avut un post de radio si un ziar. Pe urma, dupa ce s-a impacat Tito cu Hrusciov si pe urma cu ceilalti, s-a desfiintat aceasta organizatie a lor care era sustinuta de Comitetul Central al PCR (PMR). De ei se ocupa Ghizela Voss, ea era la Ministerul de Externe, care se ocupa de emigratie – era evreica, era la Sectia Externa a CC al PCR. Organizatia n-avea o denumire anume, ziarul mi se pare ca se numea “Pentru pace trainica”. Dupa aceea sotul meu a fost trimis la Academia Jdanov, care s-a numit apoi Stefan Gheorghiu. A facut acolo trei ani si pe urma a fost numit lector la CEPECA, pe langa Otopeni, acolo veneau din toata tara si faceau cursuri.
VENIREA LUI DAPCEVICI DE LA BRUXELLES
In 1964, a fost un congres al comunistilor iugoslavi – Verdet a condus delegatia romana. Acolo s-a insistat ca toti sarbii emigranti, care au functii mai mari, sa fie scosi din posturile acelea. Vreo trei au fost scosi, sotul meu, Zvetozar Markusev – a murit recent, si Kojevici. Atunci a vrut sa plece din Romania, dar nu i s-a dat voie. A murit intre timp Dej, a venit Ceausescu si au venit si i-au propus un post la Regiunea Bucuresti, director la Cinematografie. A stat acolo, pe urma a trecut inspector la Centrala Cinematografiei si acolo lucra in 1975, cand a fost asasinat. Sotul meu era prieten din partizanat si pastra legatura cu Vlado Dapcevici, un fost adjunct de-al lui Tito si devenit si el, dupa razboi, un oponent al maresalului. El se stabilise in Belgia, era casatorit si avea o fetita. In 1975, Vlado i-a scris ca vor sa vina aici in concediu, cu sotia si copilul. Si au stabilit ca vor veni pe 3 august. In acel moment, a venit un securist, Petrescu se numea, care raspundea de ei – pentru ca sarbii de aici au fost permanent in vizor -, si i-a spus sotului meu, cam pe 1 august, sa-l anunte pe Dapcevici sa-si amane calatoria in Romania, fiindca s-a aflat ca iugoslavii pregatesc ceva! Sotul meu a incercat, i-a dat telefon, dar el deja plecase, in loc sa plece pe 3, a plecat pe 1 august, insotit de Djoka Stoianovici, un prieten sarb care lucra in Belgia, pe care il cunoscuse acolo, era tanar si era si garda lui de corp. Au venit, dar fara familii. Deci a venit Dapcevici pe 1 august, eu nu eram in Bucuresti, trebuia sa vin pe 3 august, eram la Pitesti, la parintii mei, dar am primit telefon de la sotul meu si am venit pe 1 august. Ei toti, intre timp, s-au dus in vizita la familia fratilor Markusev, alti prieteni sarbi de aici, si ei antititoisti. In tot timpul asta, Dapcevici si Stoianovici erau cazati la hotelul Dorobanti, pentru ca nu aveam voie sa primim oaspeti din strainatate peste noapte.”
ASASINATUL
“In ultima seara, pe 8 august 1975, i-am avut la cina, in casa noastra de pe Grigore Mora. Au venit pe la ora 18, Dapcevici, Stoianovici, Markusev. Markusev a plecat pe la 22. Se facuse 23. Fiul meu era plecat prin oras si cand a venit, a intrat prin intrarea de serviciu. Sotul meu cand a plecat cu invitatii, a plecat pe intrarea principala. I-am spus fiului meu: du-te repede prin fata, sa-ti iei ramas bun de la Dapcevici si Stoianovici, ca pleaca! Sotul meu a spus ca-i conduce pana la hotel! Era troleibuzul 82 pe atunci. Incepuse o ploaie de vara! Eu ies pe balcon. Am vrut sa-i spun baiatului du-te si tu cu tata, dar m-am abtinut.
In timp ce stateau, absolut din intamplare, a venit un tip cu masina, era fiul sefului sotului meu de la cinematografie (erau vecini cu noi) si l-a rugat sa-i duca pana la Dorobanti. Si acel domn i-a dus pana la usa. Nu stiu de ce sotul meu a intrat si el in hotel! Si l-am asteptat, si l-am asteptat. Eu pe urma am vorbit cu acest domn, Vasile Rachita il cheama, era tanar ofiter in Armata si este si acum ofiter.
Domnul Rachita ne-a spus ca i-a dus pana la usa, dupa ce a aflat ca sotul meu disparuse. A doua zi, pe 9 august, vine cineva, la 6 dimineata, cineva care trebuia sa se intalneasca cu Dapcevici la hotel, sa le dea ceva, un pachet. Acest domn era suparat: ce oameni neseriosi, am stabilit sa ne intalnim la 6 dimineata, si de la receptie mi-au spus ca au plecat la 12 noaptea! Pe urma vin fratii Markusev, le dadusem eu telefon, pentru ca stiam si eu ca trebuie sa-i conduca la aeroport pe Dapcevici si Stoianovici. Fratii Markusev s-au dus si ei si de la receptie li s-a spus acelasi lucru. S-au dus la aeroport, acolo nu i-au gasit, iar lista pasagerilor nu au vrut sa le-o arate. Si de atunci, ani de zile, am tot cautat sa aflu ce s-a intamplat cu sotul meu! Toti imi spuneau ca nu stiu nimic. Sau imi aruncau felurite diversiuni, ca a fost o echipa de sportivi sarbi, cu un autobuz si ar fi plecat si ei.
Chiar Doicaru, mi-a spus treaba asta, pentru ca pana la urma m-a primit, deoarece voiau sa afle ce stiu eu. Doicaru m-a primit pe 23 iunie 1976, dupa nenumarate memorii si plangeri. El mi-a spus sa nu port corespondenta cu strainatatea, fiindca mi s-ar putea trimite o bomba cu plastic in plic si sa ma omoare! Dar raspunsurile erau ca nu se stie nimic. La un an de la disparitie, a aparut in presa iugoslava o stire care spunea ca pe teritoriul iugoslav a fost prins Vlado Dapcevici care desfasura activitate antistatala. Pe urma, peste jumatate de an, a avut loc procesul lui. Avocatul belgian al lui Dapcevici s-a ridicat si a raspuns ca rechizitoriul este mincinos, ca Dapcevici a fost rapit din Romania si pentru asta i-a cerut ca martori pe prietenii acestuia, Opojevici si Stoianovici, ca sa declare ca au fost rapiti. Atunci s-a suspendat sedinta publica, si Dapcevici a fost condamnat la 20 de ani de inchisoare. Din ’75 pana in ’87, cand a aparut cartea lui Pacepa, Orizonturi rosii, am tot sperat ca el e in puscarie. In volum, Pacepa descrie o parte din actiunea pe care a condus-o. El scrie ca sotul meu a fost omorat pe loc, si Stoianovici a murit pe drum.”
MARTURIA LUI DAPCEVICI
“A fost lovit de cei de la USLA in cap si a murit pe loc, a facut stop cardiac, pentru ca la expertiza, cand l-am exhumat, acum doi ani, capul nu era spart, dar probabil din cauza socului loviturii a facut stop cardiac. Dapcevici a mai trait pana acum doi ani, pana la varsta de 84 de ani. M-am intalnit cu el in Iugoslavia, in 1992. Mi-a povestit cum s-a intamplat, din ceea ce a putut sa-si aminteasca: “M-am dus la receptie sa le spun sa ne trezeasca la cinci, pentru ca aveam avion spre Belgia la 9. Pe Alexandar si pe Stoianovici i-am lasat in hol. Cand m-am intors, nu i-am mai vazut. M-am gandit ca s-au dus in camera. Cand sa intru in lift, erau niste zdrahoni care se uitau doar si nu spuneau nimic. Am intrat, au intrat si ei si cand am iesit pe etaj, la 13, am fost lovit in cap si mi-am mai revenit intr-o camera necunoscuta. Langa mine, in aceeasi camera zaceau si sotul tau si Stoianovici, dar nu mi-am dat seama ca sunt morti. Cand m-am trezit, mi s-a facut o injectie si m-am mai trezit intr-o celula in Iugoslavia”.
Din ceea ce mi-a declarat Dapcevici, am aflat ca, atunci cand s-a trezit prima data, se aflau in vila conspirativa a Securitatii de la kilometrul 12, la Baneasa.”
Dapcevici, Stoianovici si Opojevici au fost preluati de la Pacepa de catre doi agenti ai securitatii lui Tito si transportati in Iugoslavia, cu “spatele logistic” asigurat in continuare de Pacepa si de oamenii sai.
DEOCAMDATA, PACEPA N-A RASPUNS
Prin intermediul avocatului Catalin Dancu, reprezentantul intereselor generalului Pacepa in Romania, i-am solicitat fostului adjunct al Directiei de Informatii Externe opinia despre marturiile doamnei Maria Opojevici. In plus, l-am rugat pe generalul Pacepa sa ne trimita si eventuale alte amanunte despre aceasta afacere murdara, avand in vedere ca, in celebrul sau volum “Orizonturi rosii”, apar o serie de inadvertente in legatura cu acest caz. Ieri, pana la intrarea la tipar a ziarului, sefa de cabinet a avocatului Dancu ne-a spus ca inca nu primise nici un raspuns de la generalul Pacepa, dar ca este foarte probabil ca o opinie a acestuia sa ne parvina peste un timp. Noi o asteptam.
In urma nenumaratelor sale cereri si investigatii facute pe cont propriu, doamna Maria Opojevici a aflat unde este inmormantat sotul sau. In 1990, a primit primele informatii ca sotul sau, alaturi de Stoianovici, este inmormantat in cimitirul Tomasevsc din orasul Zrenianin, dar fara a i se cunoaste identitatea. Dupa mai mult de zece ani de cereri repetate catre autoritatile sarbe, pe 27 mai 2002, are loc exhumarea. Dupa stabilirea identitatii celor doua cadavre, familiile le-au facut slujbe si i-au inmormantat crestineste in localitatile in care s-au nascut.
Fiul lui Alexandar Opojevici, inginer de profesie, a avut foarte multe necazuri dupa uciderea tatalui sau. Oamenii lui Doicaru au avut grija sa-i faca viata un calvar, deoarece nu se impaca deloc cu gandul ca nu poate afla ce s-a intamplat cu tatal sau. Reuseste, dupa o alta tentativa nereusita, sa treaca Dunarea inot in Iugoslavia, la sfarsitul lunii octombrie 1989. Sarbii il elibereaza de-abia pe 25 decembrie 1989, in ziua executiei lui Ceausescu. De acolo, a plecat in America si s-a stabilit in California.
Pacepa si-a primit inapoi gradul de general si urmeaza sa i se restituie si averea. Nimeni dintre participantii la crimele de atunci sau dintre sefii autoritatilor detinatoare de arhive nu spune nimic. La fel cum a facut si Doicaru.
Disidentul Gabriel Andreescu ii face dreptate lui Adrian Marino, batjocorit, dupa moarte, la unison, de Vladimir Tismaneanu si Mircea Dinescu, ambii profitori ai “anticomunismului bolsevic”, fosti nomenklaturisti comunisti si propagandisti de frunte ai UTC si PCR:
Am vorbit anterior despre implicarea dlui Vladimir Tismăneanu în campania nedemnă împotriva lui Adrian Marino. Violenţa calificărilor sale nu putea decât să surprindă. Adrian Marino ar fi fost un delator, ar fi acceptat misiunile Securităţii ca trimis al acesteia; complicitatea cu forţele cele mai tenebroase ale sistemului ar fi fost dovedită; biografia sa ar fi fost duplicitară, dedublată, disimulată; cărturarul ar avea un destin întunecat, schizoid, contorsionat şi trist.
Ne-am referit anterior, tot în Cotidianul, la incompatibilitatea acestor afirmaţii cu postura domniei sale de preşedinte al Consiliului Ştiinţific al IICCRMER, căci, dacă o poziţie grăbită, în necunoştinţă de cauză, poate fi de înţeles la un neofit, ea nu are ce căuta în afirmaţiile publice ale unei persoane cu o obligaţie profesională de discernământ.
Şi totuşi, iată, duminică 27 iunie, în interviul luat pe TVR 1, dl Tismăneanu a revenit asupra „cazului Marino” şi a repetat susţinerile anterioare. Ştiind despre contraargumentele dezvoltate în ultimele săptămâni, recunoscând că nu a făcut verificări în documentele de arhivă, şi-a asumat totuşi, încă o dată, calificativele care jigniseră un respectabil om de cultură, fost deţinut anticomunist trecut opt ani prin temniţa grea a penitenciarelor staliniste. De această dată, în noul context, aspectul profesional devine minor în raport cu grava vină morală.
Povara familială
Unul din marile adevăruri pe care o comunitate civilizată are a le respecta este de a nu transfera vinovăţiile. Între exemple se află grija de a nu culpabiliza copiii pentru ceea ce au făcut sau fac părinţii. Doar că, asemenea oricărui mare adevăr, şi acesta trebuie aplicat cu nuanţe şi adaptat multelor contexte. Deşi copiii nu au de ce să poarte vina sau meritul pentru ce au făcut taţii şi mamele lor, este la fel de adevărat că în raport cu anumite situaţii viaţa lor e marcată de istoria familială. Acest mod de a privi lucrurile se află implicit în felul în care tratează naţiunile marile responsabilităţi cu care le-a încărcat istoria. Nu sunt vinovaţi în niciun fel germanii de astăzi pentru crimele îngrozitoare pe care le-au făcut bunicii şi străbunicii lor înainte şi în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial; în particular, pentru programul de anihilare a evreilor, ţiganilor, homosexualilor, persoanelor cu dizabilităţi psihice şi fizice. Şi totuşi, Germania de astăzi, adică fiii şi nepoţii germani care şi-au trăit viaţa onest, îşi aduce obolul istoric şi simbolic la condamnarea acelui trecut. Ei au finanţat şi ei îngrijesc Memorialul Holocaustului deschis în anul 2005 în inima Berlinului pentru a-l privi, tot ei, zilnic.1
Povara familială de care vorbeam nu apasă doar umerii membrilor anonimi ai unor comunităţi, ci cu atât mai mult pe cei ai persoanelor cu o clară responsabilitate individuală. În această situaţie se află inerent fiii foştilor demnitari comunişti, între ultimii, Leonte Tismăneanu, membru în activul de propagandă al Moscovei, adus pe tancurile sovietice ca să instaureze comunismul în România. Domnul Tismăneanu senior a jefuit, printre altele, o familie de vila ei ca să intre cu soţia şi copilul lor Volodea în vatra nomenclaturii. În urma cataclismului istoric coordonat de Leonte Tismăneanu şi tovarăşii lui, au fost trimişi la temniţă grea zeci de mii de oameni. Printre ei, Adrian Marino. În anii când Volodea Tismăneanu se bucura de viaţa de lux din cartierul Primăverii, tânărul Marino de abia supravieţuia în penitenciar.
Faptul că Vladimir Tismăneanu a atacat o victimă a tatălui său fără puterea de a se mai apăra readuce la lumină această poveste a anilor ’50-’60. Lustraţia simbolică a istoriei l-a deposedat de dreptul de a-şi asuma poziţia de inchizitor al cărturarului Adrian Marino, victimă a tatălui său.
Povara personală
Dar dl Tismăneanu are o problemă de rezolvat nu doar cu povara familială. Ci şi cu una de ordin personal. Căci Volodea Tismăneanu, educat la liceul unde împărţea laboratoarele cu Nicu Ceauşescu şi alţi „fii”, a urmat cariera de care se bucurau privilegiaţii regimului comunist. Absolvirea Facultăţii de Filozofie reprezenta capitalul tipic pentru cariera de activist spre care părea să-l împingă toate datele familiale şi personale. A urmat paşii clasici ai copiilor de privilegiaţi ai regimului, crescuţi să întărească sistemul în toată hidoşenia sa. În ultimul timp s-au invocat în presă contribuţiile sale la pregătirea carierei de aparatcik. Iată doar o mostră:
July 10th, 2011 
VR 
Posted in 
Tags: 
