Victor Roncea Blog

Dobrogea sălbatică

de Razvan Boanchis

Pe Internet există o singură comună Seimeni, de Basarabia. Seimeni de România am găsit-o eu, din întîmplare, cu maşina. Cînd se termină autostrada Bucureşti-Cernavodă, traficul se strangulează, poţi să faci 60 de kilometri, pînă la Constanţa, în trei ore. Aşa că am luat-o pe un drum de ţară, ca să ies în partea cealaltă, pe Slobozia-Hîrşova-Kogălniceanu. Seimeni e la 6 kilometri de Cernavodă şi la trei-patru minute de şoseaua naţională. Uliţele sînt strîmte ca nişte dîre de fum şi localnicii merg pe mijlocul lor fără să se sinchisească de maşinile ce trec foarte rar. Cei mai avuţi dintre săteni au cotigi trase de măgăruşi şi biciclete Tohani, din anii ’60. Străbaţi Dobrogea patriarhală, cu garduri joase şi praf gros. Dar peisajul e tulburător. De-a dreapta, cum vii dinspre Cernavodă, sînt terase de calcar, nici deal, nici munte, ceva selenar, cum în România găseşti doar în Dobrogea. În stînga, Dunărea, uşor secată, dar tot măreaţă, nesupusă, cu spinare de şarpe tărcat. În mijlocul Dunării, insule populate cu pădurici de un verde alpin. Malurile sînt punctate de bărci pescăreşti şi cîteva corturi de nomazi, aşezate la o distanţă ce pare bine stabilită de bordeiele băştinaşilor. Coşmeliile în derivă nu costă mai mult de 20-30 de milioane, iar metrul pătrat de pămînt se duce maximum pînă în 10 cenţi. Ceea ce impresionează este diversitatea reliefului, condensată într-un spaţiu cît parcarea unui hipermarket. De la nivelul fluviului ajungi la o altitudine de două-trei sute de metri în patru-cinci minute. Te uiţi înainte, de fapt în jos, căutînd cu privirea şoseaua naţională şi nu vezi decît drumul de ţară. O limbă negră de asfalt încolăcind pustiul.
Ziarul National


Foto: Cristina Nichitus