Victor Roncea Blog

Razvan Ionescu, licentiat in teologie si teatru, cunoscut pentru aparitiile sale pe scena si in film, dar si pentru activitatea publicistica din presa cotidiana sau din revistele de specialitate, a revenit pe piata editoriala, publicand, la Editura Curtea Veche, doua noi volume.

“Romania si Julieta la fix, scrieri aprocrife” prezinta, cu o tenta de umor, realitatea romaneasca, in scurte apocrife in care se regasesc “Parintele Galeriu, vizionarul”, “Inundatiile de dreapta si seceta de stanga”, “Tara de nicaieri” sau “Din NO UE in NO UE si retur”. In locul post-scriptumului, autorul prefera sa publice un Autodenunt in care marturiseste ca a cultivat si cultiva “concepte si termeni impardonabili precum: traditie, neam, Biserica, jertfa, Basarabia, credinta, sat, Piata Universitatii”, ca este incapabil sa se dezbare de limba romaneasca “light” si ca nu doreste cu nici un chip sa si-o insuseasca pe cea “hard”.
“Cand sfintii mergeau la teatru – Ecouri dintr-un altfel de Bizant” este un eseu care trateaza raportul dintre teatru si biserica din perioada bizantina si postbizantina. Ceea ce isi propune autorul este sa reconstituie, pe de o parte, “cadrele de desfasurare ale unui fenomen pe care, din motive conjucturale istoricii de la noi l-au trecut cu vederea”, iar, pe de alta parte, sa scoata in evidenta legaturile acestui fenomen cu Biserica”. Iar una dintre intrebarile la care autorul incearca sa ofere raspunsul este daca “Mergeau Sfintii Parinti la teatru”; o concluzie invocata fiind ca “sacralitatea teatrului implica o permanenta curatire, o permamenta raportare la divin, o necesara purificare a mijloacelor de expresie ale artistului, asemenea metanoiei crestine – al carei inteles priveste smerenia ca pe o conditie a schimbarii”. (L.P./ZIUA)