Posts Tagged ‘In memoriam’

A murit matematicianul gravurii – Marcel Chirnoaga

April 25th, 2008 VR 2 Comments »

Marcel Chirnoagă, 1 aprilie 2003

Marcel Chirnoaga, autorul celei mai importante opere romanesti de la sfarsitul secolului al XX-lea, ciclul de gravuri “Apocalipsa”, a murit in Joia Mare, in jurul orei 03.00, in urma unui stop cardio-respirator, pe fondul unei afectiuni pulmonare mai vechi, a declarat Bogdan Oprita, purtatorul de cuvant al Spitalului de Urgenta Floreasca din Bucuresti, unde era internat artistul.

Ganditor (autoportret), 1983
In varsta de 77 de ani, Marcel Chirnoaga se afla internat la sectia de terapie intensiva fiind grav bolnav de mai bine de o luna si jumatate, potrivit Mediafax.
Marcel Chirnoaga a realizat de-a lungul vietii peste 3000 de lucrari – gravuri, desene, picturi, sculpturi – dar a expus mult mai putine. Talentul si foarte buna cotatie plus interesul colectionarilor pentru lucrarile sale, l-au transformat pe maestrul Marcel Chirnoaga intr-un monstru sacru al gravurii romanesti.
Nascut pe 17 august 1930, la Busteni, Marcel Chirnoaga a absolvit in 1952 Facultatea de Matematica si Fizica din Bucuresti, studiind apoi, pe cont propriu, arta. Incepand cu anul 1953, el a fost membru al Uniunii Artistilor Plastici din Romania. Au urmat, de-a lungul anilor, zeci de expozitii de grup si individuale, atat in tara, cat si peste hotare – Stuttgart, Florenta, Sarajevo, New York, Gainesville, Bruxelles, Paris, Padova, Stockholm. Jivaskila, Berlin, Tokyo, Roma, Beijing, Ulan Bator, Moscova, Belgrad, Venetia, Praga, Cairo, Budapesta, Buenos Aires, Geneva, Alexandria, Milano, Montevideo, Cracovia, Köln, Tel Aviv s.a. Printre distinctiile obtinute: Premiul Tineretului al Uniunii Artistilor Plastice, (UAP) (1967), Premiul Käthe Kollwitz, Berlin (1967), Premiul al doilea la Bienala de la Cracovia (1968), Premiul pentru grafica al UAP (1970), Premiul Academiei Romane (1975). In prezent, lucrarile de-ale sale se afla expuse in colectii si muzee din marile capitale ale lumii.
Cand nu-mi plac desenele, le rup
Cu ceva vreme in urma, artistul Marcel Chirnoaga povestea intr-un interviu ca a ajuns sa faca gravura din motive de dosar (din cauza unui unchi declarat vanzator de tara si criminal de razboi “s-au plimbat” pe la puscarie atat maestrul, cat si tatal lui). “Am fost numai anchetati. Si avand eu un dosar asa de bun, am absolvit matematicile si n-am gasit post decat cu chiu, cu vai la meteorologie. Apoi, tot din motive de dosar, a venit un sef care a gasit ca sunt bun de dat afara. Am aflat insa din timp si am demisionat, ca sa nu mi se mai lege o tinichea de coada, care sa zdrangane in dosarul meu. Si am ajuns artist…”. Se vedea artist, dar nu credea despre sine ca are si talent. Lucrul asta spune ca i l-au bagat in cap, “pe la 35 de ani”, niste colegi, “raposatul State si Vasile Kazar, care imi era profesor la institut”. Una dintre principalele muze ale lui Marcel Chirnoaga a fost literatura, el fiind ilustratorul unor texte de referinta – Cantecul lui Roland, tineretea Cidului, Don Quijote, Infernul lui Dante, textele de morala crestina (Vicii si virtuti, Apocalipsa). “Am ilustrat si texte ale lui Mircea Malita, care a studiat matematicile si, calatorind el prin lume, a scris niste amintiri”. Marcel Chirnoaga mai spunea ca atunci “cand desenele mele nu-mi plac, le rup, fac altele si nici alea nu-mi plac. (…) Nu e vorba de exigenta, e batranetea. Cand eram tanar, desenam direct pe placa”.
Artistul va fi incinerat azi (ora 11.00), la Crematoriul Vitan-Barzesti. “Asa a fost dorinta sa – asa au facut si parintii lui”, a declarat Monica Chirnoaga, sotia, adaugand ca “urna cu cenusa sa o voi depune langa cea a partintilor sai” (imi pare foarte rau pentru aceasta decizie care contravine mesajului crestin al artei lui – n.m.). A mai precizat ca maestrul nu a vrut ca trupul sau sa fie depus la sediul Uniunii Artistilor Plastici, deoarece “era impotriva acestor spectacole”.
Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca in pace!

UPDATE 17 August 2015:

DOCUMENTAR Agerpres: Se împlinesc 85 de ani de la nașterea artistului plastic Marcel Chirnoagă

Artistul plastic Marcel Chirnoagă este autorul celei mai importante opere românești de la sfârșitul secolului al XX-lea – ciclul de gravuri ”Apocalipsa”. Artistul a realizat, de-a lungul vieții sale, peste 3.000 de lucrări – gravuri, desene, picturi și sculpturi.

Marcel Chirnoagă, 22 decembrie 1995

Graficianul Marcel Chirnoagă s-a născut la 17 august 1930, la Bușteni, județul Prahova. A absolvit Facultatea de matematică și fizică a Universității din București (1952) și a urmat studii libere de artă. În 1953, a devenit membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România.

Desenele lui, cele mai multe de factură fantastică, au ilustrat opere literare, cum sunt ”Infernul” lui Dante sau ”Don Quijote”, de Cervantes. Marcel Chirnoagă, un adevărat maestru al graficii și gravurii românești, cu opere de artă foarte bine cotate și foarte căutate de colecționari, s-a impus printr-o amplă expoziție personală, vernisată în Sala Dalles, mult înainte de 1989, expoziție în care ciclul ”Apocalipsa” dezvăluia, cu o forță și cu un curaj rar întâlnit, minciuna și propaganda acelor vremuri.

Lucrările sale erau accentuate de un dramatism aparte, iar imaginile șocau, într-o lume plină de confuzie și ură: ”În gravurile și ilustrațiile mele am încercat să traduc această abstracțiune — Răul — care, neavând chip, nu poate fi înțeles” spunea maestrul.

Compozițiile sale, care vădeau un talent deosebit și aveau un impact vizual extrem de puternic asupra publicului, s-au bucurat de aprecierea unanimă a criticilor de artă și a tuturor graficienilor. Perioada ce a urmat acelei fabuloase expoziții a fost una dintre cele mai fecunde. De sub teascurile preselor din atelierul său, situat în Piața Amzei, în imediata apropiere a apartamentului în care locuia, la acea vreme, poetul Nichita Stănescu, au ieșit sute de lucrări.

Expoziție de grafică semnată de Marcel Chirnoagă, 22 noiembrie 2001

A avut numeroase expoziții personale în țară și în străinătate, la București, Cluj, Constanța, Tulcea, Sighetul Marmației, Caransebeș; Stuttgart, Berlin (Germania), Florența (Italia), Sarajevo (Iugoslavia), New York, Gainsville (SUA), Bruxelles, Jivaskila (Finlanda), Tokyo (Japonia), Beijing (China). A participat la expoziții colective peste hotare.

Conform edituraaramis.ro, artistul a obținut Premiul tineretului al Uniunii Artiștilor Plastice (UAP) (1967); Premiul Käthe Kollwitz, Berlin (1967); Premiul al doilea la bienala de la Cracovia (1968); Premiul pentru grafică al UAP (1970); Premiul Academiei Române (1975); Medalia de aur ”Dante” la Ravenna (1999); Diploma Uniunii Artiștilor Plastici din Republica Moldova (2004); Premiul Național pentru Renașterea Cărții de Bibliofilie pentru ilustrația volumului ”Poezii” de Mihai Eminescu, ediția bibliofilă, acordat de Ministerul Culturii și Cultelor.

Festivitatea acordării de către Ministerul Culturii și Cultelor a premiilor naționale în domeniul cărții pentru anul 2003; în imagine: Ion Antonescu (stg.), secretar de stat în M.C.C., și Marcel Chirnoagă (dr.), — Premiul Național pentru renașterea cărții bibliofile, 27 octombrie 2004

Marele grafician român Marcel Chirnoagă s-a stins din viață la 23 aprilie 2008. În ultimii ani, au avut loc o serie de evenimente culturale dedicate operei și memoriei sale. Astfel, la 6 septembrie 2011, a avut loc vernisajul expoziției “Infernul”, la Muzeul Național al Literaturii Române. Organizată de artistul plastic Magda Isăcescu, fosta soție a artistului, sub auspiciile Uniunii Artiștilor Plastici din România (UAP), expoziția a reunit 23 de lucrări din seria “Infernul”, realizate în anul 1980, care ilustrează prima parte a operei “Divina Comedie” de Dante.

Acestea demonstrează că Marcel Chirnoagă a rămas până în ultimele zile de existență, așa cum îl vedea critica de specialitate, același “grafician rafinat, povestitor de basme pentru cei mari și mici, oscilând între puritatea unui gest artistic cu valențe exorciste și macabrul oniric”. Expoziția, care a prezentat lucrări din colecția personală a Magdei Isăcescu, a inclus aproximativ 40 de gravuri realizate de maestru.

La 17 noiembrie 2011, a fost lansat, în Capitală, volumul ”În preajma lui Marcel”, îngrijit de Vasile Petrovici, care cuprinde mărturiile a 20 de apropiați ai artistului Marcel Chirnoagă. Printre aceștia se numără Ruxandra Garofeanu, Tudor Octavian, Alexandru Ghilduș, Ioan Opriș.

O expoziția de gravură și desen Marcel Chirnoagă a fost inaugurată la 20 februarie 2014, în foaierul Sălii Media a Teatrului Național din București. Au fost expuse 49 de lucrări în diverse tehnici ale gravurii (aquaforte, aquatinta, gravură cu sudură și fotolitografie) și desene în tuș, din diferite perioade ale vieții artistului. Cu același prilej, a fost lansat volumul “Universul unui mare artist: Marcel Chirnoagă”, semnat de Monica Cerchez-Chirnoagă, apărut la Editura Semne. Cartea cuprinde diverse însemnări ale artistului, o parte din corespondența sa personală, fotografii de arhivă, precum și o culegere din articolele lui Marcel Chirnoagă despre artă, politică și societate.

O parte dintre lucrările lui Marcel Chirnoagă poate fi vizualizată online, la muzeul virtual de la adresa www.stdb.ro/~vasile/emuzeuc.htm.

AGERPRES (Documentare — Horia Plugaru, editor: Andreea Onogea)

Posted in Documentare, Top News Tags: , 2 Comments »

George Pruteanu- traiesc ideile – ideile traiesc

March 30th, 2008 VR 2 Comments »

Astazi, George Pruteanu s-a intors la pamantul din care am fost facuti. Dumnezeu sa-l ierte! Ce uita multi dintre cei care-l laudau mai ieri si-l injurau cu sarg alaltaieri este ca George Pruteanu a fost un scriitor nationalist. Iata cateva dintre frumoasele sale texte, care vor ramane pentru eternitate pe https://www.pruteanu.ro/:

Ţigani sau romi?

Cuvîntul rom e de origine ţigănească. În limba ţigănească înseamnă “om, persoană”.
Vocabula nu a apărut după 1989 ci, vizibil, după Primul Război Mondial (în perioada interbelică au existat organizaţii şi publicaţii care foloseau, în denumire, cuvîntul rom, în paralel cu altele care-l foloseau pe cel tradiţional, ţigan). Motivaţia de atunci era foarte similară cu cea invocată după 1990: încercarea de scoatere a etniei de sub incidenţa conotaţiilor peiorative ale cuvîntului ţigan. Nu cred că e o soluţie deşteaptă, pentru că o ameliorare ar fi schimbarea realităţilor, nu a cuvîntului care le denumeşte. Cum ar fi ca acei români care sunt prost văzuţi în Italia, de exemplu, să pretindă că ei nu mai sunt “români”, ci “daci” sau “vlahi”?!
În ceea ce ne priveşte, ca naţiune, cuvîntul generează confuzie pe plan internaţional. Sute de milioane de oameni de pe Planetă n-au studii filologice şi de etimologie. Ei fac o asociere firească (şi justă!) între terminaţia -ia / -(an)ia şi ţara (= naţiunea ei) care are această particulă: Britania = brit + ania = “ţara briţilor, a englezilor”; Mauretania = maur + (et)ania = “ţara maurilor”, deci România = rom + ania = “ţara romilor”. E incorect. Se creează o falsă direcţionare. După cum incorectă a fost acceptarea, din acelaşi motiv, a schimbării prescurtării pentru România din ROM (care trimitea imediat gîndul la ROMa, la romanitate, la latinitate – noi suntem o parte din ceea ce se numeşte “Romania”, adică teritoriul impregnat de civilizaţia şi limba Romei Antice), în ROU (din franţuzescul Roumanie), prescurtare care nu mai sugerează nimic necunoscătorului şi care naşte întrebarea: de ce abrevierea unui cuvînt românesc să se realizeze din… franceză?
Nu poţi interzice existenţa unui cuvînt prin lege. Dar poţi emite norme metodologice, similare, mutatis mutandis (schimbînd ce e de schimbat), cu cele aplicate Legii 26/1990 (art. 39) în legătură cu “filtrarea” folosirii abuzive a cuvintelor academic sau naţional, în sensul că în documentele româneşti oficiale (inclusiv manuale şcolare etc.), termenul de utilizat să fie ţigan, fără nicio nuanţă depreciativă. E nelogic să impui limbii române să numească o etnie cu un cuvînt al acelei etnii: spunem francezilor francezi, nu “franse”; spunem nemţilor/germanilor nemţi/germani, nu “doici”; belgienilor belgieni, nu “belj” ş.a.m.d. Zeci de cărţi referitoare la această etnie, de la Cantemir şi Kogălniceanu pînă în zilele noastre, cu autori dintre cei mai respectabili, au folosit cuvîntul ţigan; iată doar cîteva pe care le am la îndemînă: Les Tsiganes (C.J. Popp, 1930), Ţiganii – între ignorare şi îngrijorare (Elena şi C. Zamfir, 1993), Istoria ţiganilor (L. Cherata, 1994), Ţiganii în istoria româniei (V. Achim, 1998).
În aceeaşi direcţie, ar trebui militat pentru eliminarea senzaţiei de “incorectitudine politică”, de “eroare”, pe care o au unii vorbitori, care, după ce folosesc cuvîntul natural ţigan, se corijează repede: “pardon, rom!”.
Nu are niciun rost acest subterfugiu. Problemele comunităţii ţigăneşti (sau/şi, de ce să n-o spunem: problemele create de mulţi din această etnie) nu dispar dacă schimbăm numele. Nu aducem situaţia la zero, n-o răsvirginăm. Ea se rezolvă cu totul altfel: prin educaţie îndîrjită, prin programe iscusite, prin respectul legii. (28 feb. 2008)

ŢIGANIADA ROMA-BUCUREŞTI

Situaţia e gravă şi se va agrava. Vinovăţii sunt de ambele părţi.
Să încercăm să ne punem în locul italienilor. Locuiţi într-un bloc. Pe lîngă el sunt oarece spaţii verzi, mai mult sau mai puţin îngrijite. Deodată, acolo încep să apară nişte corturi şi nişte „colibe”, cu oameni gălăgioşi şi insalubri. O privire rapidă te face să bănuieşti că nu trăiesc decît din furat şi cerşit. Devin zilnice tărăboiul, găinăriile, scandalurile, furturile, tîlhăriile, violurile. Stilul de viaţă al zonei cu pricina e intens perturbat. Nu v-aţi enerva, nu v-aţi agita, n-aţi cere intervenţie? Ba bine că nu.
Nu facem decît să „exportăm” ceea ce am produs în 18 ani: anomie, grosolănie, violenţă, fărădelege. Degeaba 90% din românii emigraţi sunt cumsecade. De văzut se văd ceilalţi. Ştire e Ion care omoară, nu Ion care toarnă 12 ore pe zi mortar, pe o leafă de două treimi faţă de a lui Giovanni.
Exasperarea italienilor cuminţi e justificată. Ea era previzibilă şi, de altfel, a şi fost prevăzută, în cărţi bine cunoscute. Să deschidem celebra lucrare Ciocnirea civilizaţiilor, a lui Samuel P. Huntington. Iată ce scrie acolo, la p. 292 (citez după ediţia de la Ed. Antet, Buc., 1998, trad. Radu Carp): „Noii imigranţi provin, în marea lor majoritate, din societăţile non-occidentale. (…) Emigranţii au înalte rate de fertilitate şi, prin urmare, răspund de creşterea viitoare a populaţiei în societăţile occidentale. În consecinţă, occidentalii se tem din ce în ce mai mult că sunt acum invadaţi nu de către armate şi tancuri, ci de emigranţi care vorbesc alte limbi, venerează alţi Dumnezei, aparţin altor culturi şi le vor lua slujbele, le vor ocupa pămînturile, vor trăi departe de sistemul de prosperitate şi le vor ameninţa modul de viaţă. Stanley Hoffman observa că aceste fobii, înrădăcinate în relativul declin demografic, «sunt bazate pe veritabile ciocniri culturale şi nelinişti în legătură cu identitatea naţională»”.
Autorul acestor afirmaţii, întemeiate pe o bogată şi savantă bibliografie, este politologul care a implementat în multe minţi şi cabinete vestice teza cărţii sale, că „Europa se termină acolo unde creştinătatea occidentală se termină şi încep Islamul şi ortodoxia” (op. cit., p.232; s.gp); pe aceeaşi pagină se află şi harta care ilustrează această concepţie; o reproducem alăturat. Şi, atenţie, el scria cele de mai sus în 1997!, cînd încă nu se produsese marea „năvală”, generată de prima serie şi apoi a doua serie (România şi Bulgaria) de amplificare a UE. Euforia integrării în UE a produs în milioane de cetăţeni zburdalnici ideea utopic-frauduloasă că „ce e al tău e şi al meu”, că suntem „la noi acasă” pretutindeni, ca şi cum n-ar mai exista naţiuni distincte şi diferenţe adînci. 18 ani de capitalism barbar au zămislit cohorte de români fără respectul legii şi al ordinii. Printre aceştia, cei mai mulţi (din raţiuni complexe) sunt ţigani. Să nu uităm că şi la noi acasă au fost tensiuni similare celor din peninsulă: amintiţi-vă doar de Hădăreni sau de Piatra Neamţ unde a ieşit scandal (”ghetto! rasism!!”) pentru că primarul voia să le facă ţiganilor nişte blocuri la marginea oraşului. Şi să ne amintim de un caz prevestitor, petrecut cu ceva timp în urmă, tot în Italia, cînd locuitorii unei suburbii milaneze au cerut să se construiască… un zid, care să-i apere de taberele „medievale” răsărite în preajmă. Cererea nu avea nimic rasist, viza doar protecţia bunurilor, a securităţii individuale şi, în esenţă, a unui mod de viaţă civilizat.
Acele „tabere” de corturi, colibe, barăci reprezintă principala culpă a autorităţilor italiene. Toleranţa în privinţa unor aşezări eminamente ilegale, focare de murdărie şi infracţionism, este inexplicabilă şi de nescuzat. La fel de blamabilă este nu reacţia presei sau a cetăţenilor, ci reacţia unor politicieni nesăbuiţi şi a guvernului, care expulzează intempestiv, pe criterii etnice, în dispreţul legislaţiei.
Să nu ne facem iluzii. Casa noastră e România, nu Europa. Un mare exilat, italian, a scris aceste două tulburătoare versuri: „Şi vei vedea şi tu ce pîine-amară-i / (…) / Să urci şi să cobori pe-a altui’ scară” (Dante). (Curentul, 8 nov. 2007)

CUM MERG POLITICIENII

(însemnări fatalmente superficiale; nimic despre moţiune)
Cititorii poate-şi amintesc că, în plină vară, pe 19 iulie, am publicat aici un articol despre Cum vorbesc politicienii (poate fi găsit în arhiva Curentul aici sau în sait: Cum vorbesc politicienii). Acum, spre mijloc de toamnă, m-am gîndit că ar interesa cîteva consideraţiuni despre cum merg politicienii. Le scriu în dimineaţa zilei de miercuri 3 octombrie, cînd se va vota moţiunea, gest de politicianism steril. Nu cunosc rezultatul, dar n-am nici cea mai mică îndoială că va pica, nu-i acord deloc atenţie. Aşadar:
Cum merg politicienii
Ion Iliescu merge viguros şi voios. De fapt, cînd se deplasează pe jos, d-sa nici nu „merge”, ci „păşeşte hotărît”, „înaintează fără preget spre”, „se îndreaptă neabătut către”.
Traian Băsescu merge absolut derutant: priveşte-ntr-o parte, merge-n alta; picioarele se încalecă în paşi, corpul e sucit; Traian Băsescu se înşurubează în spaţiu.
Becali circulă de regulă cu mîinile în buzunare. Cînd se opreşte, le scoate de acolo şi le mişcă foarte mult, în special înainte, dar şi dreapta-stînga. Deşi nu-s decît două, par mai multe.
Vanghelie merge ca un chinez: lipa-lipa, cu paşi egali, fără oscilaţii pe verticală ale corpului, de parcă ar aluneca pe nişte şine.
Emil Constantinescu are un mers marţial, secole de istorie şi măreţie calcă odată cu el asfaltul.
Coborîndu-ne ochii din înalt către cotidian, un mister se iţeşte: Oare de ce ni se pare nouă că acest bărbat arătos numit Tăriceanu merge lătăreţ? De ce un chip atît de prezentabil deambulează cu ceva de răţuşcă? Nu ştim de ce. Dar ştim sigur că Meleşcanu, cu sau fără ochelari up-to-date, năzuieşte să aibă mersul macho al lui Henry Fonda din westernurile clasice.
Dar Elena Udrea? Elena Udrea tinde spre mersul de Zarază. Cînd apare în parc, pe-nserat, curg în juru-i petale de crin. Gura sa e un poem de nebune dorinţi, alte componente sunt un tezaur sublim, e un demon din vis care tulbură şi minte, dar are zîmbetul de heruvim. Nu acelaşi lucru se poate spune despre d-na Norica Nicolai. D-ei are un mers contondent, ameninţător, prevestitor de comisii şi controale. Anca Boagiu? Anca Boagiu merge delicat, imperceptibil, pare chiar că se jenează că nu stă locului.
Să-l privim pe Vadim. Vadim nu merge, ci peripatetizează. În înaintare, el taie aerul cum taie valurile prora unui vapor, în siajul său e asistenţa care-l ascultă, susţine şi luminează, precum coada unei comete. Paşii săi sunt filosofici, pătrunşi de importanţă.
Cu totul altfel merge Mircea Geoană. El încearcă să meargă repede şi simplu. Dar nu-i iese. Vrea să umble ca un băiat din popor. Rezultatul e nici băiat, nici popor, nici umblet, ci un fel de vîjîială.
Nu trebuie neglijat, în acest studiu rapid, cazul Nati Meir. Chiar şi ziua-n amiaza mare, Nati Meir merge furişat şi circumspect, parcă s-ar teme să nu fie prins. Poate că o contribuţie au şi pantalonii săi care nu vor să stea la locul lor, ci coboară mult, încît partea care se numeşte „turul nădragilor” ajunge în dreptul genunchilor.
Particularităţi aparte prezintă şi Ludovic Orban. Mersul său are un bălăngănit sexy şi agale, care-i dă o notă de nonşalanţă placidă. Placid pare şi Stolojan, al cărui mers este însă mecanic, în directă corelaţie cu rata inflaţiei (x=2vy/b, unde „v” depinde de Valeriu Stoica, „b”, de Traian Băsescu, iar „y” e o necunoscută pe care unii o cunosc).
O situaţie ciudată are Adrian Năstase. El are un mers de dolofan, deşi nu e un om dolofan; şi mai straniu e că sub el apare uneori o bicicletă, care n-are ce căuta acolo, e din alt film. Un fost dolofan, şi tot Adrian, Severin, are ceea ce aş numi mersul-Panda (înrudit cu Bursucul-de-Bruxelles).
Bogdan Olteanu fuge, Verestoy Atilla merge viclean, în mereu aceeaşi direcţie, foarte profitabilă, indiferent de regimul la putere.
Întrebarea care se pune este: Hrebenciuc merge? Din cele mai vechi timpuri se caută răspunsul, dar unul satisfăcător nu s-a găsit. În schimb, se ştie cu precizie că Emil Boc (numit, în cercuri de experţi şi „Traian Boc”) nu merge, ci se rostogoleşte. El este o sferă cu raza la Cotroceni şi circumferinţa între Cluj şi Bucureşti, iar viteza de deplasare nu e mai mică decît pătratul cantităţii de vorbe pe secundă, care e un număr aproape iraţional. (Curentul, 4 oct. 2007)
George PRUTEANU
www.pruteanu.ro
Posted in Uncategorized Tags: , 2 Comments »
Newer Entries »
Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites More
RSS FeedAbonare RSS
Roncea.ro pe TwitterRoncea.ro pe Twitter

  • Featured Video

  • Ads

Powered by WordPress

toateBlogurile.ro

customizable counter
Blog din Moldova