Victor Roncea Blog

Revoluţiile arabe, cazuri particulare

O idee care persistă în mintea oricărui observator occidental este cea conform căreia arabii s-au ridicat la unison pentru libertate. Mulţi aşa-zişi analişti s-au şi grăbit să facă o paralelă între revoluţiile arabe de astăzi şi cele est-europene din 1989. O capcană în care poate cădea oricine cu uşurinţă, dacă nu este oarecum avizat asupra geografiei etnice şi tribale, precum şi a celei geopolitice. Ar fi un expozeu prea vast care ar depăşi cu mult cadrul acestui articol, de aceea mă voi mărgini la unele reliefări succinte. În primul rând, revoluţiile arabe nu pot fi văzute ca un tot unitar, ca o mişcare generalizată a maselor ale cărei scopuri supreme ar fi libertatea şi democraţia. Aceste două deziderate sunt total necunoscute Orientului Mijlociu şi nordului Africii, ele reprezintă pentru marea majoritate a populaţiei doar nişte cuvinte cu înţeles deosebit de vag. Deşi au o caracteristică comună, respectiv principiul dominoului, avântul revoluţionar propagându-se în valuri de la un stat la altul, tocmai din cauza catalizatorului informaţional despre care am vorbit, fiecare revoluţie în parte are principalele ei motivaţii diferite. Şi foarte puţine sunt animate de principii democratice sau de idealul libertăţii pentru toţi, practic o infimă parte din populaţie înţelege ce sunt acestea, doar cei mai educaţi sau cei care au călătorit în Occident, dar şi dintre aceştia, o parte sunt dispreţuitori şi critici faţă de aceste valori, văzându-le doar prin prisma obiceiurilor şi moralităţii discutabile din societatea occidentală. Declanşatorul, care a dovedit că se poate, a fost Tunisia.

Continuarea la Ziaristi Online – Revoltele arabe, proteste şi război civil – de Cristian Negrea »