Posts Tagged ‘liviu cangeopol’

Cazul Patapievici-ICR. Liviu Cangeopol: COMANDAMENTUL POMENII

Viata de artist nu e lesne de trait. De cand se stie, intelectualul roman, in special scriitorul, a fost inhamat la teleguta Puterii, fie direct, precum cronicarii moldoveni, fie prin intermediul institutiei de cult religios, al vreunei publicatii, asociatii, cenaclu, uniuni, edituri, fundatii cultural-stiintifice ori al unui partid politic. Inainte ca hoardele comuniste sa descalece de pe tancurile sovietice, scriitorii patriei erau stimulati sa-si vada de-alelor, adica sa scrie, cu ajutoare primite in functii bine remunerate ori premii in obiecte si laude.

Dupa descindere, partidul unic a aflat de la consilierii sovietici cat de importanta e forta cuvantului (ce a fost revolutia bolsevica altceva decat o seama de orori teroriste investmantate in fraze sforaitoare?). Pentru a rezolva posibila amenintare, conducerea superioara de partid si de stat a aplicat doua tactici majore: suprimarea fizica a intelectualului ori inregimentarea sa fie in oastea propagandei de partid, fie in cea a colaboratorilor Securitatii (de regula, complementare). Dupa ce elita intelectuala a patriei a fost decimata (prin emigrare, Canal ori compromis), strategii alfabetizati ai partidului au decis ca o bucata de zahar fluturata din cand in cand pe sub nasul intelectualului roman nu ar aduce niciun prejudiciu.
Cei care cantau partidul erau coplesiti cu onoruri, vile confiscate de pe la boierii alungati, sejururi gratuite in statiunile montane ori de pe insoritul Litoral, butelie plina la scara, limuzina cu sofer si acces la fonduri aproape nelimitate prin uniunile de creatie. Oleaca lichea sa fi fost, trai neneaca pe banii multimii pe care erai pus s-o prostesti! Chiar si pentru cei deficitari la texte festiviste, dar iute susurand in tonul discret al notelor informative, se gasea cate un ciolan de ros. Un semi-poet iesean si-a explicat candva visul de marire literara: sa ajunga membru al Uniunii Scriitorilor, ca sa poata merge pe la diferite cenacluri satesti, sa bea si sa manance pe rupte (visul i s-a implinit, azi e alcoolic).
In cadrul programului “democratia de partid”, fusesera organizate doua tabere: a scriitorilor pupatori de mana comunista (condusi de Eugen Barbu) si a celor “demni”, recunoscuti prin aceea ca erau laudati de la microfonul Europei libere ca manifestand curaj si eleganta (reprezentati de Nicolae Manolescu si Augustin Buzura). De primii se stia de pe atunci cat sunt de ticalosi (calitate ce nu a fost dezmintita in conditii democrate); despre cei din tabara “demnilor” s-a aflat ce hram purtau abia dupa evenimente (cand dosar dupa dosar au cazut din inalturi la picioarele multimii uluite: Alexandru Paleologu, Stefan Augustin Doinas, Mircea Iorgulescu, Darie Novaceanu, Augustin Buzura, Eugen Uricaru etc. etc.). Despre minusculul grup format din creatori fara dare de limba de lemn la fundul partidului iubit nu are rost sa mai vorbim: ei sunt in continuare injurati de membrii ambelor brigazi, chiar daca vremurile s-au schimbat (termen de referinta: Paul Goma).
Securitatea a vazut ca nu-i rea colaborarea cu scriitorii sarguinciosi intru cretinizarea maselor de la fata locului, asa ca si-a frecat palmele si a infiintat Asociatia Romania, care sa se ocupe de emotiile patriotice ale romanului de pretutindeni, cat si de foamea sa pentru buna literatura de propaganda nostalgista. Numai cei mai curatii dintre cei mai recuperati scriitori aveau dreptul sa colaboreze la publicatia Tribuna Romaniei, unde, probabil, si femeia de serviciu avea grad de capitan (bunul de tipar era dat de generalul Pacepa, adjunct al DIE, serviciul de spionaj si diversiuni externe al patriei ceause).
Deci asa, pana la urma, carevasazica: Carmaciul s-o rostogolit cu elicopterul, sistemul a fost dislocat cu kaghebeul, artistii odiosi si-au avut momentele lor de panica si de scuipat, din cativa pumni, tara s-a trezit la o noua realitate. Cum minunile nu au viata lunga, patria a adormit repede la loc. Dar democratia de partid a fost extinsa, la fel si cea a breslelor subordonate in peisaj. Din cenusa vechii institutii de imbrobodit exilul, Ion Iliescu a ctitorit mandra Fundatie Culturala Romana, pusa sub presedintia lui Augustin Buzura (care purta in ranita de mic bastonul de colaborator). }n 2003, institutia este rebotezata cu numele a ceea ce azi nu ne mai oprim sa admiram cate scandaluri produce in presa de specialitate: Institutul Cultural Roman. Dupa ce Traian Basescu a venit la putere, numitul Buzura a fost schimbat cu numitul Patapievici (care nu va face azi tinta niciunui atac vicios, politic ori doar “manipulatoriu si fals”).
Ce e rau in toate acestea? }ntr-o tara in care cotidianul Adevarul a numarat peste 50 de limuzine Rolls-Royce nou-noute si 150 de Bentley, in care averea demnitarului creste precum nasul lui Pinocchio la detectorul de minciuni, iar Adrian Nastase da cu tifla legilor bunului simt cu ajutorul forului legislativ in vazul lumii, de ce n-ar avea si intelectualul sarac dreptul la ciubuc? Iar cei mai instariti, la calatorii in strainatate, contracte de editare finantate de la Bucuresti, marketing pe banii… ei na… celor pusi sa-i distribuie in numele… cum ii spune… Cand criteriul artistic este atat de vag, inlocuirea lui cu legatura de haita este salutara si de inteles pana la un punct nevralgic. Ce constituie un rau cu adevarat primejdios este ca intelectualii stipendiati de ICR se comporta ca niste mercenari ai foamei si ies cu ghioaga la drumul mare in sprijinul canoanelor pe care le detesta.
Sa fi fost menirea ICR de a santaja si de a tine in subordine prezidentiala ceata artistilor flamanzi cu potential guraliv? Dupa ce Traian Basescu a redat demnitatea presei, injurand-o mai cu elan pitoresc decat predecesorii, acum se lucreaza cu folos la retrocedarea in natura turistica a demnitatii intelectuale a patriei, pe ochi frumosi.
Cine s-a luat de gafele (ca sa nu le spunem: crimele, ororile, ciocoismele) conducerii ICR s-a luat de toti beneficiarii institutiei de azi si de cei ce maine vor rade la Soare (capitanul). Cine s-a luat de ei s-a luat de, in ordine: patrie, arta, inteligenta, bun-gust, stabiliment, servicii secrete, istorie, civilizatie. Criticii lor: nazisti care acum se ineaca de la o mica svastica, perversi care se impiedica de-un falut, atei care deplang batjocorirea religiei, nationalisti care au fugit din patria natala si ziaristi care l-au asasinat pe Ioan Petru Culianu (lui ce i-ar mai fi placut de excursia carturarilor SIE in Germania, cat si nivelul artistic al stupizeniilor expuse pe Hudson!). Nota pentru un aparator: Cand oamenii Securitatii (sa nu uiti, maestre Perjovschi!) l-au asasinat pe I.P. Culianu, publicatiei New York Magazin ii mai trebuiau cinci ani pana sa se infiinteze.
Uneori conteaza cauza, alteori, mijloacele. Cateodata, niciuna. Atat de bine au fost transpuse idealurile intelectualilor ceausini in clonele lor democrate, incat nu mai intelegi ce vor, decat goana dupa bucatica lor de mamaliga bugetara. Printre avocatii de sezon ai ICR am depistat indivizi care si-ar vinde si mama pentru o excursie in Filipine ori o bursa in Spania si care ii dispretuiesc atat pe artistii grafitieni expusi, cat si pe securistii savanti. Nu e normal ca acum sa sara ca un caine credincios in apararea lor, de dragul profitului de maine? Nu ar trebui sa fie, cu niciun chip, dar uite ca se intampla.
E o crima sa-ti tradezi prietenii, sa-ti torni colegii, sa devii o lichea pentru un pumn de bilete de tren. Dar e o cumplita greseala strategica sa-ti abandonezi crezul artistic de dragul unei institutii care maine s-ar putea sa cada in mainile unui creator aflat in slujba unui partid rival, caruia sa-i placa primitiva pictura flamanda si somnolentul Brahms, nu doar smecheria iute si prestigiul academic cu gust ranced de dosar secret.
New York Magazin
24 August 2008

Reduta lui Patapievici

de Liviu Cangeopol
Comentând reacţiile publicate în presa română pe marginea pseudoexpoziţiei culturale organizate recent la New York de către Institutul Cultural Român (ICR), Liviu Cangeopol (n.r. – emigrat şi stabilit în SUA din 1989, unde colaborează la publicaţiile “New York Magazin” şi “Romanian Times”, fiind unul din membrii Grupului disident de la Iaşi, autor, împreună cu Dan Petrescu, al cărţii de samizdat “Ce-ar mai fi de spus”) subliniază, într-un text extrem de acid publicat astăzi în exclusivitate în “Curentul”, că “e ruşinos că intelectualii de elită ai patriei se solidarizează atât de virulent cu un funcţionar mediocru ca H. R. Patapievici ori cu impostori siniştri precum Sorin Antohi.
Catalogând expoziţia organizată de ICR în inima capitalei culturale a lumii, New York, drept un eveniment “cu măscări şi carenţe artistice”, Liviu Cangeopol critică dur reacţiile pro-Patapievici ale unor aşa-zişi intelectuali şi atrage atenţia că adunătura “profitorilor stipendiaţi prin fondurile ICR devine pe zi ce trece la fel de odioasă precum cea a gogoşarilor culturali de pe vremea înaintaşilor”.
Considerat cel mai rafinat analist politic al Exilului, Liviu Cagenopol a fost unul din cei şapte intelectuali cărora, la 18 decembrie 2006, în discursul prilejuit de prezentarea Raportului Tismăneanu, Traian Băsescu le-a elogiat gestul de a se ridica direct împotriva lui Ceauşescu.

***

Un avantaj paradoxal de care se bucură impostorii de calibru înalt este luarea succesivă a proastelor decizii, pentru că ultima o va eclipsa întotdeauna pe precedenta. Este exact ceea ce s-a întâmplat recent cu direcţia Institutului Cultural Român, care, după ce a oripilat puţina decenţă rămasă în patria dâmboviţeană prin trimiterea peste hotare a doi agenţi secreţi deconspiraţi, Antohi und Hoisie, a organizat o expoziţie cu măscări şi carenţe artistice în inima capitalei culturale a lumii, New York City. Scandalul prăşit în jurul falusurilor groteşti, al svasticilor discrete, atitudinilor desacralizatoare şi al fecalizărilor moderniste a captat atenţia cotidianelor centrale mioritice, adumbrind râvna exportului pataveric de securitate în eterna tradiţie comunistă.
Pentru unii, terfelirea culturii unui popor aflat în lungă suferinţă este un afront major. Încercăm şi noi să scoatem capul în lume, după ce dictatura ceauşistă interzisese expunerea puţinelor valori autentice, şi reuşim să demonstrăm numai cât de prost digerată este libertatea democraţiei impuse.
Ca în parabola bruegheliană a orbilor ţinându-se de mână, reprezentanţii elitei naţionale văd în precaritatea şuşanelei new-yorkeze fie un bun prilej de a se gudura pe lângă responsabilii călătoriilor plătite peste hotare, fie reiterarea loialităţii de castă nouă, care măcar prestigiu acceptat le va aduce (concretizat în alte şuşanele). Ca într-un coşmar fără sfârşit al pervertirii bunului-simţ, avocaţii turistici ai ICR au ridicat în slăvi calitatea artistică, îndrăzneala modernă, deschiderea simbolică a exponatelor.

Traian Ungureanu – rapsodul uteciu

Cum săptămânalul “New York Magazin” şi-a permis să publice opiniile personale (la care, potrivit definiţiei date democraţiei, oricine are dreptul) ale câtorva români din exilul american, vestitul publicist sportiv cu veleităţi filosofice Traian Ungureanu, el însuşi desţărat londonez, sare la gâtul criticilor amatori cu o virulenţă pompoasă, comică şi incoerentă (“Cotidianul”, 6 august 2008). Tributar unui maniheism de haltă riverană, analistul băsesc (care a cântat atât de frumos realizările preşedintelui rotit încât s-a trezit în poală cu o numire de ambasador în Marea Britanie – dejucată de clica parlamentară a bandei operative adverse) consideră, în logica unor argumente păstrate la secret, drept alternativa unică la “streetartul” etalat la Misiunea Română de la New York “socialismul cultural românesc, amestec vorbitor de folclor falsificat, viclenie şi kitsch patriotic.”
După ce îi cataloghează pe cei care au îndrâznit să se îndoiască de discernământul patavicios drept emanatorii unei “cacofonii surmenate de neştiinţă” şi preoţi ai “frăţiei nămoloase a betonului tricolor”, câteva rânduri mai la vale, fostul rapsod uteciu îşi lasă, totuşi, o portiţă de scăpare canonică: “Streetart e sau nu artă serioasă. Personal, cred că nu e nimic mai mult decât un moment prelungit de relaxare şi joc al puştimii de ghetto urban. O experienţă ce va trece, probabil, fără să zgâlţâie marea artă, dar şi ceva teribilist la modul pueril-inofensiv.” Uitând, câteva paragrafe mai încolo, despre ce perorase până atunci, Traian Ungureanu îşi contorsionează iarăşi viziunea artistică: “Bineînţeles, asta nu înseamnă decât că valoarea irită”. Sărim peste deficienţele sintactice, ca între emigranţi (de regulă, cronicarul scrie mai îngrijit) şi iată-ne la ce ne-a mai rămas să alegem: fie naţionalismul de beton tricolor, fie cretinismul pretenţios al puştimii de ghetou.
În virtutea aceleiaşi sărace oferte şi bazat pe informaţii care scapă ochilor muritorului de rând, Traian Ungureanu conchide că “o cedare ar readuce în ICR New York ştergarele, şpriţurile, mitocănia şi anonimatul deplin”, “traficul cu sarmale şi şezători, patronând chermeze tovărăşeşti, pe post de actualitate culturală românească”, “hotel de şpriţuri şi bancuri băieţeşti”, “chermezele”, “simţul şezătorist”, “autism naţional cârciumăresc”, “bastion personal de petreceri şi distracţii oftate.” Mă opresc aici. Ca valetuţ dedicat stăpânului de la Cotroceni, Traian Ungureanu ar trebui să fie mai prudent cu sarmalismul pe scări, căci ar putea jigni mega-bădăranii din propria ogradă, descriindu-le cu şarm umflat modul de viaţă cotidian. Care să fie obiectivul, însă?
În cheie cumetrial-artistică, în ultimii ani a apărut la noi o cireadă de intelectuali mânaţi de niciunde, puşi să ne persuadeze că taica Băsescu este primul preşedinte cu adevărat democrat şi anticomunist al românilor (până ce va clama şi el că a fost înfrânt de serviciile secrete), blagoslovind naţiunea cu instituţii, în sfârşit competente, oneste şi credibile. Că lucrurile se află pe făgaşul cel bun. Că e doar o chestiune de timp ca să ajungem la mal cu fruntea sus. Că ne vom elibera definitiv de sub jugul securist.
Ironic, însăşi prezenţa lui Horia Roman Patapievici la cârma ICR neagă impetuos toate aceste promisiuni. Casta profitorilor stipendiaţi prin fondurile ICR devine pe zi ce trece la fel de odioasă precum cea a gogoşarilor culturali de pe vremea înaintaşilor. Toţi cei care au sărit urlând în apărarea stimatului Patapievici au beneficiat de plimbări şi facilitări expoziţionale ori editoriale pe banii statului, obţinuţi din taxele plătite de cei pe care noii ciocoi atât de vădit îi dispreţuiesc.
Ne întoarcem la scandalul anterior, generat de moralitatea în derivă a celui care se ruşinează că este român şi susţine că limba ce-o vorbim ar trebui folosită numai pentru înjurături (nu şi-a ratat Traian Ungureanu adevărata ţintă?).

Sorin Antohi – profesorul de minciuni

La 4 august, “Cotidianul” dădea de ştire că renumitul şarlatan în serie Sorin Antohi a mai comis o fraudă intelectuală, dându-se drept asociatul unui institut ai cărui angajaţi n-au auzit de el (“Arbor Mundi. Institutul pentru Studii Avansate de Umanism Intercultural” din Bochum, Germania) şi director al unuia de care nu a auzit nimeni, “Research Institute Orbis Tertius” din Bucureşti, compus din… Sorin Antohi şi câţiva studenţi. După doctoratul său dovedit ca inexistent şi cele trei cărţi tipărite pe care nu apucase să le scrie, atribuirea acestor noi calităţi denotă patologicul. În urmă cu doi ani, Sorin Antohi a spus că regretă prostia de a se fi împăunat cu un titlu pe care nu-l avea. Însă acum recidivează. Dacă ieşi din sfera psihiatriei, nu mai înţelegi nimic…
Mitoman, fraudulent, impostor, turnător şi lipsit de caracter, oricum aţi vrea să-i spuneţi, Sorin Antohi, ca orice debil, n-a încercat decât să vadă – vorba oportunistului obraznic de la noi – până unde-i merge. După ce şi-a recunoscut păcatul turnătoriei, prietenii au sărit pe el şi l-au sufocat cu pupături (în sfârşit, era unul de-al lor!), iar după ce a fost depistat că nu deţinea niciun titlu doctoral, aceiaşi colegi s-au repezit să declame că ar putea avea zece. Iar acum, dl. Patapievici susţine că Sorin Antohi este un intelectual de mare clasă, pe care nemţii înşişi l-au solicitat să le lumineze ignoranţa, chiar dacă nu a fost chemat să predea un curs despre istoria ilustrată a imposturii academice ori a decăderii morale. Cum să stai acasă să mori de foame şi de lipsa consideraţiunii generale când ai astfel de oportunităţi?
E ruşinos că intelectualii de elită ai patriei se solidarizează atât de virulent cu un funcţionar mediocru ca H. R. Patapievici ori cu impostori siniştri precum Sorin Antohi şi continuă să ignore seniorial existenţa celui mai nedreptăţit şi important scriitor român, trăind în sărăcie şi uitare la Paris (o, ce-l va mai decora tov. Băsescu după ce nu va mai fi printre noi!).
Rămânerea lui H.R. Patapievici în fruntea ICR este un scandal care le însumează şi le depăşeşte pe celelalte două. Într-un fel, le umbreşte. Aşa cum existenţa atâtor gunoaie pe grumazul ţării diminuează până la ridicol nenorocirea patapee.
Orbi, neputincioşi, ori doar îndrăcit de îndărătnici, continuăm să înălţăm coloana infinită a nesimţirii româneşti în spatele sofismelor soporifice. În oglinda taberei adverse, conştiinţa tuturor pare curată. Ceilalţi sunt ceva mai ticăloşi. Dar nu cu mult, ca să nu se surpe ctitoria marxistă. Modulul de deasupra îl face suportabil pe cel de dedesubt, care îl sprijină pe următorul. Echipele culturale în competiţie au rolul ofiţerului bun contrapus celui rău, în timp ce Horia Roman Patapievici s-a baricadat pe termen lung în reduta conflictului de interes: din poziţia pe care o ocupă, contribuie şi el la perpetuarea blestemului naţional, pe care atât de meşteşugit îl înjură în cărţile sale.

NOTA REDACŢIEI: Nu rataţi al treilea episod al lui Mihail Marin despre “Cazul Patapievici”, după “Războiul agenţilor secreţi” şi “Tradiţia trădării”: “Reţeaua profitorilor”, care va apărea în curând în paginile cotidianului nostru.

Liviu Cangeopol face rechizitoriul lui Antohi si al gastii din spatele lui

Luni, 5 septembrie, Cotidianul a publicat o lunga, cinica si incoerenta spovedanie a renumitului carturar Sorin Antohi, in care acesta isi cerea iertare de la prieteni si gura-casca pentru ca, in urma cu 30 de ani, se lasase recrutat de Securitate. Pentru multi dintre cei care fusesera implicati in viata literar-studenteasca a Iasului anilor ’80, vestea nu poate constitui o surpriza decit pentru amnezici. Pentru cercul nostru de atunci (format din Luca Pitu, Dan Petrescu, Tereza Culianu, Dan Alexe, Liviu Antonesei, Dorin Spineanu si altii) nu era un secret ca Sorinel cazuse in oala delatiunii. Pentru un om care nu ascundea ca intrase in partid doar pentru a-si netezi cariera, inrolarea in structurile Securitatii era fireasca. Pentru mine, surpriza confesiunilor antohiene vine din reactiile iscate.

La ora la care scriu aceste rinduri, cu exceptia lui Dorin Spineanu, care l-a fragezit usor in Flacara Iasului, si a lui Luca Pitu, tragindu-i doua palme cu scuze in Observator cultural, prietenii lui Sorin Antohi mai recenti si de odinioara i-au plins in hohote pe umeri ca unui brav erou plecind la moarte pentru binele colectiv. Ai fi tentat sa spui, cititorule, stergindu-ti o lacrima: ce surplus de noblete! O noblete, e drept, pe care n-au manifestat-o fata de alti reprezentanti ai lumii in care ne invirtim. Pentru ca Paul Goma a facut greseala de a publica pe Internet o scrisoare menita uzului privat, exercitindu-si si dreptul inalienabil de a-si exprima indoieli asupra gradului de adecvare a numirii lui Vladimir Tismaneanu in fruntea unei comisii menite sa redacteze un text de condamnare a comunismului, a fost expulzat instantaneu pentru obraznicie. In aceeasi comisie fusese cooptat si Sorin Antohi. Iata ce a declarat Vladimir Tismaneanu la citirea marturisirii de imbrobodire: „Pentru mine, Sorin Antohi a fost si ramine un prieten drag, un om al spiritului, un democrat convins“.
Nimeni dintre prietenii spovaduitorului nu pare a sesiza doua detalii tehnice extrem de semnificante: autodemascarea, venita cu o intirziere de peste 30 de ani, a fost fortata de iminenta dare in vileag, in urma unei scrisori deschise adresate de Asociatia Civic Media presedintelui tarii, premierului si Parchetului General, prin care se atragea atentia asupra existentei a „cel putin doi fosti informatori ai Securitatii“ in Comisia Tismaneanu.
Celalalt amanunt este legat de faptul ca autodemascarea a avut loc in termenii impusi de inculpat: dezvaluirile sale sint vagi, incomplete si manipulatoare, cu aprecieri capabile sa-l puna intr-o lumina pozitiva (notele sale informative erau, de fapt, laudative la adresa subiectilor, de unde s-ar deduce ca, departe de a le face rau, i-a ajutat turnindu-i!). Inculpatul a promis ca va reveni cu amanunte (strinse intr-o carte).
O analiza atenta a confidentei (scrisa in pripa) arata ca „victima“ este departe de inocenta cu care incearca sa se aureoleze. Din greseala, scapa la vale obiectul primei sale turnatorii: luat de duhul deculpabilizarii, Antohi dezvaluie ofiterilor securisti ca profesorii sai vazusera cu ochi buni publicarea revistei care a iscat probleme (banuim ca nu le-a venit deloc moale). De la „v-am turnat, dar am fost cu voi“ si „regret ca nu mi-am manifestat opozitia“, zisa autodemascare nu este decit o noua incercare de manipulare. Ca reuseste nu-i decit partial meritul lui.
Una din reactiile cele mai improprii o datoram lui Liviu Antonesei, care scrie: „Am fost socat de cele prin care a trecut“. Ai impresia ca n-ai citit bine. Prin ce a trecut? Prin corvoada de a fi uns redactor-sef al revistei Dialog, cind multi dintre noi abia aveau drept la semnatura? Ca a fost ajutat sa obtina post in Iasi intr-o institutie cu care nu avea nici o tangenta (ea – istorica, el – filolog), cind cei mai multi dintre noi (inclusiv Dan Petrescu) nu gaseau de lucru nici pe santier? Ca a fost ajutat sa calatoreasca in Germania Federala cind noi am fi fost bucurosi sa fim lasati pina la Chisinau? Ca si cu alte ocazii, elita tarii intoarce problema pe toate partile, dar strimb pina la ridicol. Cei induiosati de marturisirile mucenicului Valentin (numele de cod al eroului) admira barbatia, caracterul inalt al autodemascarii.
Ce bine ar fi, zic ei, ca orice unealta a Securitatii sa urmeze exemplul dlui profesor si sa-si puna cenusa in cap! Cind ei ar trebui sa viseze la reversul istoriei: ce bine ar fi fost daca nici un individ n-ar fi cedat presiunilor Securitatii! Dar isi face el cu adevarat mea culpa? Prima conditie ar fi sinceritatea.
Il cunosc pe numitul Antohi Sorin de prin 1974, cind se afla inca in civilie. Era un tip inteligent, cu simtul umorului, care practica arta cititului cu asiduitate. Probabil ca ar fi facut cariera si fara sa se fi inregimentat in cea mai odioasa armata a terorismului de stat din istoria lumii. Dar el avea indoieli. E posibil ca racolarea sa se fi petrecut in termenii descrisi de el (in urma publicarii unei reviste scolare cu tenta ironista la adresa realizarilor, securistii au tabarit pe el si pina nu l-au vazut cu epoleti nu s-au lasat).
Personal, am avut primele dubii asupra racolarii pe baza intuitiva, pentru ca era un tip uleios, fals si manifestind o nesanatoasa dorinta de parvenire (pentru a-si asigura bunul mers al carierei, Sorin Antohi a recurs la doua stratageme de oportunism clasice: a intrat in PCR de buna voie si s-a casatorit cu fiica secretarei rectorului Universitatii – ceea ce i-a atras un rind de critici din partea celor din anturaj, cit si porecla de Ginerel Opportunitki, data de Luca Pitu). „Daca as rupe prietenia cu Sorin Antohi, ar insemna ca Secu’ si PCR sa cistige partida“, a lovit Liviu Antonesei problema in moalele capului. Din pacate, Secu’ si PCR au cistigat partida atunci, cind oameni ca Sorin Antohi au crezut ca sistemul va dainui si ca ei, prin ticalosie, isi vor aranja un loc caldut in perimetrul lui. Partida este cistigata si acum, prin faptul ca o mina de oameni care doreau sa treaca dirji luptatori anticomunisti manifesta o slabiciune cel putin de neinteles. Dan Petrescu, temutul disident de odinioara, zice: „Avem de-a face cu un document uman cutremurator si unic“. Unic? E o anticipare hazardata, caci vor mai fi, chiar din cercul domniei sale. Cutremurator? El banuia de ani de zile hramul prietenului sau, dupa cum acesta singur o mentioneaza in epistola revelatoare. Uman? Dupa ceea ce ei numesc revolutie, am observat, la inceput cu uimire, apoi cu sila, cum numarul celor ce-au luptat impotriva fiarei comuniste crestea vazind cu ochii. La un moment dat, printre eroi l-am zarit si pe acest Vasile Roaita de Onesti.
Pina la plecarea mea din tara, care a avut loc pe 22 septembrie 1989, o singura data l-am vazut pe Sorinel punind umarul la disidenta, sarind sprinteior de pe trotuarul pe care ma aflam pe celalalt, pe strada Cuza-voda, de era sa-l calce si tramvaiul. Sa fi fost una din manifestarile sale anticomuniste, prin aceea ca sursa evita scrierea unei noi note catre Securitate?
Dupa ce ani de zile au incercat sa-i convinga pe romani cit de blamabile sint calitatile de comunist, securist si, in primul rind, coada de topor sub haina de prieten si dupa ce au militat pina la satiu pentru deconspirarea acestora, iata-i acum incercind sa demonstreze contrarul, cu o pasiune demna de un salariu mai bun. Probabil ca multi dintre cei care n-au devenit turnatori au acum motive de regret. Lui Sorin Antohi i-au trebuit mai bine de 30 de ani de minciuna pentru a se desparti de Satana. Cu aceasta vechime ar putea iesi la pensie cu grad mare si o suma frumusica. Generalul Pacepa, de exemplu, n-a stat in Securitate decit 27 de ani.
Intreaga poveste are un aer de terorism arab. Sorin Antohi s-a dus in mijlocul pietei si si-a detonat propriul trecut. Odata cu el, de apele ingalarii au fost luati toti cei din jurul lui.
Imediat dupa evenimentele din decembrie, Sorin Antohi a fost facut director in Ministerul Educatiei si Invatamintului, pe baza prieteniei cu Dan Petrescu si cu mine, de unde si-a aranjat o functie de profesor la Catedra de Istorie din cadrul Universitatii Central-Europene din Budapesta, este numit in diferite comitete si comitii, patineaza pe ecranul televizorului cu supletea unui supozitor si bate cimpii cu gratie culturala in revista 22, crema natiei face zid in jurul lui ca la Oituz. Si, vorba lui Luca Pitu, nu toate pe nedrept. Este el un om de plins?
Nu cere nimeni sa curga riu singele razbunarii. Dar nici plecaciuni la picioarele celui ce si-a tradat prietenii si tineretea. In loc sa se desparta Sorin Antohi de trecutul sau rosu, v-ati apropiat voi de el. In genunchi si cu mina intinsa. Raul facut de el acum este mai mare ca atunci. Voi il plingeti pe un delator odios? Cite lacrimi va mai ramin pentru cei care n-au pactizat si au suferit? L-ati fi putut ierta in sinea voastra, l-ati fi putut imbratisa in particular, dar nu in public. Ati incercat sa deveniti ca personajele lui Dostoievski, abisale, cristice si impredictibile, dar v-ati cufundat si mai mult in mlastinile caragialiene.
Obosit si scirbit, mai am un singur dor in ceea ce va priveste: cum nu mai aveti nimic comun cu cei care ati fost (ori macar pareati a fi), va rog sa ma excludeti definitiv, retroactiv si exhaustiv din zisa disidenta ieseana. Ca si cum nici n-am fost. Ca si cum nici n-ati existat. Daca atunci era o mindrie, azi este o rusine. Pe locul meu il puteti aseza mai bine pe Sorinel Antohi. Care si-a mai ris o data de voi…

7 septembrie 2006
Flacara Iasului,
Sambata, 9 septembrie 2006
Powered by WordPress

toateBlogurile.ro

customizable counter
Blog din Moldova