La termenul de ieri in dosarul nr. 14976/299/2007, aflat pe rolul Curtii de Apel Bucuresti, Sectia a III-a civila, avand ca obiect recursul declarat de Liiceanu Gabriel in contradictoriu cu Roncea Victor, ZIUA, Sorin Rosca Stanescu si Spanu Ion impotriva Deciziei Civile nr. 735/19.05.2009 pronuntata de Tribunalul Bucuresti, s-au petrecut urmatoarele:
Ø Nemaifiind cereri noi de formulat, instanta a considerat cauza in stare de judecare si a dat cuvantul partilor pe cererea de recurs;
Ø Dupa ascultarea sustinerilor partilor, instanta a ramas, ieri, in pronuntarea;
Ø Solutia pronuntata de Curtea de Apel Bucureşti astazi este urmatoarea: a admis recursul, a casat hotararea recurata si a trimis cauza spre rejudecare la instanta de apel.
ZIUA a castigat, la Tribunal, procesul intentat in 2007 de Gabriel Liiceanu prin care acesta ii acuza pe jurnalistii Sorin Rosca Stanescu, Victor Roncea si Ion Spanu de defaimare, privind acuzatiile de plagiat si impostura. Conform Instantei de fond, ZIUA trebuia sa ii dea lui Liiceanu, drept despagubire, suma de un miliard si jumatate de lei. Curtea de Apel a decis ca fondul cauzei nu a fost analizat corect. Maestrul George Papu, avocatul ZIUA, ne-a declarat ca “Prima instanta, prin nestudierea dosarului, nu a inteles ce anume reclama partea adversa, anume Gabriel Liiceanu, acesta neputand specifica cine si ce anume i-a adus ofensa”
PS: Alo, Stoica, Tomo, Ghedeseu’, vorba lui Brucan, se aude?
Am mai povestit că am prins boală pe sclifositul Liiceanu de cînd am citit în “Uşa interzisă” că a fost oripilat de o glumă a lui Ion Băieşu. Toate cărţile constipatului Liiceanu nu fac cît o pagină de Băieşu, aşa că filozoful Alifie, cum i-a zis Dinescu, putea să stea în zeama lui de ştevie literară. La mijlocul anilor ’80, Băieşu i-a întîlnit pe Pleşu şi pe Liiceanu la restaurantul Casei Scriitorilor şi i-a întrebat “băi, filozofilor, voi ştiţi cum e să daţi o m…?”. Supărarea lui Alifie a avut două ţinte. Prima — autorul “Balanţei”, iar a doua — Pleşu, fiindcă a rîs bărbăteşte la o caterincă de cîrciumă. După 2000, Liiceanu şi-a botezat maşina nemţească Siegfried sau Ştrudel, nu reţin exact şi nu regret deloc. În urmă cu vreun an, s-a confesat într-un ziar că îşi freacă robustul şi sclipitorul trup cu nu ştiu ce unguent. Această spovedanie cremoasă a avut consecinţe istorice. Dinescu i-a atribuit porecla “Filozoful Alifie”, iar Cristian Tudor Popescu l-a stupefiat, într-o emisiune, pe Emil Hurezeanu. Bătînd un apropo deochiat la Liiceanu, CTP a zis: “domnu’ Hurezeanu, vreau să vă fac o mărturisire: port chiloţi turceşti!”. Situaţia e gravă şi prezintă umflături! Recapitulare: Liiceanu şi-a botezat maşina, nu suportă glumele masculine, sănătoase şi edifică neamul în legătură cu preferinţele sale emoliente. Aceste autodenunţuri intime mă îndeamnă să cred că îi plac şi balurile mascate. Fiindcă îl stimez, nu mă voi adresa domniei sale în spiritul lui Băieşu. Mă şi îndoiesc că aş avea motive să-l iau cu “Băicoi!”. Oraş, în Prahova, cunoaşteţi. Îl voi aborda frumos. Domnule Liiceanu, nu vi se pare că sînteţi un Naomi al culturii? de Răzvan Ioan Boanchiş Liiceanu, un Naomi al culturii https://www.7plus.ro/
La Curtea de Apel s-a judecat astazi ultimul termen din Procesul Liiceanu-Liicheanu-Liigheanu contra libertatii presei, in care cunoscutul profitor al tuturor regimurilor solicita ziaristilor Sorin Rosca Stanescu, Victor Roncea si Ion Spanu despagubiri de 300.000 de roni – reduse de prima instanta la 150.000. Dupa pledoariile finale ale avocatilor caselor Papu, pentru Rosca, Spanu si Roncea prin ZIUA si Tuca & Zbarcea, pentru subsemnatul, sintetizate si dublate de concluzii scrise detaliate, maestrul sforar cu sortulet Valerica Stoica, liderul suprem al stramba-dreptei de neo-commies de Dambovita, in timpul liber si avocat, a reluat practic apararea de la fond, fara a reusi insa sa explice de ce Liiceanu l-a plagiat pe Heiddeger si in ce consta de fapt “personalitatea” sa “de neatins”. Ion Spanu a depus oricum la dosar zeci de dovezi stiintifice care demonstreaza plagiatul in cauza. Cat despre “Profitorul tuturor regimurilor”, editorialul pentru care sunt pus la zid de secta intelectualilor rosii, in concluzii am demonstrat punct cu punct toate adevarurile de nezdruncinat preluate in textul meu. Argumentul ridicol al lui Stoica, vizibil tulburat, si azi, de acuzele respective (de la KGB la FSN si GDS), a fost de-a dreptul infantil, in cazul plagiatului: ca daca publici ceva despre Eminescu nu mai trebuie sa si mentionezi despre cine scrii, ca si cum scrierile unui Liiceanu despre filosoful filo-nazist Heidegger sunt la fel de cunoscute ca si cele ale imensului Eminescu. El a fost spulberat in final de avocatul George Papu, care, in apararea lui Eminescu, a pus punctum falsitatii invocarii absurde a lui Valerica Stoica. Iata cum Eminescu mi-a fost alaturi – chiar prin gura pacatosului – si in acest demers de aparare a adevarului, a drepturilor si libertatii presei.
Ascultati o parte din pledoarii in aceasta inregistare. Rezultatul pe 20 mai.
Procesul Liiceanu-Liicheanu-Liigheanu versus Libertatea Presei
Autoportret “Acest cuvânt, «lichea», aşa cum l-am folosit eu, şi în 1990, şi 18 ani mai târziu, are un sens tehnic. Nu este un cuvânt de injurie aruncat în faţa cuiva, ci este o încercare de a folosi cuvântul într-un registru care a căpătat, spun eu, o demnitate istorică. E vorba de a descrie o categorie de oameni care nu urmăresc decât binele propriu prin producerea răului celorlalţi. Răul celorlalţi înseamnă răul unui popor întreg în cazul acesta, iar binele înseamnă binele unei mâini de oameni. Când istoria unei ţări încape pe mâna unor oameni care îşi urmăresc binele propriu, atunci am preferat să vorbesc, rugându-i pe cei care citesc sau aud să accepte convenţia aceasta, că licheaua are în acest context un sens tehnic, politologic, sociologic şi istoric.” Gabriel Liiceanu zis si Liicheanu zis si Liigheanu zis si Iliceanu zis si Cremeanu, in Cotidianul
După Marcello, Teflonilă “Gabriel Liiceanu nu face vreun secret din brandurile care îi fac viaţa mai frumoasă. „Îţi mărturisesc că, la rându-mi, petrec în fiecare dimineaţă, în baia mea, minute de adevărată voluptate şi toate în preajma răsfăţurilor pe care mi le procură mai întâi duşul matinal – cu alegerea, după felul în care voi începe ziua, a gelului de duş cel mai potrivit (şovăi zilnic între mirosurile de ghimbir, ceai verde şi lavandă de la Roger&Gallet) -, apoi, odată duşul terminat, utilizarea cremelor de faţă de la Clinique, a cremelor de corp de la Molton Brown sau a gamei de thé vert de la Bvlgari, în sfârşit, alegerea parfumului din prima parte a zilei: Carolina Herrera sau Bois d’Argent de la Dior“. Un alt obiect care îi înfrumuseţează viaţa lui Liiceanu a fost botezat „Teflonilă“: „(…) nicăieri nu am văzut una mai bună decât Berndes-ul meu german, un adevărat BMW al tigăilor de teflon, cântărind cel puţin trei kile“. Eseistul este ataşat şi de mobil: un Nokia 703”. Tot in Cotidianul
Chilotii vs Cremele de corp ale posesorului lui Siegfried si Marcello “După lectura volumului „Scrisori către fiul meu”, jurnalistul Cristian Tudor Popescu a declarat la postul Realitatea, în cadrul emisiunii „Cap şi Pajură” de pe 21 noiembrie, că se simte nevoit să facă o mărturisire şi anume că poartă chiloţi turceşti. Explicaţia acestei confesiuni ţine de faptul că „e foarte importantă pentru publicul român” şi că „nu mai pot trăi în minciună (…), m-a hotărât dl Liiceanu”. C.T. Popescu a rememorat astfel inspiraţia liiceană: „Am văzut că dl Liiceanu spune de ghimbir, de cremele cu care se dă pe organism (…), mi-a dat o mare lecţie de curaj. (…) Iată, dânsul poate să mărturisească acolo că se dă cu Bois d’Argent, cu Clinique”.” CTP, iar, Cotidianul
“Jocul facil pe “Liiceanu – Liicheanu” ii asaza de la inceput pe autorii acestei mici marsavii in adevarata lor lumina. In loc sa ma denunte pe mine, se denunta pe ei, tocmai prin acest truc grosolan. Iarasi, sa te apuci sa strangi in jurul frumosului meu nume (sunt foarte mandru de el!), care vine de la satul Liiceni din Romanati (Caracal), etimologii turcesti, macedonene, grecesti, albaneze etc. etc., creeaza o disproportie si o inadecvare care prin ele insele sunt comice. “ Liiceanu in Romania libera, interviu de Sabina Fati
Ceausescu – clientul lui Liceanu Parasind ograda mesterului Antinom, desigur dupa ce i-am dorit lui sa aiba spor in biznis si megiesilor din zona sa le lumineze Dumnezeu mintea ca sa nu mai dea banii pe spurcaciuni chinezesti, ne-am vazut de drumul nostru si, dupa un scurt popas lamuritor in Mecca Olteniei, Craiova, am zbughit-o spre Lunca Dunarii, la un catun din prispa Corabiei, Vadastra, unde fusesem informati ca haladuieste un mare mester cojocar, care in trecut a lucrat inclusiv pentru familia Ceausescu, basca pentru numerosi rapsozi populari si ale carui produse au participat la puzderie de expozitii internationale, inclusiv la Consiliul Europei. Intr-adevar, iscusinta lui nea Mitel Liceanu se muleaza aproape perfect pe impresia usor idilica ce ne-o facusem despre mestesugarii de la sate. Vadastreanul nu e nici pe departe un empiric, cu toate ca nu stie pe nimeni din stramosii sai in linie directa care sa se fi indeletnicit cu altceva decat confectionarea de cojoace, pieptare si ilice, fiindca, de exemplu, de la acest ultim obiect vestimentar se trage si numele neamului sau, caci zamislitorii acestora se numeau in trecut iliceni, cuvant ce printr-o inversare fonetica larg raspandita nu numai in aceasta regiune, a devenit Liceanu, in apropiere de Caracal chiar existand un satul Liiceni vestit odinioara prin dibacia lor in impunsul pieii de oaie cu ace specifice: „Cred ca sunt vreun milion de impunsaturi la un cojoc, de-asta imi si ia trei-patru luni sa fac unul si tot de-aia costa 50-60 de milioane de lei“, ni se destainuie nea Mitel, care e usor dezamagit ca l-am prins acasa intr-o zi de sambata, si nu in timpul saptamanii cand este inconjurat de cei 22 de ucenici pe care cei din Directia Judeteana pentru Cultura de la Slatina i i-a dat pe mana ca sa-i invete meserie. Nici lui nu-i prea merge bine din meserie – „Noroc ca-mi mai dau bani cei de la Slatina ca ma ocup de copiii astia“ – si la randu-i se tanguie de tinerii din ziua de azi care-si cumpara toale de la chinezi sau turci. „Ultimul cojoc i l-am vandut cantaretului de muzica populara Petrica Matu Stoian de la Mehedinti, dar p’asta pe care-l vedeti aci si pe care abia-l teminai nu-l vand neam, mi-l tiu pentru mine“, incheie nea Mitel cu o subita indarjire pe care singur si-a iscat-o din ratiuni numai de el stiute. (C.D.) – Ziua turistica: (PDF, 2122 kB) Descarca »
Dupa ce timp de patru ani au inchinat ode “conducatorului iubit”, infierindu-i dusmanii si girindu-i prin interventiile lor toate actiunile sefului statului – fie ca erau sau nu demne de un presedinte -, ieri, intelectualii de casa ai lui Basescu au ratat ocazia sa fie macar o data obiectivi. Desi ziua debuta intr-o nota favorabila, agentiile de presa publicind o scrisoare in care nume sonore precum Gabriel Liiceanu, Alina Mungiu-Pippidi, Mircea Cartarescu, Sorin Iliesiu, Vladimir Tismaneanu, etc. ii cereau presedintelui “sa nu gireze o alianta cu PSD, mostenitor al Partidului Comunist”. Misiva solicita in mod expres ca actualul sef al statului “sa mediteze foarte bine” inainte de a accepta ca PSD sa revina la putere, mai ales in combinatie cu “imaculatul” PD-L – “decizie care poate trimite Romania cu 20 de ani in urma”. “Timp de patru ani, 2000 – 2004, in care cuvintele cele mai rostite fusesera «coruptie» «frica», «santaj», «izolare», romanii s-au simtit inselati si persecutati. Intelectualii incomozi erau ridicati de pe strada, justitia era infaptuita in sufrageriile baronilor rosii, membrii cabinetului faceau deliciul presei internationale prin delapidarile de fonduri europene iar programul de la televizor era facut indeaproape dupa agenda lui Adrian Nastase”, au tinut mortisi intelectualii semnatari sa-i reaminteasca lui Basescu.
Tot ei au sustinut ca momentul condamnarii comunismului “ a fost o confirmare reala a faptului ca asteptarile noastre nu au fost inselate si milioanele de victime ale totalitarismului si ale unei ideologi barbare au fost razbunate intr-unul din cele mai solide documente din istoria Europei cu privire la trecutul recent. Bine conceputa si total in spiritul tuturor pozitiilor publice adoptate de semnatari de-a lungul anilor, scrisoarea nu a fost insa asumata de catre acestia.
Concret, contactati de jurnalisti, multi dintre intelectuali in cauza au negat faptul ca ar fi semnat documentul, chiar daca unii au declarat ca, “in principiu”, este vorba de un “text bun”. Astfel, Gabriel Liiceanu a sustinut ca este vorba doar despre “o nebunie pura” cauzata de electronica avansata care permite oricarui “nebun” sa poata folosi orice adresa de e-mail. “Cred ca semnaturile noastre sint folosite de cineva care vrea sa dea un aer de plauzibilitate semnaturii” – a conchis Liiceanu.
La rindul sau, vicepresedintele Aliantei Civice Sorin Iliesiu a declarat si el ca cineva “a abuzat” de numele trecute la semnatari si ca adresa de la care a fost trimisa scrisoarea nu apartine GDS. Totusi, Iliesiu a afirmat ca textul este bun si, in principiu, l-ar fi semnat. Alte doua persoane care au negat semnarea misivei sint Gelu Trandafir – membru CNA – si Mircea Mihaies – vicepresedinte al ICR. La fel ca Iliesiu, Mihaies a apreciat si el textul ba chiar a spus ca ar fi posibil sa-l semneze dar nu inainte de a afla mai intii exact “despre ce este vorba”. Fara a se stii exact cui i-a apartinut ideea si cine a compus scrisoarea cu pricina, cert este ca alianta PSD cu PD-L maculeaza toate principiile adinc perorate de toti cei trecuti ca semnatari. Infirmarea semnaturilor nu face altceva decit sa-i puna intr-o penibila postura pe intelectualii nostri de rasa care s-au trezit in situatia de a-si inghiti credintele de dragul idolului mult slavit – Traian Basescu. Daca ar vrea sa-si spele imaginea ar trebui sa puna mina pe pix si pe hirtie si sa condamne, cu adevarat, coalitia PD-L – PSD si pe mentorul ei de la Cotroceni.
Adelina Ionicel / 7 Plus
“Intelectualii” s-au spitalizat urgent
Intelectualii lui Băsescu şi-au băgat singuri pumnul în gură
Tăcere, confuzie şi îngrijorare. Nicidecum indignare. Aceasta este starea de spirit a intelectualităţii din România în cea mai importantă perioadă de după alegeri, când pe scena politică se poartă negocieri intense pentru formarea unei majorităţi parlamentare.
Intelectualii preşedintelui speră în tăcere ca UDMR să-i scape de PSD.Dacă În urmă cu câteva săptămâni numai ipoteza unei coaliţii PDL -PSD ar fi aruncat în aer societatea civilă, acum intelectualii lui Băsescu aşteaptă în linişte un deznodământ pentru ca abia apoi să-şi poată construi un discurs. Contactaţi de Cotidianul, oamenii de cultură au închis rând pe rând telefonul fără să facă vreo declaraţie on the record, invocând faptul că lucrurile nu s-au limpezit încă şi solicitând amânarea exprimării opiniei până după validarea Cabinetului Stolojan.Andrei Pleşu, spre exemplu, spune că „nu este în priză”, referindu-se la faptul că nu este la curent cu actualitatea politică din ţară, el aflându-se de o bună bucată de vreme în Germania.
Horia-Roman Patapievici ne-a comunicat marţi că nu poate vorbi pentru că este în spital, iar Gabriel Liiceanu nu a putut fi contactat. Traian Ungureanu a anunţat că va zice ce are de spus în editorialul de vineri.Câţiva dintre ei însă şi-au asumat păreri on the record fără protecţia anonimatului.„Sunt îngrijorat că opoziţia din România este extrem de fragilă, eu mi-aş fi dorit ca PSD să facă opoziţie. Cu 18% cât are PNL şi televiziunile sunt în pericol să fie manipulate prin vechile comenzi de stat à la Adrian Năstase, şi ziarele, şi televiziunea publică, şi, în general, şi opoziţia liberală este în pericol. 70% este o putere enormă”, se teme criticul literar Daniel Vighi. El consideră că liberalii sunt vinovaţi pentru că au ieşit din joc: „Eu nu vreau să dau vina pe PNL, dau vina pe Patriciu, pentru că Norica Nicolai şi Crin Antonescu nu au consultat filialele din teritoriu, aşa cum democratic a făcut-o PSD, pentru că altfel cred că ar fi stat lucrurile”.În viziunea Alinei Mungiu-Pippidi, fragilitatea opoziţiei nu este o problemă pentru un stat membru al Uniunii Europene. „Găsesc că o soluţie PSD şi PDL nu e mai rea decât o soluţie PSD şi PNL, pentru că la ora asta nu mai există nici un partid congenital imoral pe care să-l excluzi din start. În acest moment nu mai contează atât de mult ce au făcut partidele în trecut, ci ce vor face în viitor. Şi există două surse de risc foarte mari pe care le văd la temelia acestei alianţe, care altfel găsesc că este o alianţă bună, pentru că şi eu cred că România trebuie să aibă o largă majoritate pentru perioada de criză care urmează, în care vom avea sindicate şi oameni în stradă. Mă tem însă să nu fie plătită cu nişte costuri care să submineze această eficienţă a ei. Cele două costuri majore pe care le văd sunt, pe de-o parte, independenţa justiţiei şi, pe de alta, să nu existe genul de lăcomie foarte mare pe care din păcate am văzut-o şi în sânul Alianţei D.A. şi care de fapt a dus la subminarea primului an, 2005, când oamenii se blocau unii pe alţii de teamă că ceilalţi câştigă mai mult decât ei”, a comentat Pippidi. La rândul lui, Andrei Oişteanu crede că „în politică nu alegi ceea ce vrei, ci alegi dintre variantele pe care le ai”.„Cea mai bună soluţie era într-adevăr cea pe care a dorit-o PDL, alianţa cu PNL şi UDMR. (…) Liberalii s-au crezut indispensabili, ori cu PDL, ori cu PSD, s-au crezut «partidul balama» cum l-a numit Dinu Patriciu, fără de care nu se poate face un guvern. După refuzul PNL, au mai rămas două variante, ambele proaste: guvern minoritar, PDL-UDMR, şi guvern hipermajoritar, PSD, PDL, UDMR. Cred că iminenţa crizei economice a împins situaţia către ultima variantă. Personal, nu mă simt confortabil cu acest «Pact pentru România»“, a adăugat Oişteanu, care consideră că nu „există probe” pentru a-l suspecta pe preşedintele Traian Băsescu că ar fi girat din umbră coalizarea celor două formaţiuni. Şi scriitorul Mircea Cărtărescu spune că varianta PSD+PDL este „neplăcută”, dar îşi exprimă speranţa că nu se va concretiza. „Eu cred că PSD trebuie mai întâi să-şi reconsidere trecutul şi greşelile uriaşe pe care le-a făcut în toată perioada de după Revoluţie şi apoi să intre la guvernare. Eu cred că această variantă va avea consecinţe foarte neplăcute pe termen lung, inclusiv pentru alegerile prezidenţiale. Şi preşedintelui Băsescu şi imaginea PSD-ului, şi imaginea PDL-ului vor fi afectate de această alianţă. Eu încă mai am speranţe să nu se facă cu PSD-ul”, conchide Cărtărescu.
Protest înscenat al intelectualităţii
O scrisoare atribuită Grupului de Dialog Social (GDS) prin care se solicită preşedintelui Traian Băsescu să nu gireze o alianţă la guvernare între PDL şi PSD s-a dovedit că este o farsă. Miercuri dimineaţă, mai mulţi jurnalişti au primit pe e-mail o scrisoare deschisă adresată şefului statului şi semnată de nume grele ale societăţii civile, printre care Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu şi Vladimir Tismăneanu, care condamnau negocierile dintre PDL şi PSD, „această formaţiune moştenitoare a Partidului Comunist, metamorfozată doar onomatopeic”, care „a stat la baza celor mai mari traume colective din istoria României recente”. Semnatarii au dezminţit categoric existenţa documentului, despre care spun că a fost trimis de la o altă adresă de e-mail decât cea a GDS. 10 Dec 2008 / Diana Lazar / Cotidianul
Sunt nevoit sa cedez in fata cererii avocatilor mei si sa nu public (momentan) Recursul la Hotararea aberanta a unui Judecator… – sa-l citez pe Basescu? ma rog… – putin luat in cazul Liicheanu si Stoica versus presa libera si independenta (cata mai e). Promit sa revin. Pana atunci va ofer un punct de vedere extrem de limpede din revista noii generatii, neasteptate, VEGHEA:
“Spiritul” lui Liiceanu
Acum 15 ani, Editura Humanitas publica o broşură intitulată „321 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea”. Broşura avea o scurtă prefaţă, purtând un titlu pompos: „O posteritate în 50 de pagini”. Editorul credea cu trufie şi lipsă de cuviinţă că a surprins profilul spiritual al marelui gânditor creştin în „haina atât de subţire a 50 de pagini dactilografiate”. Petre Ţuţea era acuzat că nu a avut responsabilitate în ceea ce a scris, elaborând „câteva mii de pagini indigeste şi inutile”, care „nu vor constitui niciodată o operă”. Concluzia era că din Petre Ţuţea rămân doar câteva sute de vorbe memorabile. Interesant este că Radu Preda publică în 1992, la vârsta de 20 de ani, tot la Editura Humanitas, un jurnal în care personalitatea exemplară a lui Petre Ţuţea era minimalizată şi în care, din îndelungata sa experienţă juvenilă şi cunoaştere filozofică şi teologică, avea „presimţirea că nu opera va face din Ţuţea un model, ci mai degrabă, dacă nu chiar exclusiv oralitatea”. Preda urma modelul lui Liiceanu, care făcuse acelaşi lucru cu Noica, în „Jurnalul de la Păltiniş” (Ţuţea a fost printre primii care au observat diversiunea lui Liiceanu). Ca să nu mai vorbim de impertinţa junelui când vorbeşte despre „labilitatea” lui Petre Ţuţea, de „trecerile radicale de la o opinie la alta ”. Bineînţeles, atât Liiceanu, cât şi Preda, sunt acompaniaţi de Horia Radu Patapievici, care descrie ca fiind foarte plicticoase cărţile lui Ţuţea. În acest context, credem că este importantă mărturia lui Noica din care aflăm că, în timpul unei anchete la Securitate, ofiţerul care îl maltrata îi spune la un moment dat: „Bă, cu mine nu-ţi merge, eu l-am anchetat şi pe Ţuţea!”. Se pare că acel securist, în nemernicia lui, înţelesese mai mult decât cei mai sus pomeniţi. Distinşii intelectuali, lipsiţi de smerenia creştină, nu puteau percepe încreştinarea sistemului pe care o săvârşea Ţuţea. Sau, poate, nu voiau s-o înţeleagă! Şi confirmau în timp temerea magistrului că „ăştia vor să facă din mine un bătrân sclerozat, reacţionar şi vorbăreţ”. Se spune că Liiceanu îi purta pică pentru că Ţuţea afirmase că, în timp ce Nae Ionescu a produs profesori universitari, Noica a produs numai asistenţi. Deşi nu l-a avut la inimă, când a fost vorba de bani, Liiceanu a ştiut să-l exploateze la maxim. De curând, Editura Humanitas a lansat un audiobook cu „vorbele memorabile” ale lui Ţuţea. Editura recunoaşte că a intervenit în transcrierea vorbelor lui Petre Ţuţea, dar că a făcut-o, chipurile, în „spiritul” lui. De parcă spiritul celui care oscilează între Marcello şi Siegfried (numele de alint ale maşinilor lui Liiceanu, un Alfa Romeo şi un BMW) poate recunoaşte spiritul celui care se mişca între Dumnezeu şi neamul său. Publicăm, în continuare, o punere la punct justificată pe care regretatul jurnalist şi scriitor braşovean Marius Petraşcu i-o făcea lui Liiceanu imediat după apariţia broşurii. Bine-l citise!
ŢUŢEA – UN FILOZOF NEIMPORTANT? LIICEANU – UN NECROFAG DE CLASĂ!
Este, e adevărat, o anumită inflaţie pe piaţa românescă, de carte. Suntem inundaţi de maculatură porno, poliţistă, de romane de dragoste dulceagă şi reeditări ale unor cărţi de success, dar nu de valoare, din trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat. Din când în când apar şi cărţi de valoare. Unele trec neobservate, altele, cum este cazul „Pendulului lui Foucault”, sunt mai greu de digerat de către publicul cititor şi nu stârnesc comentarii nici în presă şi nici în cafenele, unde se desfăşoară, acum, viaţa noastră publică.
Cu opera filosofică a lui Petre Ţuţea s-a întâmplat ceva deosebit. Ea a prins imediat la tânăra generaţie, căreia avea să-i comunice ceva, cu toate că puţini au mai auzit, înainte de decembrie 1989, de numele gânditorului român, claustrat într-o celulă bucureşteană.
După epuizarea mitului Noica, a mitului Eliade, a mitului Cioran, tânăra echipă de intelectuali l-a descoperit totuşi, pe Ţuţea. Şi a găsit în cărţile sale ceea ce lipsea din cele ale înţelepţilor români cunoscuţi, adică un sistem. Lucrul poate deranja pe cineva, iar primul care a sărit împotriva martirului gândirii româneşti a fost, normal, cel care a încercat să-şi facă platformă sugând din seva unui moralist eclectic şi spumos, dar fără de substanţă creatoare. Mă refer la Gabriel Liiceanu şi la Constantin Noica.
Nu am nimic nici cu unul, nici cu celălalt, să-i fie ţărâna uşoară. Rău este că, aşa cum ne-am învăţat, ne trezim din când în când să ne negăm valorile. Iar Ţuţea este o valoare pentru spiritul românesc. Indiferent ce se trezeşte să sporovăiască Liiceanu.
„Eu deschid tratatul de antropologie şi mă plictisesc. Ţuţea nu este un autor”, declară pasagerul de la Păltiniş. După el, Ţuţea este o păcăleală. Şi e păcat. Pentru că, în optica multora, opinia unui Liiceanu poate fii atât de importantă, încât să facă o operă să nu mai fie citită. Iar opera lui Ţuţea există, ea este scrisă, oricât ar declara-o elevul lui Noica orală şi decăzută din dreptul de a intra în sfera filosoficului.
Dacă ar fi avut şansa să trăiască în antichitate, sigur editorul de la Humanitas (numele editurii nu este întâmplător) l-ar fi declarat şi pe Socrate drept un impostor în ale gândirii. Aşa se poartă şi acesta este spiritul celor care nu sunt în stare să dea o operă propie. A terfeli, însă, acum, când este mai necesar ca oricând să ne aplecăm asupra cărţilor de valoare, tocmai numele celui care, după căderea dictaturii a fost în stare să ne ofere o asemenea operă, este, fără nicio îndoială, o faptă necugetată sau o greşeală deliberată cu consecinţe imprevizibile.
Nu pentru cariera postumă a lui Ţuţea, ci pentru cea antumă a lui Liiceanu. Marius PETRAŞCU
Dupa ce Brucan ne-a explicat ca suntem un “popor prost” – “stupid people” –
Liiceanu si Compania ne edifica, conform completarilor lui CTP: suntem si un “popor-lichea”.
CTP pentru cotidianul.ro:
“Ne amăgim şi cred că Gabriel Liiceanu se amăgeşte şi ne amăgeşte. Şi ne amăgim şi noi; şi eu m-am amăgit cu această idee: că de vină pentru gradul mare de lichelism al acestui popor este comunismul. Acest lichelism nu ţine în mod esenţial nici de comunism, nici de capitalism.”
“Aceste lichele nu sunt generate numai de comunism, sunt structuri fundamentale putrede în acest popor, care generează astfel de creaturi, după părerea mea, în orice tip de orânduire şi în orice tip de context social.”
Bun titlul din Cotidianul… Adica, starea lichelei de Gabriel Liiceanu la 18 ani de la Apel! Ha. ha, ha! Dupa cum poate stiti, am un proces cu tovaraselul Liiceanu. “Ganditorul” m-a dat in judecata si mi-a cerut 1 miliard despagubiri – in spiritul sprijinirii libertatii cuvantului – pentru ca, intr-un editorial, exprimandu-mi propria opinie, conform Constututiei Romaniei si Declaratiei Universale a Drepturilor Omului, am scris ca a fost un profitor al tuturor regimurilor si un rasfatat al Securitatii. Dupa parerea mea, cineva, oricine ar fi el, care primea pe vremea regimului comunist o bursa in RFG si apoi se intorcea in Romania comunista si apoi continua sa faca turul Europei Occidentale, si iar se intorcea si iar pleca, frecand menta pe la Institutul de Filosofie si, dupa ce l-a tras un alt turnator dupa el, la Institutul de Istoria Artei, si care, dupa 1989, primeste pe mana, de la Ion Iliescu-KGB Editura si tipografia Partidului Comunist Roman, este mai mult decat un profitor si mai mult decat un rasfatat al Securitatii. In procesul contra libertatii presei intentat de “filosof”, care pe o scara valorilor publicistice mondiale nu face nici cat un scuipat de-al lui Larry Flint, l-a reprezentat puscariabilul Valeriu Stoica, fost procuror militar in vremea regimului comunist, la Timisoara, fost ministru corupt al Justitiei dupa 1989, banuit de musamalizare a traficului de copii vii pentru organe – conform presei, nu? – fost complotist cu Adrian Nastase si Mihnea Berindei impotriva CDR si, in curand, fost avocat. Guess what: cu ajutorul unei judecatoarea corupte – vorba lui Basescu – am pierdut in prima instanta. Sa va mai spun ceva? Aceasta judecatoarea, expresie a “Justitiei romane” mi-a interzis dreptul la aparare; nu mi-a dat voie sa prezint dovezile: nici macar o proba, nici macar un martor. A zis ca “n-are nevoie”. Sa vedem cand o sa ajunga in ancheta CSM daca o sa aiba ea nevoie de ceva… Cazul a fost trimis spre consultare prietenilor din Europa si Statele Unite. Mi s-a spus ca, numai din ce exista pana acum, dupa Curtea de Apel si eventual, CEDO, procesul “Liicheanu contra presei libere” o sa ajunga in cazuistica internationala a atacurilor la adresa libertatii de expresie intr-o tara post-comunista. Cam atat despre Liichea. Mai multe, la Apel. Ha, ha, ha!
“Gabriel Liiceanu: “Din nou despre lichele” 12 Mai 2008 111 comentarii Marţi, la ora 17.00, cotidianul.ro publică un text cutremurător al lui Gabriel Liiceanu despre lichelele de astăzi”. – zice haita.ro ca reclama pentru epigonul sef al batranului legionar Noica. Sa mori de ras nu alta. Impostorul numarul 1 al fenomenologiei prin aschiere mai produce o bomba cu rahat. Nu se mai satura odata!
In imagine: ideologul sef al Conjuratiei 322, madam Zoae Petre, cantand la acelasi microfon cu Hegel Marcellino zis si Marx Siegfried
June 11th, 2010 
VR 
Informare
Posted in 
Tags: 
