Victor Roncea Blog

Un ostean batran ca Unirea: Parintele Iustin, lupta si viata sa pentru Hristos si Neamul Romanesc

– Părinte, cum vă simţiţi la 90 de ani şi ce experienţe vi s-au părut mai importante în ăştia 90 de ani?
– Măi, până la 90 de ani ce să zic eu? Dacă iei veacul acesta al XX-lea, l-am pătruns în mai puţin cu zece ani. Apoi veacul acesta a fost veacul tulburărilor, pentru că m-am confruntat cu patru mari figuri politice care au tulburat lumea şi Europa, în special. Am avut perioada stalinistă, perioada hitleristă, perioada Mussolini şi toată gama aceasta a oamenilor – am putea spune – puţin bolnavi mintal, de urmările lor se văd şi până astăzi. Am fost în prea puţini ani, în care într-adevăr să am şi eu ocazia să stau liniştit şi să gândesc şi să văd cum s-a pus neamul acesta pe o temelie mai sănătoasă şi mai temeinică, pe linia unei Ortodoxii dăruită de Dumnezeu – mare dar – neamului nostru. Am avut de-a face cu oameni din toate categoriile, şi oameni mici, şi oameni mari, şi oameni de mijloc, şi oameni mai buni, şi oameni mai răi – de toate soiurile, în sfârşit. Şi am avut mereu, cu această lume, de dobândit o experienţă de rezistenţă şi de menţinere a vieţii mele care am format-o de mic copil, de la familia mea, de ortodocşi, ţărani sănătoşi, viguroşi, cu gânduri frumoase, în credinţa şi biserica strămoşilor noştri.
De aceea, dacă mă gândesc şi privesc în urmă la anii copilăriei, când eram într-o şcoală câte 100-120 de copii – cum ne împărţeam noi frumos şi făceam două rânduri: un rând care mergea spre nordul satului şi altul care mergea spre nordul satului – şir de copii şi frumoşi, şi voioşi. Când întâlneam un bătrân – Bună-ziua, Bună-sera! Când întâlneam preotul scoteam pălăriuţele: Sărut mâna, Părinte! … şi aşa petreceam posturile mari, cum de pildă acum suntem la începutul Triodului. Şi aşa mergeam cu toţii la biserică şi acolo cântam împreună cu dascălii, învăţătorii, făceam dezlegarea de post pentru spovedanie, după care urma şi spovedania – încât ni se dădea în primele două săptămâni ale postului şi canon, pe care îl făceam pentru ispăşirea noastră de greşeli şi de păcate. Ne dădea cel puţin câte 500 de metanii cam în tot postul, 400 sau poate şi 600 – în funcţie de poznele pe care le făceam. Şi apoi ne apropiam cu cutremur şi cu frică de marea sărbătoare a Învierii Domnului. Nu mai spun câtă grijă aveam noi în timpul Postului Mare când ne preda la lecţii Patimile Mântuitorului nostru Iisus Hristos! Aveam în clasă şi nişte copii de altă rasă decât a noastră şi tare se tulburau aceşti copii din cauza nemulţumirilor noastre că Hristos a pătimit din mâna evreilor.
Ce să mai spun când au venit vremuri atât de apăsătoare – 1944 – despre care aproape că nici nu-mi mai vine să gândesc – cu începutul campaniei … a războiului… de acum ruşii cotropiseră ţara, veneau din ce în ce mai aproape, s-au izbit de fortăreţele de pe Valea Moldovei, Valea Siretului, cazematele de rezistenţă împotriva armatei de Răsărit.
A venit apoi, în sfârşit, şi perioada de refacere, chipurile, a acestor vremuri grele, dar refacerile s-au transformat iarăşi în capitol de suferinţă, pentru că acum aici la noi se întâlnise cele două curente: al comunismului şi al naţionalismului, al distrugerii de patrie şi al iubirii de patrie. Comunismul care bătea cu toată puterea împotriva acestor sacre noţiuni. A urmat apoi, în sfârşit, tulburarea aceasta mare când m-am întâlnit de-odată prin 1949 cu vreo 16 ani de temniţă grea, d’apăi am luat-o de la Suceava, Aiud, Mină, Gherla, Piteşti – şi toate, în sfârşit, cetăţile acestea de rezistenţă a comunismului nostru din ţara Românească. Toate lagărele şi toate închisorile – mă uitam pe o hartă de la Sighet – unde, în sfârşit, nu erau mai mult decât 160 de închisori, mici şi mari, şi lagăre, şi locuri de muncă forţată.
Aşa încât, când am ieşit de acolo – ceea ce mi-a oferit bucuria – e că am pus temelia acestei biserici, închinată în cinstea marilor mărturisitori ai războiului comunist; în cinstea lor am ridicat biserica cu patronii – „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”. S-au adăugat apoi casele care se văd ca o mărturie a ostenelilor credincioşilor ortodocşi din partea locurilor. Însă mai înainte de a veni încoace în Petru Vodă, am stat chiar vreo 14 ani la mănăstirea Bistriţa, unde şi-acolo n-a fost uşor, pentru că mănăstirea Bistriţa era o mănăstire misionară în apropierea oraşului Piatra Neamţ, unde aveam de-a face şi cu o cursă care veneau de 3-4 ori pe zi, şi se descărcau la uşa mea, unde am stat şi acolo de veghe pââână la aşa-zisa Revoluţie, când am plecat şi am venit aici, în Petru Vodă şi am început lucrările acestea frumoase cu ajutorul credincioşilor care s-au nevoit, stând zi de zi până ce s-a acoperit biserica începută în mai. În acelaşi an am ajuns la acoperişul ei, la sfârşitul lunii octombrie, începutul lui noiembrie. Apoi a urmat pictura – din interiorul biserici, din exteriorul ei, aşa încât a fost de altfel şi bucuria şi m-am regăsit aşa, în rostul meu din viaţa pe care am parcurs-o. De altfel toate aceste nevoinţe, aceste greutăţi, vâltori prin care am trecut – n-au făcut altceva decât să hotărască şi să întărească în mine convingerile mele – a iubirii de ţară şi neamul acesta obidit.
– Văd că guvernul României vă întâmpină anul 90 al vieţii sfinţiei voastre cu daruri alese, cipuri performante…
– Ei, am luat-o şi cu cipurile acestea acum… pentru că lumea aceasta sigur că se informa şi dorea să se informeze – ce sunt cu cipurile, ce sunt cu paşapoartele, cu unele sau altele. Am dat şi eu o scrisoare peste tot şi am socotit să fie şi o explicaţie. Această explicaţie însă pe care am dat-o eu – pe foarte mulţi i-a tulburat -, ca omul vinovat în faţa porţii de judecată, dar n-am socotit decât să-mi fac o datorie pentru ca să ştie oamenii ce au de făcut şi, în acelaşi timp, să ne profilăm şi noi pe o poziţie de oameni de pocăinţă şi de regăsire a noastră în rostul ortodoxiei. Ei, acum sigur că lucrurile s-au amplificat mai mult, întrucât au început să intre o serie întreaga de explicaţii, de comunicări – prin reviste, prin ziare şi a ieşit tocmai ce nu mă aşteptam să iasă; dar cred că şi asta a fost de la Dumnezeu, ca lumea să ştie de ce ispite şi încercări are de trecut neamul cel creştinesc. Pentru că lucrurile acestea n-au fost numai pentru creştini (adică nu vizează numai creştinii n.n.) ci pentru toată suflarea care trăieşte pe pământ – adică să se menţină pe verticalitate, ca creatură a lui Dumnezeu liberă, nestingherită de nimeni, să-şi poată exprima gândurile lui, să-şi poată exprima vorbirile lui, să poată avea o poziţie în care să nu fie stăpânit şi îngrădit. Ori acum sigur că lucrurile se întâmplă că, atât creştinul, cât şi necreştinul – este controlat, îi pune năsturelul sau cipuşorul acela, firul de nisip, îl pune într-un buzunar, ţi-l pune într-o haină care o iei de la magazin, ori ţi-l pune într-o încălţăminte şi aşa mergi cu tine cu telefonul şi te înregistrează şi te pune la securitate şi nu mai ai nevoie de securitate că-i cu tine mereu. Cel puţin atunci puneau pentru tine câte 7-8 gealaţi care trebuiau să te păzească. Eu, când am venit de la puşcărie şi m-am dus la casa mea părintească, la bătrânii mei, – domnule, veneau de câte două trei ori pe noapte. Venea unul: „Dragii mei, am înnoptat aici la poalele munţilor. Nu ne-o-ţi primi şi pe noi să stăm oleacă să ne adăpostim?” Eu îi spuneam cumnatului meu: „Măi, vezi că ăştia nu-s pentru dormit. Ăştia au alt interes. Spune-le să meargă mai departe”. Şi veneau… mă duceam pe la ţară, mă duceam primăvara, luna mai-iunie, mă duceam pe câmpurile acestea din Bolătău, pe Cinei, – să mai văd şi eu locurile acestea frumoase ale copilăriei mele. Ei, bine, veneau acasă şi îmi spuneau de-acasă: „au venit aici nişte cetăţeni bine aranjaţi şi îmbrăcaţi, o oprit o maşină aicia – şi o tot întrebat, o fotografiat pe aicea – măăăăi, cine ştie ce drăcovenii or mai fi şi aştia bine aranjaţi – că ăştia erau de la mama noastră- securitatea. … acum nu, domnule, îţi pune sub unghie un bobuşor din ăsta şi nu mai are nevoie de securişti să-i plătească. Ţi-l pune şi te face în 4-5 ani şi pe tine ne-om. Dacă porţi ăsta prea mult cu tine, sigur îşi face şi el boala şi rostul lui – bietele animale, săracele, care le-o pus la ureche, o început să le putrezească urechile, să le cadă coarnele, să le ciuntească şi pe ele, să sufere şi ele, după consecinţele civilizaţiei aşa, venite de cine ştie unde peste noi; dar ştim noi de unde, de altfel, da’ – eh!
Şi iată că am înfruntat, dragii mei, până în zilele acestea, multe şi frumoase episoade – după care am ajuns la anii aceştia când aştept şi eu oarecum: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău în pace, căci văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor!”.
Sa ne traiti Parinte!

„MINUNAT ESTE DUMNEZEU INTRU SFINTII LUI !”
(Psalm 67, 36)

„În ciuda vârstei înaintate (sfântul avea 113 ani), aceştia l-au supus la torturi inimaginabile. I-au rupt carnea cu cârlige de fier şi l-au jupuit de piele, timp în care sfântul le mulţumea torţionarilor săi, spunând: “Vă mulţumesc, fraţilor, că mi-aţi reînnoit sufletul care doreşte să se unească cu veşnicia!” (Sinaxar 10 februarie – Viata sfântului sfinţitului mucenic Haralambie)
De multe ori m-am intrebat cum e osibil ca intr-o discutie cu aer intelectual, cand venea vorba despre vietile Sfintilor se introducea cuvantul „legenda”. Chiar daca m-am exprimat la timpul trecut, observam de foarte multe ori aceasta atitudine de desacralizare a unor fapte marete, ce-au apartinut unor adevarati Oameni.
„Văzând că sfântul rabdă durerile fără să scoată vreun cuvânt rău, doi soldaţi, Porfirie şi Vaptos au crezut în Hristos şi au fost omorâţi prin tăierea capului cu sabia. La fel, alte trei femei care au văzut puterea sfântului de a îndura chinurile, L-au lăudat pe Hristos şi au fost imediat martirizate.” (Sinaxar 10 februarie – Viata sfântului sfinţitului mucenic Haralambie)
De aproape o luna de zile, „varfurile presei electronice” din Romania nu isi gasesc cuvinte potrivite in vocabularul romanesc pentru a persifla cuvintele atat de adanci cuprinse in comunicatul parintelui Justin Parvu. Unul din motivele principale ale „furiei verbale” dezlantuita pe internet este chemarea pe care o face parintele catre tot crestinul, cunoscator al Evangheliei, folosind un limbaj parca desprins din vietile Sfintilor :
„Să te duci, române drag, fără frică, direct spre vârful sabiei, ca străbunii noştri cei viteji, să te duci ca o torpilă japoneză, să mori în braţe cu vrăjmaşul! Acum suntem exact ca în arena romană cu fiare sălbatice – stai aici în mijlocul arenei şi aştepţi, ca şi creştinii de odinioară, să dea drumul la lei. Aşteptaţi să fiţi sfâşiaţi, rupţi, altă scăpare nu mai e! Lupta este deschisă. Luptaţi până la capăt! Nu vă temeţi! Aşa cum a început creştinismul, aşa va şi sfârşi – în dureri şi în suferinţă. Pecetluiţi creştinismul cu mucenicia voastră!” (extras din Comunicatul parintelui Justin din data de 14 ianuarie 2009)
Bunul Dumnezeu, in iconomia Lui, nu putea gasi o zi mai binecuvantata pentru nasterea dragului nostru parinte Justin Parvu, decat ziua de 10 februarie, inscrisa in calendarul ortodox u sangele marelui martir Haralambie. Constient de mesajul profetic si de taina al lui Dumnezeu, dragul nostru parinte a dovedit de-a lungul celor 90 de ani petrecuti pana acum pe pamant, ca este de fapt fiul Cerului. Niciodata un cuvios, un fiu al Cerului, nu va propovadui lumii un cuvant sau un indemn la o actiune, pe care el nu a experimentat-o. Parintele Justin a fost in „varful sabiei”, a fost o „torpila japoneza”, cand tortionarii comunisti exersau „lectii de rabdare” asupra detinutilor. Acolo in adancimea temnitei, parintele a coborat pana in adancul Iadului si pe aripile smereniei si a iubirii profunde de Dumnezeu, s-a inaltat pana la masura sfintilor din Sinaxare.
„Luchie a turbat de mânie la vederea celor întâmplate şi a apucat el instrumentele de tortură, începând să-l rănească pe sfântul martir, când deodată mâinile i-au căzut ca secerate de sabie, rămânându-i atârnate de corpul sfântului. Apoi guvernatorul l-a scuipat în faţă pe sfânt şi gura i s-a întors la ceafă.” (Sinaxar 10 februarie – Viata sfântului sfinţitului mucenic Haralambie)
Traim o perioada in care s-a umplut pamantul de multi „Luchie””turbati de manie”, ca odinioara prigonitorul Sfantului Haralambie. Poate ca multi „guvernatori”ar dori sa-l scuipe-n fata pe parintele nostru Justin. Le recomandam sa citeasca cu atentie viata sfantului mucenic Haralambie, care il ocroteste de 90 de ani pe marele nostru duhovnic si sa ia aminte cam pe unde le sta gura, inainte de a rastalmaci cuvintele parintelui. Mesajul sfintiei sale a constituit un veritabil indemn spre adevarata Libertate, nu cea oferita de democratie, de false democratii ale lumii, ci „libertatea intru Hristos”.
„Mareata si minunata este lumea sfintei libertati. In afara ei, cu neputinta este mantuirea ca indumnezeire a omului. Neaparat trebuie ca el insusi(omul), liber sa se determine pentru vesnicie. Intreaga faptura tanjeste catre slobozirea dintru robia stricaciunii intru libertatea fiilor lui Dumnezeu”(arhim. Sofronie, „Vom vedea pe Dumnezeu precum este”)
Catre aceasta lume ne indruma pasii, duhovnicul nostru drag, caruia indraznesc sa-i fac urarea pe care o spun fiii lui Israel:
„LA 120 DE ANI !!!”

„Copilăria asta frumoasă şi bogată pe care am trăit-o eu m-a ajutat să îndur multe din încercările puşcăriei” (Părintele Justin).

Mult face rugăciunea mamei pentru copiii ei, mai mult decât o educaţie aleasă. Mama care-şi creşte copiii cu dragoste şi în frica lui Dumnezeu naşte nu numai trup, ci suflet viu asemănător lui Dumnezeu, înalţă neamul din care s-a născut, aducându-i jertfă ostaşi destoinici şi nebiruiţi. Aşa au fost aproape toate mamele sfinţilor şi voievozilor binecredincioşi. Aşa viază şi dăinuie o naţiune pentru Dumnezeu. Aşa a fost şi mama Părintelui Justin. Ana cu numele, dar şi cu obiceiul, căci, asemenea Sfintei şi dreptei Ana, şi-a crescut în credinţă şi în curăţie cei cinci copii, este pentru neamul nostru o sămânţă aleasă şi iubită de Dumnezeu, din care a rodit un spic dătător de viaţă pentru neamul românesc, un straşnic apărător şi mărturisitor neînfricat al Adevărului, un duhovnic potrivit pentru vatra românească, Părintele Justin.
Orice organizaţie, orice instituţie rezistă, se păstrează prin respectarea cu rigoare a regulilor ei. Nevoinţa, asprimea vieţii menţin organismul viguros. Comoditatea, luxul şi dezmăţul slăbesc organismul, care îşi pierde calităţile şi devine vulnerabil. Precum în armată, dacă nu se păstrează disciplina şi ordinul, se pierde calitatea şi puterea ei, după cum într-o obşte de monahi, dacă nu se păstrează rânduiala, se îndepărtează de viaţa duhovnicească, aşa într-o familie, dacă nu se menţine o conduită morală în numele lui Dumnezeu, familia se destramă, îşi pierde unitatea şi buna înţelegere.
Ca o altă dreaptă Ana, bucurie ne-a solit nouă, că a odrăslit pe cel ce avea să redea din nou lumină neamului românesc, că a născut pe „împăratul Ceahlăului”, pe muntele înalt care nu se ascunde de la năzuinţa noastră. Pentru Părintele Justin, dragostea şi credinţa mamei au fost un reazem duhovnicesc nu numai atât în formarea sa ca copil, cât şi în temniţă şi mai târziu. Ne povestea Părintele că aproape de fiecare dată când avea de întâmpinat vreun necaz în închisoare, o visa pe mama ca semn de mângâiere. De aceea, şi având pururea amintirea mamei în sufletul său, Părintele Justin are şi acum o foarte mare sensibilitate şi înţelegere faţă de mamele care vin la uşa dânsului pentru spor în credinţă şi creşterea copiilor. Iar prima maică pe care Părintele a tuns-o în monahism a fost numită Ana, probabil după numele mamei sale. Credinţa părinţilor săi, depărtaţi de patimile trupeşti, încât nici lucruri deşarte nu vorbeau între ei, râvna pentru Hristos şi Biserică au făcut din Părintele Justin, micuţul Iosif de atunci, un suflet sănătos, gata oricând să se jertfească pentru Dumnezeu şi neamul său. Până şi multele sale năzdrăvănii din copilărie ne dezvăluie convingerea credinţei sale, frica de Dumnezeu şi evlavia pentru rugăciunile Bisericii. La români mama a jucat un rol foarte important în formarea spiritualităţii poporului român. Dacă bărbaţii s-au ocupat mai mult cu lucrarea Martei, lucrând ogorul şi mânuind animale şi maşini, mamele au întreţinut lucrarea Mariei, fiind suflul familie. Mamele, aceşti duhovnici casnici ai porului român au întreţinut poate cel mai mult sufletul Bisericii. Ele au fost cele care au stat lângă copiii lor şi i-au învăţat predania Bisericii, nu numai prin vorbe, ci prin exemplu viu, dragoste şi jertfă. Că cine poate să-ţi insufle cel mai bine credinţa în Dumnezeu dacă nu mama, care poate oferi cea mai mare dragoste de pe pământ? De aceea la noi credinţa a fost puternică, deoarece ea s-a plămădit cu dragoste şi jertfă. Din păcate asistăm astăzi la răcirea credinţei acestui popor, pentru că mamele au ieşit de pe făgaşul lor şi sunt lipsite de jertfă şi de credinţă. Şi cum să nu se răcească dragostea dacă noi am ieşit din sânul Bisericii şi săvârşim mai bine toate nelegiuirile lumii? Mama Părintelui Justin şi-a păstrat identitatea de român, păstrând neştirbită credinţa împodobită cu faptele credinţei. Exemplul mamei a contribuit poate cel mai mult la formarea duhovnicească a Părintelui Justin. Pomelnicele mamei plătite pe la mănăstiri au fost cel mai bun toiag în creşterea sa.
La români umorul este strâns legat cu suferinţa şi este o virtute, pentru că el arată biruinţa asupra asupririi, asupra deznădejdii. Umorul arată nădejdea românului adânc înfiptă în pământul credinţei, care nu se lasă doborâtă de nici o asuprire neîndurătoare. Această virtute nu lipseşte nici Părintelui Justin, lucru ce lesne se poate observa din dialogurile ţinute cu noi.

– Părinte, ce v-a format cel mai mult duhovniceşte în copilăria Sfinţiei Voastre?

– În viaţa de familie a mea, din zona asta a munţilor, ca de obicei, mamele joacă rolul cel mai important. Părinţii, fraţii, sunt plecaţi mai mult în dreapta, în stânga, ei sunt pe terenul de luptă. Iar mamele sunt acelea care se ostenesc cu naşterea, cu creşterea, cu formarea caracterelor şi cu influenţa şi viaţa spirituală pe care o are ea. Mie mi-a fost uşor să înclin înspre viaţa monahală, pentru că mama, Dumnezeu s-o ierte, aproape în fiecare zi de duminici şi sărbători, ne lua la Durău, la m-rea Secu, Sihăstria, pe la m-rea Neamţ; nu erau maşini, se întovărăşeau doi-trei vecini, puneau caii la căruţă, merinde în traistă şi hai la mănăstire, 20 de Km, 25, 30. şi aşa, adeseori, înnoptam pe la bătrâni, pe la m-rea Durău( pe atunci era m-re de călugări). Mănăstirea Durău era un punct mare de atracţie şi important, cu deschidere spre Bucovina şi Ardeal. Era o mănăstire rară, cu cântăreţi şi slujitori buni şi dacă ai fi fost de piatră, tot dădeai o lacrimă. La o priveghere de sărbătorile acestea mari eram impresionat adânc mai ales când am văzut copilaşi de anii mei îmbrăcaţi în veşminte, ieşeau la vohod acolo cu preoţii, cu lumânări înainte, ipodiaconi. Ei, şi aşa s-a imprimat viaţa asta a lor, încât când veneam acasă trăiam toată săptămâna viaţa Durăului sau a Secului. Acolo am luat legătura cu nişte bătrâni, Părintele Dometian, Părintele Pahomie. Aşa am intrat eu în mănăstire, dar până atunci multe năzdrăvănii am mai făcut, că şi Creangă s-ar minuna de istorisirile mele.
Când făceam năzdrăvănii, teama mea cea mare era să nu plătească mama liturghii – asta era o mare dramă. Şi mă temeam, toată noaptea nu dormeam, mi-era frică şi trebuia să-i spun mamei neapărat ce trăznaie am făcut eu în ziua aceea, că, dacă nu, auzeam că s-a dus la Durău sau la Secu, la mănăstire, şi plăteşte slujbe pentru răufăcători, care au căzut din pod, care au dat foc la cânepă… Nunta în sat când se face, rămân casele pustii, rămân acasă doar copiii. Iar eu eram şeful bandei de copii. Eram vreo 12, toţi mărişori, cam de 12 anişori. Şi ce făceam noi era să controlăm fiecare casele noastre. Începea de la mine, şeful bandei. Umblam prin pod, umblam prin grajd, umblam prin şuri să vedem ce se potriveşte cu o trăznaie. Pe urmă mer-gem pe la vecini, dar nu eram satisfăcut. Nu găsisem nimic surprinzător la ceilalţi. Hai înapoi, la mine. În dolia casei (sunt unele ca-se cu acoperişul prelungit în spate) şi acolo e un fel de magazie, unde pui de toate şi cânepă, şi bumbac, şi stative… vârtej de făcut frânghiile, hamuri noi şi vechi şi câte altele. Ei bine, aveam o movilă de cânepă. Cât a muncit mama să taie cânepa, să o aduni, s-o smulgi, s-o baţi, să scoţi sămânţa, s-o pui la uscat, s-o pui la topitoare vreo două trei săptămâni, o scoţi de acolo, o desfaci şi-o pui la soare să o încălzească, să o înfierbânte soare-le, adu-o din nou, apoi după 2-3 săptămâni după ce se usucă bine-bine scoate mama meliţoiu, adică îi desfaci toată fibra cu mâna stângă – beţişoarele acelea, încât rămâne nu-mai firul de cânepă cu multă osteneală, până ajunge ca firul de bumbac. Şi mama făcuse treaba asta, muncă de un an – o singură dată în an se cultivă cânepa asta – şi acum era terminată, pusă acolo-ntr-un colţ. Şi-au plecat toţi la nuntă. Eu ştiam că tata are cartuşe în pod. Atunci nu era nici o istorie să ai cartuşe, puşcă. Tata avea un „tunac”, numai atâta, şi mergea noaptea cu el, când mergea să stea la vreo pădure, la vânătoare şi la fiecare săptămână tata venea cu câte un căprior, porc sălbatec… Aşa, ce facem? Mă urc în pod unde erau două cutii de cartuşe, din când în când le scotea tata şi le mai ungea cu un fel de grăsime. Am luat două cartuşe şi vin jos. Am făcut însă vreo două trăznăi, am scos praful din cartuş şi puneam pe-o piatră, apoi loveam cu muchia toporului…măi, şi făcea un zgomot ca de tun, parcă se împuşca. Îţi poţi imagina că se putea întâmpla să fie celălalt dincolo şi-l orbeai? Şi acum mă minunez de cum ne-a păzit Dumnezeu. Iau şi dau foc la câteva fire de praf care au ajuns şi până la cânepă. A împroşcat toată cânepa aceea, a luat foc grinda şi para se urca în pod de-acum, luase foc grinda. Am rămas singur, au fugit toţi. Am sărit aşa îmbrăcat şi am potolit focul, ardeam şi eu cu grămadă cu tot, căci cânepa ar-de întâi numai pe deasupra, ca fânul, înăuntru numai dacă îl stârneşti. În fine, am strâns tot şi stăteam tare cuminte, încât vreo două zile nici nu ştia mama că eram acasă. Nu ştia săraca de ce sunt aşa de cuminte. A trecut luni, marţi, îl aud pe tata: „Măi, babă (că aşa îi spunea mamei) vreau să fac un ham la cai şi mă duc să iau nişte cânepă. Când am auzit eu, vai de mine… dimineaţa sub ţol stăteam. M-am îmbrăcat repejor, foarte cuminte şi tuleo la şcoală; n-am mâncat nimic, nici cărţi n-am luat. Vin de la şcoală, cuminte foc, nu m-am mai închinat, căci aşa era obiceiul. (Când veneam de la şcoală trebuia să merg la icoane, să zic un Tatăl nostru, după aceea Sărut mâna, mamă)… Şi acum, cuminte, parcă eram bolnav de 5 ani de zile de tuberculoză. Discutau, nu se terminase nici acum. „Măi femeie, zicea tata, să ştii că a intrat cineva şi a dat foc la casă. Era să rămânem fără casă, uite că a ajuns para până sus la căprior, o mers pe draniţă”. Mama: „Măi bărbate, eu am să mă duc la Secu”. Când am auzit eu… mă dau bine pe lângă sor’mea. Era purtătoarea de cuvânt a mamei. „Cine o fi fost oare, măi, cine o fi fost?”, mă întreba ea. „Păi, nu ştiu, măi, dar treaba e încurcată rău. Dacă mama se duce la Secu, se duce şi la Durău”. Şi s-a dus mama la Secu. Eu, numai ochi şi urechi să vedem ce spune mama şi am aflat că i-a spus un părinte într-adevăr, că este mâna ori a unui vecin, ori din casă. Dar fratele Ghiţă Coscarul deschidea Psaltirea şi acesta i-a spus precis: „Nu vă mai necăjiţi că nu-i nici un străin, e de acolo”. Măi care să fie, cum să fie? I-am spus la sor’mea, ea i-a spus mamei şi în felul acesta s-a acoperit treaba, nu i-a spus tatei. Că dacă-i spunea tatei, se cobora rău de tot. Tata niciodată nu mă bătea. O singură dată, o singură vargă mi-a dat. Varga aceea am ţinut-o minte toată viaţa. Mama mă plescărea în fiecare zi de vreo două trei ori; n-avea nici un spor, rar când punea mâna pe o nuieluşă, dar, nu dădea. Nu dădea mama în mine pentru nimic în lume. Mama ţinea foarte mult la mine. Ce spunea ea era sfânt pentru mine.

– Dar tata de ce v-a bătut?

– Mă trimisese la un vecin să-i duc un cleşte de cai. Nu m-am dus şi l-am aruncat pe undeva. Vine după cleşte vecinul. Măi, şi nu-mai o singură dată m-a plesnit peste funduleţ, că n-am uitat toată viaţa. Am avut o dungă vreo două săptămâni, dar am simţit-o toată viaţa. Când trec cu maşina pe lângă locurile astea în care am copilărit, îmi amintesc de năzdrăvăniile mele, încât fiecare metru pătrat e o poveste întreagă. Pârâul acesta de aicea, nemaipomenit, câte grozăvenii făceam… Şcoala aceea, când mă uit la ea, aceeaşi sală mare neterminată nici până azi. Acolo am făcut şase ani în şcoala aceea. Nu s-a mai făcut nimic, măi. Cancelaria, acelaşi loc, aşa a rămas.

– Vă plăcea şcoala?

– Şcoala? He, să-mi placă! Ce s-o prins a-ceea o rămas. N-am muncit niciodată; ce-am prins, atât. Dar le prindeam. Şi învăţătoarea, joia şi sâmbăta: „La Poiană, să aduci carne!” Aduceam carnea; ea mă trimitea pe la nouă aşa, eu veneam pe la două. Când socoteam că s-au terminat orele, veneam şi eu. Altădată veneam cu nimic, cu coşul gol. „Unde ai umblat? Ce-ai făcut până acum, n-ai adus nimic?” „N-am adus”. „Da’ de ce?” „Păi, n-o tăiat jidanii vi-ţelul”. Hahamii erau tăietori speciali, numai „Kusher” tăia sâmbăta. Lua viţelul, îl punea jos. Avea un ac mare, îl înfigea în ţeasta capului şi îl jumulea. Apoi tăiau în două viţelul, îi scoteau plămânii, şi-i puneau într-un butoi cu apă. Dacă plămânii se ridicau la suprafaţa apei în-semna că viţelul este sănătos şi opreau carnea pentru ei. Obişnuiau să dea partea din spate la creştini. Ei, şi când veneam la şcoală a doua zi, cine ieşea la tablă? Ieşeam eu. „N-ai adus nici carne, nici n-ai învăţat. Acum ia şi tu un patru colea”. Veneam cu patru acasă, biata mama: „Măi, de ce ai luat patru? Numai tu ai rămas din fundul ăsta al satului cu nota patru”. „Păi, patru am luat, na, dacă m-a trimis după carne. N-a tăiat „Kusher” viţelul”. Într-o dimineaţă, măi, nu învăţasem eu ni-mic. Cum scap eu, cum scap eu?, mă frământam, că n-aveam noroc niciodată. Şi, cum stă-team eu în prima bancă, pe mine mă lua în-totdeauna. Am luat iar patru. M-am dus dimineaţă la naşii mei. Stau oleacă, mă-ncălzesc eu şi când ei s-au dus la treabă, eu m-am băgat sub pat unde am stat câteva ore. Ăştia stăteau la masă, eu înghiţeam în sec. Am stat eu până la ora unu; îţi poţi imagina să stai tu de la nouă până la ora unu, nemişcat sub pat? La unu, când au ieşit copiii de la şcoală, apar şi eu. Ce să mai zic, că a trebuit să potrivesc să nu fie nimeni prin casă. Apar şi eu. Nici tu cu lecţii, nici cu teme.
Eu am trăit în Poiana asta, dormeam şi mă sculam numai cu Muntele Ceahlău. Dimineaţa, seara dormeam cu Ceahlăul, dimineaţa mă sculam cu Ceahlăul. Nici Ion Creangă n-a dus o viaţă aşa teribilă cum am dus-o eu. Biata mama dimineaţa când mă scula cu greu. „Hai, măi, că, uite, strigă bobocii. Ieşi cu viţeii…” Eu nimic. Numai când auzeam că-i smântâna gata, mă sculam şi eu. Mâncam ce era mai bun, ceaunele cu lapte erau mari şi cu smântâna groasă deasupra şi-ţi imaginai că nu-mi era uşor s-o gătesc degrabă. Săraca mama, nu exista ceva să nu a-ducă ea copilaşului ei cel mai mic. Şi-mi amintesc că, până să mă duc la seminar la Cernica, dormeam cu mama. Şi moarte de om a fost pentru mine când m-au condamnat regulile şcolii să nu vin un an acasă în vacanţe. Mi-era greu să vin de la mama şi de la munte în viesparul acela de călduri, ţânţărimea, să stai tu cu plasa de sârmă la geam, să nu poţi dormi. Mama când o auzit de Bucureşti: „Pti, unde să te duci? Unde-o fi Bucureştiul?” Când am venit eu de la Bucureşti: „Mamă, ştii unde-i Bucureştiul, unde se apropie cerul de pământ, vezi acolo! E mai încolo! Vezi matale muntele Hangu? Ei, mai încolo.” Să te îmbraci în haine călugăreşti, să-ţi pui bagajul pentru un an întreg, cu plapumă, pături… S-o iei prin Piatra Neamţ, la gară, să iei bilete, să te informezi unde-i Bucureştiul, biletul cât costă. Coborai în Bucureşti după o noapte de călătorie, atunci trenurile mergeau rapid, nu jucărie, cum merg trenurile acum. Scria acolo să nu te pleci. Stăteam cuminte şi, când pe la Buhuşi, iaca, apare un copchilaş mai mititel ca mine, cu un păr galben auriu, vopsit ca cu-coanele de azi, tot aşa mergea la Cernica. „Unde mergi, frate?” „La Cernica”. „Hai, mergem amândoi”. Şi mi-am revenit când am văzut că de acum înainte mai am pe cineva. Când ajungem noi la Bucureşti acolo, măi, erau lustragiii ăştia şi pescuiau că eşti din provincie. O, ghete, pune mâna, dă-te încoace! Dacă nu ştiai să te pui oleacă în gură cu el te costa cât drumul de la Piatra Neamţ la Bucureşti. Te ducea cu maşina la scară. Unde mergeţi, părinţele? Hai urcaţi. Când cobor din maşină, în faţa porţii…un ierarh, foarte aspru. Înalt, cu camilafcă, rasă, metanii frumos aranjate. Nu ştiam noi cine este. Ne ducem la dânsul şi plecăm genunchii. „De unde veniţi?” „De la Mănăstirea Durău”. „Păi, numai de la Durău puteaţi veni cu maşina”. De la început ne-a luat tare. „Sunteţi pentru admitere cumva?” „Păi, da”. Ne-a dus la dormitor şi a doua zi am şi fost la examinare. Ne-a dat regula patrulaterului. Ce să umbli, ce să copii? N-aveai cum… Şi tot timpul, doi ani de zile ne-a ţinut minte. Acela era directorul, Chesarie Păunescu, viitorul episcop de mai târziu al Constanţei.
Toate-s legate de amintirile cu mama. Mama, săraca, când veneam acasă….să nu mă mai duc la mănăstire, să stau aicea. Murise preotul din sat, rămăsese parohia fără preot. Mă rugau şi sătenii să stau în sat. Iar eu mă împotriveam: „Dar de ce să stau în sat, măi? Eu am alt rost”. „Las’ că avem noi pe aici fete bune” „Hă, hă, bată-vă să vă bată”.

– Şi cum s-a împăcat până la urmă mama cu intrarea în mănăstire?

– S-a împăcat, dar e o istorie întreagă, cu biciclete. Aici în sat erau două biserici în care se slujea. Eu mă duceam cu bicicleta la Durău. Pleca de-acasă toată lumea la biserică, nu stătea decât unul. Dacă nu mă găsea într-o biserică, eu spuneam că-s în cealaltă. Dar eu eram dus tocmai la Durău. Veneam târziu cam pe la ora asta aşa (ora 21). Mult îmi plăcea. Şi-n cele din urmă am pus eu o voie puternică să mă duc la mănăstire. O jumătate de an au durat toate tratativele acestea cu mama. Mama într-adevăr era cumva mai de acord, tata, să nu audă. Îmi povestea el despre toată istoria mănăstirilor, cât se pricepea el să mă poată descuraja. Dar eu nu-l auzeam deloc. Nu-l auzeam. Mama, la un moment dat, dacă a văzut că eu ţin cu tot dinadinsul, mergea la Durău şi vorbea cu Părintele Dometian (Dumnezeu să-l ierte) şi-i spunea „Lasă-l să moară creştin acasă, măi. Nu-l mai aduce la mănăstire”. Şi într-adevăr m-a respins de multe ori. Când am venit la mănăstire, m-a mustrat. Niciodată să-l fi văzut plângând pe tata. Nu… Dar acum, când m-am despărţit de el, dimineaţa când ne-am sculat (suna clopotul de deşteptare), tata pleca înspre casă şi eu rămâneam aici. În sunetul clopotelor, tata cu căruţa cu cai. Plângea tata ca un copil, ca după mort. Mi-a rămas imaginea aceasta şi cu asta am şi rămas, că nu l-am mai văzut. Au început concentrările, războiul şi nu ne-am mai găsit. Au venit ruşii, pe tata l-au surprins răzvrătindu-se împotriva comuniştilor şi UTC-iştilor.

– Când v-a venit ideea de mănăstire?

– Ideea de mănăstire mi-a venit când dormeam acasă pe cerdac şi mă sculam cu Ceah-lăul, iar la poalele Ceahlăului era Durăul. Şi apoi mai era şi Mănăstirea Neamţu cu tipografia, pe care o au şi acum, iar eu eram foarte atras de cărţi. Erau 2-3 călugări care umblau cu cărucioarele şi transportau cărţi pe valea Bistriţei, ajungeau până pe la Broşteni, până sus la Rarău, cu căruciorul cu patru roate pe care-l trăgeau doi călugări; aveau câte 2-3 saci cu paraclise, acatiste. Apoi, când veneau părinţii, ieşeam la Petru Vodă în vârf acolo şi îi ajutam la ridicat cărucioarele. Când ajungeam jos aicea acasă, veneam cu 3-4 acatiste: Sf. Neculai, Sf. Gheorghe, Paraclisul Maicii Domnului, Acatistiere, toate le aveam de când eram mititel. Şi acum mai am din cărticelele astea. Era Părintele, fraţii Urmă, care lucrau cu cărţile şi tipăreau multe cărţi, şi nu dădea nimeni nici un ban, totul se dădea gratuit. Iar bătrânii noştri se adunau duminicile şi de sărbători şi citeau aceste cărţi, unul citea şi ceilalţi ascultau, dar ascultau cu multă evlavie, nu să se joace sau să discute; se făcea cruce în momentele potrivite şi aşa îşi petreceau o jumătate de zi. Aşa că foarte mult au folosit aceşti călugări de la Mănăstirea Neamţu şi toată valea Bistriţei era numai urma lor. Mai târziu transportau cu căruciorul cu cai. O călătorie ca aceasta dura vreo două săptămâni. Când venea înapoi, Dumnezeu să-l ierte, Părintele Marcu mai povestea câte ceva noaptea, unde se adunau mai mulţi credincioşi, prin posturi; mai aducea diferite vieţi de sfinţi. Bunicele torceau, mai împleteau şi Părintele povestea şi copiii ciuleau urechile şi prindeau într-adevăr chestiile astea; a încălzit toată starea de lucru. Numai aşa se explică că aici, pe distanţă de 8 km, sunt vreo 18 preoţi.

– Părinte, sunt multe deosebiri între copilăria pe care aţi trăit-o Sfinţia Voastră şi copilăria pe care o trăim noi astăzi?

– Educaţia creştinească şi morală a copilului, astăzi, nu o mai poate oferi decât familia. Instituţiile de învăţământ, din păcate, s-au transformat în factori anticreştini de modelare a co-pilului. Te învaţă să fii în pas cu ştiinţa raţionalistă şi cu lumea păcătoasă. Şcolile, până şi grădiniţa, au un scop satanic, de a te abate de la linia creştină – nu cumva să ajungi duminica la Biserică, îţi găsesc ei de lucru. Îmi amintesc pe vremea mea, învăţătorii îndoctrinaţi stăteau şi păzeau poarta Bisericii, nu cumva să ne prindă că pierdem timpul pe acolo. În loc să facem rugăciune de începere a orelor, noi cântam Internaţionala pompos, cu marş în cadenţă şi asta nu mai era pierdere de timp. Venea inspectorul şi-ţi spunea: „Ia treci la marş!” Atâta le trebuia profesorilor să nu se ducă, că îi şi tăia salarul. Şi din pricina aceasta toate mergeau strună, şi primarul, şi directorul, toţi oamenii îndoctrinaţi – intrau în lumea partidului. Dar să ştiţi că elita partidului, la început, era formată din toate scursurile societăţii, oameni care puteau fi mituiţi. Ce? Se compară copilăria pe care am trăit-o eu cu ce trăiesc copiii de azi? Era o viaţă în sângele nostru încât nici o molimă nu se atingea de noi. Nu ne îmbolnăveam aşa uşor şi nici nu luam atâtea medicamente cum iau copiii de azi. Copilăria – aceasta a fost singura perioadă tihnită din viaţa mea, că după aceea…. Copilăria asta frumoasă şi bogată pe care am trăit-o eu m-a ajutat să îndur multe din încercările puşcăriei. Căci am observat că cei care erau crescuţi la ţară, la munte, erau cei mai viguroşi şi au rezistat torturilor şi regimului sever. Pe când cei crescuţi la oraşe, repede se ofileau şi-şi dădeau duhul, săracii… Când văd pârâul acesta, îmi amintesc de frumuseţea jocurilor noastre, de pofta noastră de viaţă care te ajută să creşti sănătos sufleteşte, o viaţă simplă, fără artificialităţile şi modernismele de azi. Păi, ce bucurie era pe mine când prindeam peşte în pârâu, când mergeam cu scândura la pescuit pe lacul Bicaz, de dădeam fiori părinţilor, acasă.

– Ce peşte pescuiaţi?

– Păstrăvi. Păstrăvul este un peşte de apă de munte, foarte bun la gust, dar şi cel mai hoţ. Mă băgam în baltă până la jumătate, dar şi umbra mâinii ţi-o vedea. Şi atâta mă necăjeam când vedeam că nu-l pot prinde, dar nu mă lăsam nici eu. Las’ că-ţi arăt eu ţie. Luam un bolovan mai mare şi numai ce-l vedeam cu burta-n sus. Duminica şi de sărbători când ieşeam de la biserică, era campania pescuitului. La călduri nu prea ieşeau ei, ci seara mai ales. Pe lângă păstrăv mai erau trei soiuri de peşti: slăvoaca, boişteni şi lostriţa, pe care o găseam pe râul Bistriţa. Dar era câte un război pe un peşte, măi băiete! Eram câte cinci, şase pe el, încât ajungeam acasă fiecare cu câte o rană de război, ori cu glezna scrântită, ori cu ochiul umflat, ori cu unghia întoarsă. Sărmanii părinţi se plângeau unii la alţii de năzdrăvăniile odorului lor. Unul dintre noi, năzdrăvan mare, auzind la Biserică citindu-se Evanghelia despre iertare, tot făcea de-a năzdrăvănii amintindu-i mamei că trebuie să ierte de 70 de ori câte 7 după cum s-a citit în biserică. Seara când mergeam acasă, intram tiptil în cămară unde găseam un caş de urdă, ori brânză de oaie. Mâncam vreo două felii, că nu eram numai eu singur, erau şi ceilalţi trei-patru şi când venea mama să ne cheme la masă…nu mai avea de unde, căci mergea mama la cămară, şi de unde să mai ia căşuţul?

– Şi nu se supăra mama?

– Se supăra, da’ ce mai putea să facă…mai desfăcea o putină. Noi o mâncam pe cea proaspătă, adusă de la stână.

– Mai mergeaţi şi pe la alţii să mâncaţi?

– Păi, unde te prindea amiaza, unde ni se făcea foame. Dacă se întâmpla să fie luni, miercuri sau vineri, şi la alţii se făcea de frupt, apoi trebuia s-o iau înapoi.

– Vă punea mama la post?

– Postul era post, nici nu se putea pune problema. Ce ţi se punea înainte aceea mâncai. Că mai dădeai şi de oală câteodată, asta era altceva. Dar să ştiţi că toate lucrurile astea din copilărie care nu le respectam, când îţi spuneau părinţii una şi tu făceai alta…, toate consecinţele le aveai. Nu rămânea nimic neplătit înaintea lui Dumnezeu. Când mergeam cu vitele, mama îmi punea mâncare de post, dar veneau alţi copii cu brânză, cu altele şi eu mai mâncam cu ei acolo. Dar să ştiţi că într-o săptămână le trăgeam toate; ori că stâlceam un deget la picior, sau se-ntâmpla să cazi cumva să te loveşti la ochi…, dar nu rămâneai nepedepsit. Ei, în clipa în care pătimeai simţeai că-i pedeapsa lui Dumnezeu. Mai ales că eu mai mărturiseam mamei că, uite, azi am mâncat brânză de la Ion ş-apoi dacă păţeam ceva în cursul săptămânii, mama îmi zicea: Ai văzut că nu-ţi ajută Maica Domnului? Te-a pedepsit! Ai mâncat miercuri, vezi, ai grijă! Într-o zi ciopleam ceva la un trunchi şi nu ştiu cum mi-am tăiat unghia oleacă. Ptiu, cum am alergat în casă, cu unghia-n gură … ţipam, nu alta. Mama, săraca, se gândea că cine ştie ce am păţit. O ieşit repede afară, s-a uitat la mână dacă-i întreagă şi zice: Lasă, nu-i nimic. Sufla mama peste deget şi mă mângâia…trecea îndată, nu mai aveam nimic. Mai obişnuia să pună praf de cărbune acolo pe rană şi-n câteva minute sângele se oprea. Se mai întâmpla să umblu cu lapte fierbinte, şi mai dădeam pe mine. Mă ardea, iar mama, în loc să pună ceva să răcorească…, punea sare: stai acolo! Păi, aveam noi jucăriile astea sofisticate şi moderne? Sau îmbrăcămintea asta importată? Înainte făceau femeile cămeşi din cânepa cultivata în grădinile lor. Se îngrijea foarte greu această cânepă, dar aveai o cămaşă de nu mai scăpai de ea. Sărmana mama, tare multe făcea ea pentru noi, iar eu tare mult o mai necăjeam. Noi nu ne jucam cu jucării din astea, aveam numai socotitoare simple din sârmuliţă şi cu nişte biluţe pe ele, ca să înveţi a număra…

– Şi cu ce vă jucaţi?

– Păi, la bob, la mazăre la peşte… dacă ni se făcea foame, ieşeam la lovituri de prin ape, din bălţi de pe unde eram şi mergeam la ponoare, la porumb. Unde mergem acum? ne-ntrebam. Mergem la moş Gheorghe Crăciun… pentru că el avea ogorul mai departe de casă. Ei, şi-acolo luam unul o pălărie de bob, unul de mazăre, altul lua o căciulie de mac şi mergeam cu ele la pârâu. Acolo le desfăceam frumos şi mâncam mac cu mazăre, cu bob, care era foarte crud şi dulce, bun…
Jocurile astea reprezintă duhul vremurilor. Înainte să înceapă al doilea război mondial, nemţii aveau jucării speciale care pregătea psihologia poporului pentru război. Oraşul Munchen era numit „oraşul jucăriilor”, găseai tot felul de puşculiţe, automate, tancuri. Toată Europa era plină de jucării nemţeşti. Era ca o prevestire a unui cataclism, ca o prevestire a morţii. Pe când noi cu ce ne jucam? Erau preocupările cele zilnice, cu oile la strugă, cu lucrurile acestea legate de viaţa păstorească. Erau apoi obiceiurile de Crăciun, jocul cu capra, bujorul, steaua. Făceam toate năzdrăvăniile. Acum nu mai găseşti aceste lucruri. Preotul merge singur cu Ajunul sau cu Boboteaza. Când eram noi mici, ne ţineam după preot toată şcoala, nici câinii nu mai stăteau în sat de frica noastră. Mergeam din casă-n casă cu Părintele şi el, săracu’, trebuia să intre primul şi să iasă ultimul din casă, că dacă ne lăsa singuri…răsturnam şi masa. Noi ne uitam întâi ce are pe masă, dacă erau biscuiţi, prăjituri – şi apoi intram; dacă era mălai cu sarmale, nu mai intram. Ce frumuseţe era! Toate sărbătorile începeau la şcoală, cu premii, cu bondiţe, cămăşi cu gherghef. Era un colorit deosebit, după gustul fiecăruia.

– Dar poezii spuneaţi, cântece pe la serbări?

– Nici nu se putea fără mine. Mai îţi dădea şi câte un teanc de cărţi dacă luai premiul întâi. Premiul întâi nu l-am luat decât de două ori, că după ce m-am făcut mai mărişor nu mai avea cine lua. Învăţatul era pe fugă, printre mese. Noi învăţam în glas. Dacă era în casă unul într-a cincia, trebuia să-i înveţe pe cei care urmau. Cărţile mergeau de la unul la altul. Cea mai mare durere era la ora de aritmetică. Linia era în funcţie. Dacă greşeai: Întinde palma! Ce cifră greşeai, atâtea linii primeai. Se făceau palmele roşii. Îi lua profesorul aşa pe sărite, cine i se părea lui că nu-i prea atent, că nu-l impresionează pe elev ceea ce făcea el acolo…Treci colea că te impresionez eu! Da’ se făcea carte! Uite-aşa cu patru – cinci clase, dar îţi conducea o comună. Azi pentru o chitanţă te plimbă trei zile. Primarul nu-l prea găseai pe la primărie, era toată ziua prin sat, pe teren să ajute oamenii.

– Acum profesorii nu mai au nici o autoritate, cu sistemul acesta democratic…

– De fapt democraţia înseamnă anularea cunoştinţelor celor mai elementare. Copilul îşi face de cap. Când i-ai dat libertate copilului şi i-ai băgat în cap apărarea aceasta oficială, nu mai faci nimic. Asta însă este în defavoarea lui, că ajunge un ignorant oficial.

– Aveaţi atunci pedepse-n şcoală?

– Sigur, acestea erau obişnuite. La recreaţii dacă te luai cu vreunul, apoi te punea cam două ore să stai „la post”, în genunchi pe grăunţe.

– Stăteaţi des „la post”?

– Ehe, rar zile să nu stau eu acolo. Să lipsesc eu de „la post”?! Îţi punea grăuncioarele acolo şi stăteai două ore.

– Vă obişnuiau cu nevoinţa…

– Da, să ştiţi, îmi amintesc că poziţia era seacă; dacă era în genunchi, apoi în genunchi stăteai! Aşa cum ne lăsăm noi azi „turceşte”, asta nu mai e poziţie. Ce-i asta? Ori stai în picioare, ori stai în genunchi. Noi stăteam colea două ore, apoi te duceai acasă flămânjor, obosit, cu genunchii găuriţi de grăunţe. Câteodată mai punea fasole, atunci mai mergea. Depinde ce avea şi directorul în hambarele lui. În clasele a şasea şi a şaptea erau „adulţii”, aşa le spuneam. Eu şi acum simt o bucurie când vine luna septembrie. Era eveniment mare, măi. Mergeau mamele cu noi la şcoală, de-abia aşteptam să ne găsim cu ceilalţi colegi. Ne-ntâlneam cu toţii, se făcea Te Deum. Venea tot satul, chiar şi cei ce nu aveau copii. Începea anul, parcă era la Universitatea de la Iaşi! Era frumuseţe mare, îi vedeai pe toţi îmbrăcaţi în costum naţional. Aveam nişte brâie din acele tricolor, le legam în stânga şi franjurile atârnau frumos. Fetiţele erau cu catrinţe şi tot aveau şi ele brâie cu franjuri, legate în dreapta. Cămăşile erau cu mânecile largi şi cu diferite modele brodate. Costumul naţional era haina de bază, la biserică, la şcoală, totdeauna trebuia să fie curată, călcată. Şi să ştiţi că nu era simplu de întreţinut. Fier de călcat nu exista atunci şi mama făcea nişte plii la cămaşă, apoi punea greutăţi pe ei şi până dimineaţă era călcată gata. Dimineaţa când mă pregătea mama, mai vedeam că nu-i bine şi-apoi mă învârteam în jurul ei până mă aranja cum trebuie. Era cinstea mamei să iasă copilul curat, aranjat. Mă pregătea mama ca pe soldat, când iese în permisie. Sora, săraca, se chinuia cu noi; eram trei fraţi, iar ea singură trebuia să ne ţină noutăţile de sărbători, că atunci trebuia să apară neapărat ceva nou.
Ei, dar era o frumuseţe, măi. Ceahlăul ăsta era plin de biserici, unde acuma este numai apă. Au fost dinamitate. În ’49, după 16 ani, când am ieşit din închisoare, când am văzut locurile acestea m-am minunat că n-am mai cunoscut nimic din ce era. Pe valea Bistriţei era acum un pustiu negru. Ce frumuseţe de biserici pictate şi zăceau acum dedesubt, în adâncurile apelor. Că nici peştele ăsta al lacu-lui nu mai are nici un gust. Păi, câte lacrimi au vărsat bătrânii aceştia când şi-au văzut casele dărâmate…

– Jocurile copiilor de azi ce fel de vremuri anunţă?

– Copiii de azi care se joacă cu calculatoarele şi cu televizorul au lepădat pacea şi liniştea copilăriei de mai înainte şi trăiesc într-un duh aerian care nu mai poate conserva viaţa duhovnicească şi care îţi macină sufletul. Acestea prevăd un dezastru al omenirii, căderea omului, un cataclism pe care şi-l pregăteşte singur. Trebuie să intervenim de urgenţă ca să oprim mânia lui Dumnezeu, care o vedem re-vărsată a-supra noastră prin ploile, inundaţiile, taifunu-rile, incendiile ce le vedem astăzi în lume. Căci, precum pe vremea lui Noe oamenii mergeau cu sticluţa de apă după ei şi aceasta prevestea potopul, apoi arderea cu foc de armament prevestită oarecum de ţigara ne-dezlipită de la gura omului, tot aşa acum televizorul şi calculatorul prevestesc distrugerea psihicului uman prin această putere a tehnicii.
Dacă n-aş fi avut copilăria asta n-aş fi ajuns la 86 de ani. M-a ajutat în toate împrejurările grele de rezistenţă. Ţăranii au un organism şi structură mult mai sănătoase. Şi aceasta este şi scăparea noastră de acum – viaţa de la ţară, care a rămas mai puţin alterată. Să ne întoarcem la simplitatea ţăranului – numai aşa putem reveni la verticalitatea noastră ortodoxă şi să scăpăm de această democraţie care îl robeşte pe om. Noi nu avem nevoie de libertatea lor democratică, ci de libertatea deplină a conştiinţei, să fii un om liber moral, despătimit. Acum nu mai e sângele dacului, românului, sângele lui Avram Iancu, Ştefan cel Mare – s-a descompus, a venit peste el toată urgia asiatică şi occidentală. Acestea au dus la descompunerea morală şi spirituală a esenţei naţiunii şi a creştinismului însuşi.
Interviu realizat de monahia Fotini,
publicat in revista Glasul monahilor, 2005