Victor Roncea Blog

În zilele care au trecut am văzut cît costă o viaţă de om pentru lumea în care trăim. Pot muri zeci, sute şi alte mii să fie bătuţi şi violaţi de către cei care ar trebui să-i apere, dar oamenii îşi continuă mersul prin viaţă nestingheriţi. Oamenii au devenit nu doar indiferenţi, ci şi cruzi.
Pe foarte puţini îi mai interesează durerea aproapelui. Am fost în Chişinău în ziua cînd televiziunea moldovenească transmitea ameninţările preşedintelui că va folosi gloanţe dacă tinerii vor mai ieşi în stradă. Am intrat în acea zi în capitală pe drumul dinspre Tiraspol şi am văzut maşinile de poliţie care pîndeau ca nişte tîlhari. Străzile Chişinăului erau pustii şi aerul era îmbîcsit de frică şi cruzime. Între timp sute de oameni erau bătuţi în secţiile de poliţie din Chişinău şi de aiurea, iar unii dintre ei muriseră deja, fără ca cineva să o ştie…
Ororile petrecute în acest aprilie la Chişinău sînt doar vîrful aisbergului unui sistem întreţinut prin tortură şi şantaj.
Ceea ce îi preocupă acum pe gazetari este să demonstreze cît de regizată a fost revoluţia de la Chişinău. Unii dintre fraţii noştri români îşi aduc aminte că au avut colegi de şcoală basarabeni care vorbeau ruseşte. Alţii le reproşează că nu s-au unit cu România. Alţii, mai ortodocşi, îi acuză pentru că au arborat steagul UE pe Parlament. Şi aşa mai departe. Puţini mai vorbesc de suferinţa familiilor care şi-au ridicat băieţii morţi şi de cei circa o mie de băieţi şi bărbaţi cu plămînii dezbătuţi şi oasele rupre care zac acum cine ştie pe unde.
Am văzut că trăiesc într-o lume de şacali. În prima zi, în ceasurile următoare incendierii Parlamentului şi Preşedinţiei, oamenii erau cuprinşi de flăcările libertăţii şi îi aclamau pe cei care au arătat atîta curaj. Pînă şi presa moscovită vorbea de Revoluţie la Chişinău, dînd titluri de genul: „Studenţii i-au dat jos pe comunişti”. A doua zi entuziasmul a început să scadă printre comentatorii străini care au fost urecheaţi de oculta internaţională pentru că încurajează vulgul la revoltă. Chişinăul însă mai ardea de speranţă.
Veţi spune că totul a fost regizat. Da. Şi? Morţii care mor în aceste scenarii drăceşti nu sînt morţi? Eu personal îi admir, deşi îmi dau bine seama că au acţionat dintr-o mare şi pură naivitate. Dar ce frumoasă e naivitatea lor pe lîngă laşitatea şi viclenia mai marilor acestei lumi.
Dacă mai marii lumii sînt lupi care au ajuns paznici la stînă, şleahta care vorbeşte acum de „violenţe” în rîndurile protestatarilor sînt şacali. Oare nu au aruncat mii de oameni cu pietre, şi multe alte mii îi aclamau? Oare nu se fotografiau şi copiii şi bătrînii în fotoliile parlamentarilor? Oare nu erau toţi mînaţi de eroismul văzut în filmele americane şi în cărţile de istorie? Sigur că aşa a fost, dar laşii îşi trădează acum fraţii pentru a nu fi acuzaţi ei.
Forurile internaţionale care acuză violenţa tinerilor de la Chişinău ar trebuie mai întîi să interzică propagarea violenţei prin desenele animate şi filmele în care nu trece un minut fără ca ceva să ia foc sau cineva să fie ucis. În majoritatea filmelor eroii pozitivi îi bat pe poliţişti şi nu li se întîmplă nimic, ba chiar sînt declaraţi după aceea salvatori. Iată că moldovenii au luat de bune filmele voastre şi au dat jos zidul de poliţişti pentru a-şi face dreptate aşa cum au văzut în filme. Sînt nebuni, dar i-aţi înnebunit voi!
Acum despre scenarii. A fost, desigur, un scenariu, dar el şi-a depăşit cu mult limitele.
Mai întîi, pentru că dacă tinerii aceia ar fi venit pregătiţi de bătaie şi-ar fi acoperit capetele cu ciorapi, aşa cum fac toţi protestatarii violenţi pe care ni-i arată ţările europene. Apoi, ar fi venit înarmaţi cu beţe şi răngi, deoarece orice basarabean care a depăşit vîrsta de 18 ani ştie cum bat trupele speciale de la Chişinău.
Aşadar, am avut protestatari neînarmaţi şi cu feţele descoperite care au sărit pe scutierii ascunşi după coifuri şi înarmaţi cu bastoane.
Provocarea trebuia să se reducă la cîteva pietre aruncate în scuturile poliţiştilor şi la spargerea cîtorva geamuri pentru a învinui opoziţia de vandalism. Nimeni nu s-a aşteptat că vor fi atîtea pietre. Celor care afirmă că „persoanele violente” au fost identificate, le spunem doar că există fotografii care surprind mii de pietre în aer. Adică o mie de persoane aruncînd pietre în acelaşi moment. Fiecare piatră cîntărea între unul şi trei kg (erau bucăţi din plăcile de granit şi caldarîmul cu care era pavată piaţa şi treptele clădirilor).
Lupta cu pietre a durat cîteva ore. Aruncătorii oboseau şi se schimbau cu rîndul prin rotaţie. Poliţia nu a fost pregătită pentru un astfel de atac, pentru că nicăieri nu aţi mai văzut ciocniri de stradă cu mii de pietre mai grele de un kg. Era normal ca poliţia să cedeze, de vreme ce nu au folosit focul de armă. Ca să nu mai spunem că comandantul detaşamentului Scut a declarat zilele trecute că mulţi dintre poliţişti au refuzat să bată deoarece şi-au recunoscut în mulţime fraţii şi rudele.
Că Vladimir Voronin şi consilierii săi nu se aşteptau la o astfel de turnură, o arată faptul că preşedeintele se afla în acele momente în cabinetul său. Nu, el nu a venit la servici în acea zi pentru a vorbi mulţimii, ci pentru a da interviu după ce se spărgeau cîteva geamuri. Frica însă l-a cuprins pe tiranul comunist, ştiut fiind că toţi tiranii sînt nişte laşi, şi cel care a stat opt ani în fruntea ţării a fugit scos prin spate de securitate în loc să iasă pe trepte şi să vorbească poporului. Voronin a fost primul care a declarat în aceeaşi seară că actele de vandalism au fost săvîrşite de recidivişti şi tineri „drogaţi” şi beţi. Să ne mai mirăm acum că opoziţia a preluat acelaşi refren, după ce i-a făcut lui Voronin hatîrul de a cere renumărarea voturilor în loc să ceară judecarea sistemului criminal comunist?
Miile care au aruncat cu pietre erau identificaţi de poliţie după rănile de pe mîini. Granitul aspru şi colţuros le-a jupuit pielea de pe palme. Aşa se explică de ce persoanele maltratate aveau palmele strivite de bocanci. Poliţiştii îi loveau cu bastonul şi le săreau cu bocancii pe mîinile care au îndrăznit să arunce pietre în sfînta preşedenţie comunistă.
Cei care susţin ipoteza voroniană a provocatorilor din rîndurile recidiviştilor îşi trădează poporul. După ce opinia publică va fi convinsă de acest fapt, nimeni nu va mai ieşi să-i apere pe cei arestaţi. Iar ei vor fi mii. Veţi spune că penitenciarele din Moldova sînt şi aşa arhipline. Dar cine a zis că toţi aceşti oameni vor fi arestaţi pentru a fi ţinuţi în închisori? Ei vor fi un bun venit pentru mafia comunistă, deoarece li se vor cere sume mari de bani în schimbul eliberării, aşa cum se face în Moldova noastră de după 90. În ce priveşte amnistiaţii preşedintelui, în curînd se va afla cine a fost eliberat din puşcării şi pentru cîţi bani, pentră că dintre victimele represaliilor din aprilie 2009 nu a fost eliberat mai nimeni.
Aşadar, cei care în manualele de istorie şi în filme sînt declaraţi eroi, la Chişinău au ajuns să fie numiţi bandiţi. Vi se pare că ceea ce s-a întîmplat nu a fost o revoluţie? Iar eu zic că a fost. O revoluţie care poate nu a schimbat lumea, dar care a dezgolit-o şi a arătat-o aşa cum este. Revoluţia s-a făcut înăuntrul nostru. O revoluţie fără eroi, dar cu atît mai vrednică şi mai curată.
Oare nu aţi înţeles încă? Lumea nu mai are nevoie de eroi pentru că are nevoie de sclavi…