De ziua lui Mircea Eliade (9 martie 1907) Ziaristi Online publica o colectie de marturii si informatii mai putin cunoscute despre viata si moartea sotilor Eliade, relatate la prima mana de Stelian Plesoiu, un fost student al Universitatii din Chicago care a avut sansa sa petreaca mai multi ani alaturi de geniul roman al secolului XX, cel care s-a autodefinit drept “un subiect si un agent al Istoriei”.
Fostul om de casa al lui Mircea Eliade dezvaluie: “Sotii Eliade au sfirsit in mizerie”
TARA românească s-a împărţit în două tabere pe o chestiune foarte arzătoare şi la ordinea zilei. Este vorba, după cum ştiţi, de primejdiile care ameninţă „personalitatea”. Oamenii care conduc de la război încoace destinele acestei ţări — şi care au izbutit, printr-o democraţie mai mult sau mai puţin perfectă, să solidarizeze destinul României cu Albania şi Afganistanul — au dat semnalul de alarmă: „personalitatea este în primejdie!” Ni se pregăteşte „dictatura”, se instaurează „anarhia”! România s-a trezit peste noapte o ţară plină de personalităţi. Toţi deputaţii, toţi fericiţii consiliilor de administraţie, toţi învîrtiţii trusturilor, toţi candidaţii la ministere şi subsecretariate de stat, toţi rataţii şi ambiţioşii, toate lepădăturile vieţii politice, toţi veneticii, toţi linguşitorii şi toţi imbecilii — cer intr-un singur glas: dreptul de a gindi prin ei înşişi şi libertatea „personalităţii”.
Dreptul de a gîndi? Dar l-au avut douăzeci de ani şi, după cîte ştiu, îl mai au încă. De ce nu se hotărăsc odată să se folosească de el? Să ne convingem şi noi, ceştilalţi, de ce-am putea pierde într-o bună zi, de operele splendide, de gîndurile curajoase şi originale pe care “dictatura”, zice-se, ţinteşte să le sugrume.
Politicianismul românesc apărător al personalităţii şi al dreptului de a gîndi 1 Se poate oare cinism mai dezgustător sau imbecilitate mai crasă ? Oamenii învechiţi în rele, care au cârmuit această ţară douăzeci de ani, se opun tineretului românesc în numele „libertăţii” şi al „personalităţii”. Dar ce „personalitate” din generaţia focului a fost promovată, ajutată, ridicată pe scut de către politicianismul românesc? Ce-au făcut politicienii cu un Lucian Blaga — care este, într-adevăr, o personalitate? Ce campion al “personalităţii” a ajutat pe Camil Petrescu, în lupta sa de 15 ani pentru primatul inteligenţei şi al valorilor personale? Care dintre oamenii noştri politici a făcut ceva pentru Perpessicius, Ştefan Neniţescu, Aron Cotruş şi celelalte personalităţi ale generaţiei frontului? După cîte ştiu, nici un politician n-a oferit lui Camil Petrescu, bunăoară, un departament pe care să-l conducă.
Au fost promovate în primele rînduri nulităţile, toţi semidocţii şi şnapanii vieţii publice, toate conştiinţele ieftine, toate spinările flexibile, toţi slugoii din Levant. Niciodată, de la fanarioţi încoace, clasa politică dominantă n-a cunoscut o perioadă de mai înspâimîntătoare degradare morală, de atroce sterilitate spirituală. Ne vor trebui generaţii întregi de martiri şi de eroi, ca să putem şterge de pe obrazul acestei ţări ruşinea de a fi suferit, atîţia ani, discursurile unor măturători patriotici de limbă franceză şi ale unor nemernici alcoolizaţi, la care nu ştii ce vină e mai gravă: trădarea sau imbecilitatea!…
Este o glumă sinistră să auzi pe cei mai bicisnici oameni creaţi vreodată de politica românească, vorbindu-ţi de „personalitate”. Nu la „personalitate” se gindesc sărmanii, ci la nemernicele lor şperţuri, la şampania şi cocotele pe care nu le vor mai avea, la vanitatea lor insultată, la orgoliul lor rănit. Nu vor mai fi purtaţi pe braţe (100 lei perechea), nu vor mai putea bate cu pumnul în masă în faţa unei săli de partizani răguşiţi, nu vor mai auzi urale, nu vor mai avea maşini, nici apartamente luxoase, nici cocote, nici fracuri albe. Nu vor mai avea — nădăjduim! — nici una din aceste multe şi criminale plăceri ale „luptei politice”, care le satisfac astăzi vanitatea şi vidul lăuntric pe care ei îl numesc „personalitate”. De asta ţipă ei, şi protestează, şi ameninţă, şi uneltesc. „Anarhia” de care se tem ei înseamnă, în primul rînd, restabilirea adevăratei ierarhii; în care bestiile, imbecilii, vanitoşii şi trădătorii vor fi numiţi cu adevăratul lor nume, fără să se mai poată scuza că sînt „oameni politici”.
Crede cineva sincer, că o adevărată personalitate poate fi strivită de o „dictatură”? Sâ-şi reamintească, atunci, istoria pe care o ştie. Fost-a geniul unui Galilei sau Giordano Bruno strivit de teribila „dictatură” ecleziastică? Personalitatea autentică rezistă în orice împrejurări, chiar pe rug. Nici o dictatură din lume nu poate distruge o mare şi adevărată personalitate. Aşa că, cei care se socotesc — pe drept sau pe nedrept — personalităţi, pot fi fără nici o grijă: orice s-ar întîmpla în istoria românească, geniul lor va putea rodi — dacă au într-adevăr geniu…
Şi de unde s-a răspindit zvonul că, într-o „dictatură”, toţi oamenii trebuie să gindească la fel? Să luăm încă o dată exemplul celei mai absolute dictaturi a lumii moderne — ordinele călugăreşti catolice. Nu s-a putut oare dezvolta, chiar în cadrele celei mai severe discipline dogmatice, geniul unei Thomas din Aquino? N-a fost liber Sf. Thomas să gindească din nou toată teologia creştină? A fost vreun geniu, în cadrele monasticismului romano-catolic, care să nu-şi fi putut spune cuvintul aşa cum îl gîndea? Nu există, alături de personalitatea Sfîntului Thomas din Aquino, „personalitatea” unui Bonaventura, atit de diferită? Şi, alături de ei, n-a putut creşte „personalitatea” unui Sf. Francisc, Ignaţiu de Loyola, Ioan al Crucii — fiecare dintre ei avind experienţe -şi formule diferite, personale?…
Să nu ne pierdem, deci, firea la gîndul că o „dictatură” ar putea păgubi cultura românească de atitea „personalităţi” in ape. Nu se va întimpla nimic, fiţi siguri. Fie că o „personalitate” aderă la noua spiritualitate civilă românească — aşa cum a fost cazul, în monahismul apusean, cu Sf. Thomas, Bonaventura, Ignaţiu de Loyola — fie că se refuză acestei noi spiritualităţi — întocmai cum s-a refuzat un Galilei sau un Giordano Bruno — geniul lor personal va rodi, triumfător. Să nu ne facem iluzii de puterea societăţii împotriva geniului. Societatea poate „rata” o pseudo-personalitate, un talent de mîna a doua, un geniu de mîna a zecea — dar e aproape incapabilă să suprime un geniu adevărat, o personalitate autentică. Nici natura nu poate face nimic împotriva omului creator. Newton ar fi putut fi epileptic, orb, izolat într-o insulă — şi geniul lui tot ar fi triumfat pînă la urmă. (Dacă ar fi triumfat şi In istorie, e altă problemă. Dar ţinta personalităţii este să se realizeze, pentru ea — nu să fie recunoscută şi premiată). Ni s-ar putea obiecta că exemplele teologilor catolici nu sînt concludente, deoarece ei n-au avut a lupta cu o dictatură politică. Adevărul este că nicăieri dogma şi disciplina nu apasă mai puternic, ca în cadrele teologiei şi ascezei catolice. Dacă şi Intr-o asemenea condiţie extremă „personalitatea” a putut triumfa — ce exemplu mai bun pentru intangibilitatea geniului se putea aduce? Să stăm totuşi de vorbă şi pe un alt tărîm, al dictaturii politice. Exemplul Italiei ne stă la îndemînă. Şi este cu atît mai nimerit cu cit nu va fi vorba de „genii”, ci numai de „personalităţi”, (într-adevăr, mulţi s-ar fi putut scuza: „Noi nu sîntem genii, sîntem numai personalităţi!” — conform unei vechi şi stupide confuzii).
In Italia fascistă, după cîte ştiu, a fost liber să gîndească şi să scrie şi un gînditor antifascist ca Benedetto Croce, şi un mistic neoficial ca Ernesto Buonaiuti, şi un savant apolitic, ca Petazzoni etc. In dictatura lui Mussolini, se caută „personalităţile”. Cine gîndeşte personal, este promovat în cel mai scurt timp la un rang maxim. Bunăoară, cazul foarte tînărului savant Giuseppe Tucci, profesor universitar la 28 de ani, academician la 32, director de instituţii la 36. Şi exemplele se pot multiplica. A cerut dictatura fascistă vreunui gînditor, scriitor sau artist — să renunţe la personalitate, să creeze după şablon? Le-a cerut un singur lucru: să creadă în ţara lor, în misiunea poporului italian. Lucrul acesta nu e nou. Unui catolic fervent, Papa nu-i cere să nu se ocupe de matematică, de muzică sau de literatură. Papa nu e infailibil decît în domeniul său: dogma. Un savant catolic poate scrie ce vrea în meseria lui.
Dar dacă un asemenea catolic nu mai poate adera la religia lui? E foarte simplu: e lăsat liber, să plece, cu riscul lui. O adevarată „personalitate” e liberă, dar este şi responsabilă de actele pe care le face. Einstein a plecat din Germania. A ratat, oare, Einstein? Deloc. Berdiaeff, Mereshkovski, Bulgakov — au fugit din Rusia sovietică. Au ratat oare aceşti gînditori ruşi? Dimpotrivă.
Concluziile sînt simple: şi inlâuntrul unei revoluţii spirituale sau civile, şi in afara ei — adevăratele personalităţi se pot desăvîrşi. Evident, în unele cazuri, personalităţile care se rup de comunitate şi-şi caută desăvîrşirea împotriva drumului obştesc — au de suferit. Dar de cînd suferinţa înspăimîntă o adevărată „personalitate”? Oare personalitatea, în orice timp şi în orice societate s-ar naşte, nu e menită suferinţei? A suferit mai puţin un Baudelaire decît un Albert Einstein? A fost mai suportabilă soarta lui Nietzsche decît exilul lui ThomasMann? împotriva oamenilor mari, societatea — liberală, democrată, oricum ar fi fost ea — a exercitat întotdeauna o „dictatură”. In cea mai democrată ţară din lume, Anglia, romancierul James Joyce sau Lawrence nu-şi pot tipări anumite cărţi, pe care „dictatura” fascistă le primeşte cu indiferenţă.
Aşadar, oamenii politici care-şi simt pielea în primejdie, ar putea găsi un alt pretext ca să se apere de justiţia care îi ameninţă. Adevărata personalitate nu poate fi confundată cu vanităţile, orgoliul, libertinajul şi iresponsabilitatea conducătorilor de astăzi ai destinelor unui neam întreg.
Imoralitatea clasei conducătoare românesti, care detine “puterea” politică de la 1918 încoace, nu este cea mai gravă crimă a ei. Că s-a furat ca în codru, că s-a distrus burghezia natională în folosul elementelor alogene, că s-a năpăstuit tărănimea, că s-a introdus politicianismul în administratie si învătământ, că s-au desnationalizat profesiunile libere – toate aceste crime împotriva sigurantei statului si toate aceste atentate contra fiintei neamului nostru, ar putea – după marea victorie finală – să fie iertate. Memoria generatiilor viitoare va păstra, cum se cuvine, eforturile si eroismul anilor cumpliti 1916- 1918 – lăsând să se astearnă uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor. Dar cred că este o crimă care nu va putea fi niciodată uitată: acesti aproape douăzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai că i-am pierdut (si când vom mai avea înaintea noastră o epocă sigură de pace atât de îndelungată?!) – dar i-am folosit cu statornică voluptate la surparea lentă a statului românesc modern. Clasa noastră conducătoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a făcut vinovată de cea mai gravă trădare care poate înfiera o elită politică în fata contemporanilor si în fata istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politică. Nu e vorba de o simplă găinărie politicianistă, de un milion sau o sută de milioane furate, de coruptie, bacsisuri, demagogie si santaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însăsi existenta istorică a neamului românesc: oamenii care ne-au condus si ne conduc nu mai văd. Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase si mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europă – luntrea statului nstru este condusă de niste piloti orbi. Acum, când se pregăteste marea luptă după care se va sti cine merită să supravietuiască si cine îsi merită soarta de rob – elita noastră conducătoare îsi continuă micile sau marile afaceri, micile sau marile bătălii electorale, micile sau marile reforme moarte. Nici nu mai găsesti cuvinte de revoltă. Critica, insulta, amenintarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii acestia sunt invalizi: nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de căpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins. Istoria cunoaste unele exemple tragice de state înfloritoare si puternice care au pierit în mai putin de o sută de ani fără ca nimeni să înteleagă de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldatii tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism între timp. Si deodată, statele acestea pier, dispar din istorie. În câteva sute de ani după aceea, cetătenii fostelor state glorioase îsi pierd limba, credintele, obiceiurile – si sunt înghititi de popoare vecine. Luntrea condusă de pilotii orbi se lovise de stânca finală. Nimeni n-a înteles ce se întâmplă, dregătorii făceau politică, negutătorii îsi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste si tăranii de ogorul lor. Numai istoria stia că nu va mai duce multă vreme povara acestui stârv în descompunere, neamul acesta care are toate însusirile în afară de cea capitală: instinctul statal. Crima elitelor conducătoare românesti constă în pierderea acestui instinct si în înfiorătoarea lor inconstientă, în încăpătânarea cu care îsi apără “puterea”. Au fost elite românesti care s-au sacrificat de bună voie, si-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam. Clasa conducătorilor nostri politici, departe de a dovedi această resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i stă în putintă ca să-si prelungească puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambitiile pe care si le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Si nu în aceste câteva miliarde risipite si câteva mii de constiinte ucise stă marea lor crimă, ci în faptul că măcar acum, când încă mai este timp, nu înteleg să se resemneze. Să amintim numai câteva fapte si vom întelege de când ne conduc pilotii orbi. Cel dintâi lucru pe care l-au făcut iugoslavii după război a fost să colonizeze Banatul românesc aducând în masă de-a lungul frontierei cele mai pure elemente sârbesti. Iugoslavii, atunci ca si acum, erau departe de a avea linistea si coheziunea politică pe care am fi putut-o avea noi: problema croată isbucnise cu violentă. Cu toate acestea, stiind că adevărata granită nu e cea însemnată pe hărti ci limita până unde se poate întinde un neam (Nae Ionescu) – au făcut tot ce le-a stat în putintă ca să deznationalizeze judetele românesti. Si se pare că au reusit. În orice caz, acum, la granita Banatului, stau masive colonizări sârbesti, sate care nu existau la conferinta păcii… La “plebiscitul” din 1918-1919, toate satele svăbesti au votat alipirea la România Mare. S-a obtinut astfel o impresionantă majoritate. Nici un guvern român n-a făcut, însă, nimic pentru aceste elemente germanice, singurii aliati sinceri pe care i- am fi putut avea pentru ca să contrabalansăm elementele maghiare. Dimpotrivă, de la unire încoace sasii si svabii au fost necontenit umiliti – iar ungurii favorizati.(Ce imbecil complex de inferioritate am dovedit, fiindu-ne teamă de unguri!). În 1918 sasii nu se întelegeau cu svabii. Am fi putut profita de aceste neîntelegeri. N-am profitat. Dimpotrivă, am făcut tot ce ne-a stat în putintă ca să accelerăm unirea tuturor elementelor germanice. Si astăzi, sasii si svabii sunt uniti – si sunt împotriva noastră. Ungurii au colonizat granita încă din 1920, desi si astăzi se găsesc înapoia acestei centuri de fier nu stiu câte sute de mii de români. Noi n-aveam nevoie de colonizări, pentru că toate satele de pe frontieră sunt românesti. În schimb, am stat cu mâinile în sân si am privit cum se întăreste elementul evreiesc în orasele din Transilvania, cum Deva s-a maghiarizat complet, cum tara Oasului s-a părăginit, cum s-au făcut colonizări de plugari evrei în Maramures, cum au trecut pădurile din Maramures si Bucovina în mâna evreilor si maghiarilor etc. etc. Cei 10.000 de tărani români veniti din Ungaria continuă să moară de foame. Am luat sate de români din Banat si am colonizat Cadrilaterul – în loc să păstrăm pe bănăteni acolo unde sunt si să aducem la frontiera bulgară numai macedoneni, singurii care răspund la cutit cu toporul si la insulte cu carabina. Astăzi româncele bănătene cersesc în Balcic… Dintre toate minoritătile noastre, în afară de armeni, numai turcii erau cei mai inofensivi; i-am lăsat să plece. Pământurile lor, în bună parte, au intrat în stăpânirea bulgarilor. Bazargicul este complet bulgarizat. Ceva mai mult. Am lăsat pe bulgari să-si cumpere si să cultive pământ până la Gurile Dunării. Pilotii orbi s-au făcut unealta celei mai înspăimântătoare crime împotriva fiintei statului românesc: înaintarea elementului slav din josul Dunării spre Deltă si Basarabia. N-a fost un singur om politic român care să înteleagă că ultima noastră nădejde, asa cum suntem înconjurati de oceanul slav, este să ne împotrivim cu toate puterile unirii slavilor dunăreni cu slavii din Basarabia. În loc să alungăm elementul bulgăresc din întreaga Dobroge – noi am colonizat pur si simplu Gurile Dunării cu grădinari bulgari. În acelasi timp, pilotii orbi au deschis larg portile Bucovinei si Basarabiei. De la război încoace, evreii au cotropit satele Maramuresului si Bucovinei si au obtinut majoritatea absolută în toate orasele Basarabiei. Ceva mai grav: rutenii s-au coborât de- a lungul Basarabiei si astăzi mai au foarte putin să-si dea mâna cu bulgarii care au suit pe Dunăre. Reni este punctul de unire a celor două populatii slave – pe pământ românesc. Imediat după război, în Basarabia românii reprezentau 68 la sută din populatie. Astăzi, după statistici oficiale, ei sunt numai 51 la sută. Elitele politice românesti, în loc să se intereseze de-aproape de problema Ucrainei prin încurajarea agitatiilor separatiste – asa cum au făcut guvernele austriece până la război, încurajând sistematic pe ruteni ca să lovească în români si poloni – s-au multumit să tolereze întinderea ucrainienilor nu numai în Bucovina, dar si în Basarabia. În anul 1848, rutenii din Galitia revendicau o parte din Bucovina pentru provincia lor (Galitia), care ar fi trebuit să devină semi-autonomă în reorganizarea Austriei pe baze federale (planul Palacki). Românii bucovineni de atunci au stiut să se apere (în Constituanta austriacă de la Kremsir). Dar rutenii, după războiul cel mare, au găsit un neasteptat aliat în pilotii orbi ai României care, în loc să lupte pentru revendicările ucrainiene dincolo de Nistru (crearea statului-tampon Ucraina) si-au arătat prietenia fată de acesti slavi lăsându-i să se înmultească peste măsură în Bucovina si să coboare cât mai jos în Basarabia. Astăzi, un savant ucrainean de la universitatea din Varsovia, refugiat politic, expune la seminarul de geografie din Berlin hărti ale viitorului stat ucrainean în care se găsesc înglobate Bucovina si Basarabia. Nădăjduiesc că la ceasul când stiu lucrurile acestea, prietenul care mi- a atras atentia asupra hărtilor profesorului ucrainean (profesor la universitatea din Varsovia) a izbutit să le fotografieze pe toate – pentru ca să facem amândoi dovada, dacă va fi nevoie. Inutil să mai continui. Si am fost stăpânit de acest înspăimântător sentiment al inutilitătii în tot timpul cât am scris paginile de fată. Stiu foarte bine că ele nu vor avea nici o urmare. Stiu foarte bine că evreii vor tipa că sunt antisemit, iar democratii că sunt huligan sau fascist. Stiu foarte bine că unii îmi vor spune că “administratia” e proastă – iar altii îmi vor aminti tratatele de pace, clauzele minoritătilor. Ca si când aceleasi tratate au putut împiedica pe Kemal Pasa să rezolve problema minoritătilor măcelărind 100.000 de greci în Anatolia. Ca si când iugoslavii si bulgarii s-au gândit la tratate când au închis scolile si bisericile românesti, deznationalizând câte zece sate pe an. Ca si când ungurii nu si-au permis să persecute fătis, cu închisoarea, chiar satele germane, ca să nu mai vorbesc de celelalte. Ca si când cehii au sovăit să paralizeze, până la sugrumare, minoritatea germană! Cred că suntem singura tară din lume care respectă tratatele minoritătilor, încurajând orice cucerire de-a lor, preamărindu-le cultura si ajutându- le să-si creeze un stat în stat. Si asta nu numai din bunătate sau prostie. Ci pur si simplu pentru că pătura conducătoare nu mai stie ce înseamnă un stat, nu mai vede. Pe mine nu mă supără când aud evreii tipând: “antisemitism”, “Fascism”, “hitlerism”! Oamenii acestia, care sunt oameni vii si clarvăzători, îsi apără primatul economic si politic pe care l-au dobândit cu atâta trudă risipind atâta inteligentă si atâtea miliarde. Ar fi absurd să te astepti ca evreii să se resemneze de a fi o minoritate, cu anumite drepturi si cu foarte multe obligatii – după ce au gustat din mierea puterii si au cucerit atâtea posturi de comandă. Evreii luptă din răsputeri să-si mentină deocamdată pozitiile lor, în asteptarea unei viitoare ofensive – si, în ceea ce mă priveste, eu le înteleg lupta si le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul. Tristetea si spaima mea îsi au, însă, izvorul în altă parte. Pilotii orbi! Clasa aceasta conducătoare, mai mult sau mai putin românească, politicianizată până în măduva oaselor – care asteaptă pur si simplu să treacă ziua, să vină noaptea, să audă un cântec nou, să joace un joc nou, să rezolve alte hârtii, să facă alte legi. Acelasi si acelasi lucru, ca si când am trăi într-o societate pe actiuni, ca si când am avea înaintea noastră o sută de ani de pace, ca si când vecinii nostri ne-ar fi frati, iar restul Europei unchi si nasi. Iar dacă le spui că pe Bucegi nu mai auzi româneste, că în Maramures, Bucovina si Basarabia se vorbeste idis, că pier satele românesti, că se schimbă fata oraselor – ei te socotesc în slujba nemtilor sau te asigură că au făcut legi de protectia muncii nationale. Sunt unii, buni “patrioti”, care se bat cu pumnul în piept si-ti amintesc că românul în veci nu piere, că au trecut pe aici neamuri barbare etc. Uitând, săracii că în Evul Mediu românii se hrăneau cu grâu si peste si nu cunosteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitând că blestemul a început să apese neamul nostru odată cu introducerea secarei (la sfârsitul Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul grâului. Au venit apoi fanariotii care au introdus porumbul – slăbind considerabil rezistenta tăranilor. Blestemele s-au tinut apoi lant. Mălaiul a adus pelagra, evreii au adus alcoolismul (în Moldova se bea până în secolul XVI bere), austriecii în Ardeal si “cultura” în Pricipate au adus sifilisul. Pilotii orbi au intervenit si aici, cu imensa lor putere politică si administrativă. Toată Muntenia si Moldova de jos se hrăneau iarna cu peste sărat; cărutele începeau să colinde Bărăganul îndată ce se culegea porumbul si pestele acela sărat, uscat cum era, alcătuia totusi o hrană substantială. Pilotii orbi au creat, însă, trustul pestelui. Nu e atât de grav faptul că la Brăila costă 60-100 lei kilogramul de peste (în loc să coste 5 lei), că putrezesc vagoane întregi cu peste ca să nu scadă pretul, că în loc să se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brăilei se recoltează numai 5 vagoane si se vinde numai unul (restul putrezeste), grav e că tăranul nu mai mănâncă, de vreo 10 ani, peste sărat. Si acum, când populatia de pe malul Dunării e secerată de malarie, guvernul cheltuieste (vorba vine) zeci de milioane cu medicamente, uitând că un neam nu se regenerează cu chinină si aspirină, ci printr-o hrană substantială. Nu mai vorbiti, deci, de cele sapte inimi în pieptul de aramă al românului. Sărmanul român, luptă ca să-si păstreze măcar o inimă obosită care bate tot mai rar si to mai stins. Adevărul e acesta: neamul românesc nu mai are rezistenta sa legendară de acum câteva veacuri. În Moldova si în Basarabia cad chiar de la cele dintâi lupte cu un element etnic bine hrănit, care mănâncă grâu, peste, fructe si care bea vin în loc de tuică. Noi n-am înteles nici astăzi că românul nu rezistă băuturilor alcoolice, ca francezul sau rusul bunăoară. Ne lăudăm că “tinem la băutură”, iar gloria aceasta nu numai că e ridiculă, dar e în acelasi timp falsă. Alcoolismul sterilizează legiuni întregi si ne imbecilizează cu o rapiditate care ar trebui să ne dea de gândit. …Dar pilotii orbi stau surâzători la cârmă, ca si când nimic nu s-ar întâmpla. Si acesti oameni, conducători ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de bună-credintă, si cu bunăvointă; numai că, asa orbi cum sunt, lipsiti de singurul instinct care contează în ceasul de fată – instinctul statal – nu văd suvoaiele slave scurgându- se din sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pământ românesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia si meseriile care dispar lăsând locul altor neamuri… Nu simt că s-au schimbat unele lucruri în această tară, care pe alocuri nici nu mai pare românească. Uneori, când sunt bine dispusi, îti spun că n-are importantă numărul evreilor, căci sunt oameni muncitori si inteligenti si, dacă fac avere, averile lor rămân tot în tară. Dacă asa stau lucrurile nu văd de ce n-am coloniza tara cu englezi, căci si ei sunt muncitori si inteligenti. Dar un neam în care o clasă conducătoare gândeste astfel, si-ti vorbeste despre calitătile unor oameni străini – nu mai are mult de trăit. El, ca neam, nu mai are însă dreptul să se măsoare cu istoria… Că pilotii orbi s-au făcut sau nu unelte în mâna străinilor – putin interesează deocamdată. Singurul lucru care interesează este faptul că nici un om politic român, de la 1918 încoace, n-a stiut si nu stie ce înseamnă un stat. Si asta e destul ca să începi să plângi. Vremea
March 9th, 2012 
VR 
De ziua lui Mircea Eliade (9 martie 1907) Ziaristi Online publica o colectie de marturii si informatii mai putin cunoscute despre viata si moartea sotilor Eliade, relatate la prima mana de Stelian Plesoiu, un fost student al Universitatii din Chicago care a avut sansa sa petreaca mai multi ani alaturi de geniul roman al secolului XX, cel care s-a autodefinit drept “un subiect si un agent al Istoriei”.
Posted in 
Tags: 
