O bătrânică din judeţul Cluj, fiind bolnavă de cancer, gradul IV metastază, a fost dată de duhovnicul ei cu untdelemn din candela Maicii Domnului de la osuar, spunându-i că după câteva zile să meargă la medic şi să-şi repete analizele. Medicii au rămas uimiţi pentru că nu mai găsiseră nici o urmă de cancer. Un băieţel din Slatina, de 12 ani, s-a îmbolnăvit de o boală foarte rară de piele. Avea bubiţe pe tot corpul din creştet şi până în tălpi care supurau puroi şi sânge şi care mai şi produceau o mâncărime foarte mare. Mama copilului s-a dus disperată la duhovnicul ei, spunându-i că nu ştie ce să mai facă cu băiatul ei, pentru că cei mai buni doctori de piele din Bucureşti nu reuşiseră să-i găsească diagnosticul şi chiar în ziua respectivă trebuia să meargă din nou la Bucureşti. Părintele i-a spus: „Soro, chiar acum am primit untdelemn din candela Sfinţilor de la Aiud şi dacă avem credinţă, Dumnezeu va face minuni”. L‑a dat pe copilaş şi, în drum de la Slatina spre Bucureşti, în tren, i s-au uscat bubiţele, au căzut jos şi a ajuns complet vindecat la medici. Un preot cu o evlavie deosebită la Sfinţii din temniţa Aiudului mi-a cerut o bucăţică de sfinte moaşte pe care i le-am trimis printr-un diacon. Părintele diacon ajunsese noaptea la locuinţa părintelui şi, dându-i‑le, acesta se ducea cu bucurie mare spre camera lui, voind să le pună la locul special amenajat pentru Sfânt. La un moment dat, înainte să ajungă în cameră, aude din spate o voce care a strigat aşa: „Ioan!!!”. Părintele, uimit, s-a uitat în spate şi n-a văzut pe nimeni. Venindu-şi puţin în fire şi înţelegând că n-a fost voce de om cunoscut, a deschis cu grijă capacul răcliţei şi, uitându-se spre sfintele moaşte, le-a întrebat: „Te cheamă Ioan?” iar sfântul i-a răspuns: „Da!!!” Două femei din Aiud, venind la mănăstire, mi-au spus că acuză dureri foarte mari la încheieturile genunchilor şi gleznei. Le-am dat untdelemn din candela Maicii Domnului şi a sfinţilor, sfătuindu-le să se dea la locul durerii. După o săptămână au venit şi mi-au spus că după ce s-au dat cu untdelemn, li s-au luat durerile cu mâna. M-am cutremurat! Un alt preot avea Sfinte Moaşte de la Aiud acasă; s-a trezit într-o zi cu patru vrăjitoare la poartă care i-au zis: – Părinte, i-a de aici 400.000 de Euro şi mută-te de aici! Dându-şi seama repede cu cine stă de vorbă le-a răspuns scurt: – Eu nu mă mut de aici! Rămânând uimite de refuz au continuat cu insistenţă să-i spună: – Dacă nu te muţi tu, atunci spune-i la acela care stă în casă cu tine, el să se mute. Înţelegând părintele că este vorba de Sfântul de la Aiud le-a zis: – Eu nu-L dau pe Hristos afară din casă!!! Şi le-a închis poarta în nas. Până să aducă Sfintele moaşte acasă avea mari necazuri cu vrăjitoarele, dar din ziua aceea nu le-a mai văzut şi nici nu a mai avut probleme. Uneori vin oameni bolnavi care nu au o credinţă aşa de mare şi se dau cu untdelemnul sfinţilor cu multă îndoială şi chiar şi aşa, sfinţii fac minuni. Aşa dar mare au primit aceşti pătimitori ai lui Hristos! De exemplu, un tânăr avea o boală gravă de piele, pentru care medicii nu i-au găsit leac. Mama lui era credincioasă însă, şi a luat de aici nişte ulei să-i ungă trupul. Când a ajuns acasă, i-a uns o parte din trup, pentru că tânărul nu avea încredere şi, o minune, dimineaţa, locul care fusese uns cu ulei, era dimineaţă fără pată, sănătos. Odată a venit un părinte de la Timişoara şi mi-a spus că mama lui a avut un atac cerebral şi era într-o stare foarte gravă de comă. Au dat-o cu untdelemn şi şi-a revenit complet. O femeie din Aiud avea dureri foarte mari la glezne. Cum s-a dat cu ulei i s-a luat durerea instantaneu ca și cu mâna. Şi nu s-a dat cu o credinţă cum o au de pildă unii bolnavi de cancer faţă de Sf. Ierarh Nectarie de Eghina sau Sf. Ioan Rusu. În schimb, aici, chiar dacă vin cu o credinţă foarte mică, se dau cu untdelemn şi se tămăduiesc. Iarăşi, un domn din Aiud lucrează la penitenciar şi are foarte mari probleme cu spatele şi era caz de operaţie. După ce s-a dat cu ulei de la Maica Domnului, nu mai avea nici o durere şi nu a mai fost nevoie de nici o operaţie. Nu mai spun de cazuri de demonizare. Au venit aici nişte fete demonizate şi numai ce se apropiau de osuar, începeau să zbiere şi să cadă pe jos, de ziceai că-s în gură de şarpe. Au fost două demonizate de la Satu Mare şi după ce au venit aici la rugăciune, li s-a mai ameliorat starea o bună perioadă de timp, dar am auzit că acum iar se simt rău. A fost un grup de sârbi cu evlavie la martirajul românesc din temniţele comuniste şi era şi o doctoriţă printre ei, care mi-a mărturisit: „Părinte, n-am vrut să vă spun dar totuşi vreau să vă spun ce mi s-a întâmplat”. Îi dădusem, când venise prima dată aici, o parte de oseminte, ca să le pună la dânsa la spital. Şi-mi zice: „Părinte, când am plecat de la Aiud spre Petru Vodă, în drum am aţipit. Şi, când am aţipit, am văzut în faţa ochilor un tânăr foarte frumos, cu foarte multe hematoame pe cap şi-i curgea sânge, şi foarte frumos la chip. Când l-am văzut, m-am înspăimântat; s-a menţinut câteva clipe vedenia, după care a dispărut şi în locul chipului lui a apărut o cruce foarte luminoasă, care a persistat câteva secunde, după care m-am trezit şi am bufnit în plâns”. Sfântul i s-a arătat. Mărturii ale martirajului sfinţilor din Aiud 1. Acest femur a fost rupt şi s-a lipit fără îngrijire medicală. Ar fi trebuit să-i pună tijă metalică, cu plăcuţă, cu şurubele, imobilizat obligatoriu la pat – ca să se poată prinde această ruptură. 2. Acesta îşi păstrează firele de păr inclusiv cu piele carbonizată. Deci este imposibil să fii ars în foc şi să-ţi rămână părul pe piele. 3. Aici este o aşchie smulsă din os, din timpul vieţii şi vă daţi seama prin ce dureri inimaginabile trecea omul acesta… 4. Aici se vede limpede cum a fost împuşcat; vedeţi o gaură de glonţ şi în interior se păstrează sânge închegat de la hemoragia pe care a avut-o. 5. Acesta a fost tăiat cu pânză de circular pe viu. 6. Sfântul acesta are încă fire de păr pe cap 7. Acesta după dantură are maxim 28 de ani. Acesta a avut infecţie la mandibula de jos. Infecţia se numeşte furia dinţilor şi cauzează dureri atât de mari, încât dacă nu este dus imediat la medic, ajunge să înnebunească de dureri. 8. Acesta şi-a păstrat carnea între vertebre. 9. Osul acesta, uitaţi ce anormal de curbat este, la 90 de grade, de la poziţiile incomode în care au fost puşi să stea – este ultimul os de la coloana vertebrală. 10. Tibie deformată şi refăcută fără îngrijire medicală. 11. Acestea două aparţin aceluiaşi sfânt, uitaţi-vă la asemănarea perfectă între ele şi cât de galbene şi frumoase sunt. 12. Asta este mărturia coastei căreia i-a fost băgată suliţa în inimă. Nu ieşea nici unul din închisoare fără să i se bage suliţa în inimă de către gardian, ca să fie sigur că e mort.
Mărturii adunate şi relatate de Ierom. Augustin, preot slujitor la Mănăstirea Aiud.
Vizita Părintelui Justin Pârvu la Mănăstirea Aiud de Monahia Fotini „Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate că a acelora este împărăţia cerurilor”, (Matei 5:10) Vineri, 12 septembrie a.c., mulţime de credincioşi din toate părţile ţării l-au urmat pe Părintele Justin Pârvu la mănăstirea Înălţarea Sfintei Cruci din Aiud, să înalţe rugăciune lui Dumnezeu pentru cei ce şi-au pierdut viaţa în temniţa Aiudului şi să se închine sfintelor lor oseminte, ale celor ce au suferit mai bine moarte de martiri decât să-şi vândă credinţa şi neamul lor. Belşug de mucenici a înghiţit temniţa Aiudului, pe care Părintele Justin o numeşte altar sfânt al neamului românesc şi fabrică de martiri. Trupurile lor, aruncate ca nişte gunoaie la gropile comune de la marginea Aiudului, s-au ridicat ca nişte stânci de neclintit, care spulberă pe toţi cei ce se lovesc de ele şi scuipă în obrazul acestui neam creştin. Călcăm pe sânge de martiri, spunea Părintele Justin, şi ne cinstim jertfa înaintaşilor noştri. De ce nu sunt cinstiţi martirii din temniţele comuniste?
De ce se tem politicienii de azi să rostească numele lor, să amintească jertfa lor, de parcă n-ar fi existat, de parcă aceeaşi putere comunistă conduce şi azi? Au crezut că vor îngropa memoria lor cu betoane şi ciment, turnând peste sfintele lor trupuri blocurile bolşevice, care dăinuiesc cu groază şi acum pe Râpa robilor, de la marginea Aiudului. Oare ce puteau face nişte trupuri moarte? De ce le este frică de nişte oase? Să se piardă modelul, să nu cumva să reînvie curajul şi atitudinea lor. În numele unei false democraţii ei luptă de fapt împotriva tradiţiei şi a adevăratelor repere existenţiale, şi au identificat tradiţia cu fundamentalismul şi iubirea de neam cu şovinismul. Frumos spunea Părintele Ilarion Felea, ale cărui moaşte zac şi ele aruncate în gropile Aiudului: „Creştinul iubitor de oameni simte răspundere şi arată respect faţă de munca înaintaşilor (totuna cu tradiţia). Iubirea de neam nu este şovinism, cum se spune uneori (adică iubirea oarbă faţă de greşeli şi exagerată faţă de însuşirile naţiei din care faci parte), ci este respect faţă de generaţiile trecute, dragoste şi răspundere pentru generaţiile de faţă şi grijă pentru generaţiile viitoare”. Ce respect acordăm noi jertfei acestor martiri, care sufereau nedreptate şi chinuri neasemuite şi cine va putea povesti felurile şi mulţimea torturilor lor? Că erau bătuţi până la sânge, înfometaţi până la moarte, arşi de vii, tăiaţi cu pânza de circular, ciuruiţi de gloanţe, îngropaţi de vii, ei, de care lumea nu era vrednică. Că spune dumnezeiescul Ioan Gură de Aur: „Nu este ceva mai fericit decât sufletul care s-a învrednicit să sufere pentru Hristos vreuna din suferinţele ce ni se par groaznice şi cu neputinţă de îndurat”. Îndrăznim să credem că aceştia sunt de două ori mai fericiţi ca martirii recunoscuţi ai Bisericii, deoarece aceştia suferă prigoană şi după moartea lor şi defăimaţi sunt şi azi, şi de mai-marii poporului şi de mai-marii Bisericii, pe care ei au iubit-o cu preţul vieţii lor. Dorind să se reîntâlnească cu fraţii lui de suferinţă şi să le aducă un cald prinos de mulţumire, Părintele Justin împreună cu un sobor numeros de preoţi şi de credincioşi, au cântat în mausoleul înălţat în cinstea lor un acatist închinat martirilor din temniţele comuniste, după care, în osuarul unde sunt depuse cinstitele lor oseminte, care bunul Dumnezeu a rânduit să fie scoase la iveală odată cu săpăturile făcute pentru ridicarea schitului, s-a făcut slujba de pomenire a eroilor şi martirilor lui Hristos. După slujbă, Părintele Justin a rostit, printre lacrimile care îi şiroiau pe obraji, un emoţionant cuvânt:
Cuvântul Părintelui Justin rostit în osuarul mănăstirii Aiud
Preacuvioşi şi preacucernici Părinţi şi ostenitori,
Cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le‑ai făcut! Cu adevărat, cu câteva ore în urmă ne-am gândit să venim aici în Aiud să facem o comuniune cu generaţiile tineretului jertfelnic din perioada carlistă şi comunistă. Ca o minune, din toate părţile, aşa după cum suntem aici, aţi plecat maşină după maşină, ostenindu-vă, şi am ajuns aici, să facem în sfârşit această sfântă şi înaltă comuniune cu aceşti eroi şi Cuvântări de laudă la sfinţii martiri ai noştri. Când am coborât din maşină, am intrat în monument şi am văzut toate aceste ziduri şi am citit câteva nume, aflate sub o acuzare de care n-am fost vrednic şi eu. Nu e nevoie să spunem mai mult decât a spus frumuseţea acestui acatist care s-a citit aici şi dacă am fost atenţi, în acest acatist e cuprinsă toată nevoinţa şi toată istoria acestei generaţii de martiri; este, în sfârşit, toată esenţa neamului nostru prin viaţa şi jertfa lor, este tot ce a avut mai scump ţara noastră. Până şi copilul de la sânul mamei vorbeşte de tirania acestor vremuri. În 1948 era o mamă care năştea într-un spital din Suceava. Soţul era la uşă şi aştepta să vadă noul venit – ce să fie: băiat sau fată? Că pe atunci nu se ştia de înainte ce iese, acuma se ştie îndată. Ei bine, numai cât a născut, au luat călăii pruncul şi pe tatăl lor; pe tatăl l-au băgat în celulă la parterul puşcăriei Suceava, iar pruncul cu mama – într-o celulă de la etajul 1. Plângea copilaşul acolo; îi dădeau la 2-3 zile o cană cu lapte. Iată, deci, aceştia sunt eroii şi neamul nostru… copiii din faşă, copiii născuţi şi făcuţi într-adevăr pentru ţara aceasta, pentru neamul nostru creştinesc.
Şi câte alte întâmplări – mama care era pusă în ţâţâna uşii cu sânii, să divulge pe fiul ei unde este. Ce mamă poate să fie aceea care să-şi dea fiul ei la moarte? Ei, bine, a răzbit mama aceasta, s-a îmbolnăvit şi după zece zile a murit şi fiul ei pe munţii Făgăraşului şi a fost împuşcat tot în numele şi jertfa Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Aceste oseminte sunt mărturia sfinţeniei lor pentru noi, aceştia de astăzi, care ne confruntăm cu atâtea greutăţi şi necazuri, poate chiar mai mult decât atunci, dar sub o formă modernă. Avem şi noi în acelaşi timp datoria sfântă să stăm cu puterea, cu dârzenia cu care au luptat înaintaşii noştri. Aici suntem straja Europei, aici suntem vârful de sabie al întregii culturi şi civilizaţii europene. Ei spun că suntem înapoiaţi. Suntem într-adevăr înapoiaţi, dar ridicăm biserici, construim altare, şi suntem turnul de apărare pentru spiritualitatea ţării noastre. Ei nu mai sunt, s-au pierdut în dolari şi în aur. Aici, în Europa, de strajă stă România, ţara noastră sfântă, şi osemintele acestea vorbesc oricând peste veacuri de ceea ce este românul. Îmi povesteau acum câteva zile nişte cetăţeni din Maramureş, că la mănăstirea Peri le-au spus bătrânii că nu este biserica aceea pe care o ştiau ei, aceea au luat-o ruşii…, pentru că ei s-au băgat în Maramureş, au intrat mai mult de jumătate, au luat şi locul, tot, au dărâmat şi biserica, şi românii şi-au făcut un sălaş alături care într-adevăr preînchipuie Biserica şi istoria hotarului nostru. Dar dacă n-ar fi fost Ştefan cel Mare la Putna, fiţi siguri că Bucovina noastră nu mai era printre noi. De aceea şi noi avem datoria, repet, de a ne pune în viaţa noastră cu toată puterea, cu toată forţa, să putem contrabalansa forţele acestea ale întunericului care vin peste noi, sub formele acestea de ecumenism, globalizare, prin sărăcia, mizeria care ne împrăştie în toată lumea – că vin străinii în locul nostru şi ne ocupă locul şi vai de noi, să nu cumva mâine să rămânem slugi pe pământul ţării noastre. E atât de frumoasă ţara aceasta, cât am străbătut-o eu acum din zorii zilei până aici, încât nu am putut să aţipesc. (…) Dumnezeu să vă binecuvinteze şi vă mulţumesc tare mult pentru osteneala pe care aţi depus-o, şi aţi venit să ne împărtăşim din acest moment frumos, cu părinţii care s-au ostenit şi au citit acatistul, şi apoi această slujbă de pomenire a celor adormiţi. Dumnezeu să binecuvinteze osteneala şi Maica Domnului să ne ocrotească, aşa de frumos cum este pictată aici, ocrotitoarea tuturor deţinuţilor care au plecat dintre noi şi priveghează mai departe la osemintele fiilor ei. ATITUDINI, Revista de gandire si traire romaneasca, Anul I, Nr 3
Comunismul a puit în România câteva mori unde să fie măcinat creştinismul românilor; Piteşti, Aiud, Gherla, Jilava, Canalul, Sighet, sunt numai câteva nume care din păcate celor mai mulţi dintre noi le spun prea puţin. Se vorbeşte de 200.000 de români care au intrat în aceste mori ale diavolului şi care au dat mărturie despre Viaţa cea veşnică ce îi însufleţea. Jertfa lor pentru Hristos şi pentru popor – care, în sine, este şi el tot creştin – a fost primită în ceruri şi poate cea mai frumoasă metaforă a acestui adevăr sunt versurile insuflate de Duhul Sfânt ale celor care au trecut prin iadul pământesc al închisorilor comuniste; Radu Gyr, Nichifor Crainic, Virgil Maxim, Aurel Ciurunga, Valeriu Gafencu şi alţii ca ei au fost cei prin care Duhul a scris o nouă imnografie a Bisericii, a Bisericii celei vii, luptătoare şi pătimitoare. Temniţele comuniste, destinate a fi concasoarele sufletului românesc, au fost schimbate de toată suflarea Mucenicilor şi Mărturisitorilor dintre ziduri şi garduri cu sârmă ghimpată în arene ale sfinţeniei, în adevărate mănăstiri pline de Viaţă. Afară, dincolo de zidurile închisorilor, au fost două feluri de oameni: cei care i-au avut exemplu pe Sfinţii din închisori, făclii vii în bezna veacului, şi ceilalţi, care au slujit sistemului bolşevic. Este sfârşitul anului 2008 şi cei mai mulţi dintre Mărturisitorii care au ieşit din temniţele comuniste au plecat la Domnul. Au lăsat mărturii scrise sau vorbite despre lupta românilor împotriva comunismului, a oamenilor împotriva diavolului, a Vieţii împotriva morţii celei veşnice. De la căderea oficială a comunismului ca sistem politic au trecut aproape 20 de ani, dar comunismul e încă viu prin sufletele românilor. Mai cumplit încă, slugile sistemului bolşevic au rămas în noul sistem şi au compromis aproape tot ce putea da nădejde celor care au aşteptat o viaţă întreagă o schimbare în bine, iar de aproape 20 de ani pun proteze de invalizi, obligatorii, tuturor celor care ar trebui să crească liber şi firesc, mutilând mai departe sufletele noilor generaţii de români. Radiografia sufletului românului de astăzi este imaginea unui infirm dublu mutilat: Prin forcepsuri din pântecele mamei şi prin felurite chirurgii de urâţire a sufletului de la naştere până la moarte. Uniunea Sovietică a fost înlocuită cu o altă uniune, mai feroce, mai dornică de stăpânire, Uniunea Europeană, globalistă, care, spre diferenţă de cea veche, dă legi şi recomandări (obligatorii) popoarelor din noul lagăr. Pentru prima dată în istoria României, ţara este dată în mâinile unei puteri străine fără luptă şi fără vreo rezistenţă de orice fel. Şcoala, Armata, Biserica, structurile de rezistenţă văzută a acestui popor, au fost transformate în noile lagăre de reeducare a sufletului românesc. Între învăţământul comunist şi cel european este o singură diferenţă, aceea dintre o prăpastie şi un adânc fără de fund. Armata a intrat şi ea în malaxor şi nu doar că nu oţeleşte firea românilor (cum nici armata comunistă nu a vrut să o facă), ci perverteşte şi ce a mai rămas întreg, vrând a fi o adunătură de Iude învăţate să se vândă pe puţin şi să execute orbeşte ordine criminale, în mâinile câtorva necunoscuţi pentru care expresia „interes naţional” reprezintă lucrul cel mai abominabil posibil. Biserica a fost făcută şi ea, astăzi, prin învăţământul şi ierarhii săi, o fabrică de apostaţi şi de iubitori de argint. Desigur, dacă aşa stau lucrurile, puţinii dintre noi care recunosc această imagine se întreabă precum tânărul bogat din Evanghelie: „Învăţătorule bun, ce voi face ca să moştenesc viaţă veşnică?” (Mc. 10:17). Desigur, ne va răspunde Domnul: Împliniţi Legea. Şi dacă noi i-am fi spus că aceasta ne-am străduit să facem în toate zilele vieţii noastre, El ne-ar fi iubit şi ne-ar fi zis să vindem tot ce avem şi să dăm la săraci, ca să avem comoară în cer, apoi să ne luăm crucea şi să-I urmăm. Din fericire pentru noi, strămoşii au făcut aceasta cu vârf şi îndesat, în multele secole în care de la vlădică la opincă Legea Domnului era lucrul cel mai de preţ, în care mila şi milosârdia erau lucrate de toţi românii, în care suferinţele crucii noastre se purtau cu bărbăţie şi copiii învăţau de la părinţi pildă vie de mântuire a sufletului, de urmare a lui Hristos. Dar noi, astăzi, ce vom face? Mai este vreo scăpare? Poate că sufletele moarte ar întreba: Unde este Hristos astăzi? Însă Domnul nu încetează a striga către noi, cei surzi şi împietriţi: Adame, unde eşti? POCĂINŢA e singura noastră scăpare. Căci am greşit cu toţii la cer şi înaintea Domnului. Iar între faptele pocăinţei noastre, una, aceea de a ne cinsti Părinţii, care a fost cea mai trecută cu vederea până azi, suntem datori să o împlinim degrabă. A zis Domnul, după ce ne-a poruncit ce datorii avem către El: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta în chipul pe care ţi l-a poruncit ţie Domnul Dumnezeul tău ca bine să-ţi fie ţie şi ca vreme îndelungată să faci pe pământul pe care Domnul Dumnezeu ţi l-a dat ţie” (Dt. 5:16) Şi cine ne este nouă astăzi tată şi mamă, afară de părinţii pe care ni i-a lăsat Domnul? Sfinţii închisorilor comuniste ne sunt nouă, Creştinilor de azi, tată şi mamă. Fără jertfa lor, bisericile şi mănăstirile pe care unii s-au străduit prin compromisuri să le ţină deschise ar fi rămas veşnic închise, aşa cum se întâmplă pretutindeni în apusul Europei, ori chiar mai aproape de noi, la sud de Dunăre. Fără ei, fără jertfa lor, astăzi n-ar fi existat această ţară şi poate că limba română ar fi fost facultativă, aşa cum din păcate o înţeleg mult prea mulţi dintre românii de peste Prut. Fără jertfa lor, obişnuinţa capului plecat în faţa sabiei ar fi făcut din noi carne de tun, măturătura, gunoiul şi lepădătura întregii lumi, aşa cum singuri vrem să fim astăzi. Doar ei, prin sângele lor, prin pătimirile lor, au reuşit aici, şi dincolo, în faţa tronului ceresc, să scrie istoria pe care noi ne-o ştergem cu atâta râvnă. O Biserică vie, care îşi cinsteşte Mucenicii şi Mărturisitorii, ar fi sădit în sufletele copiilor dragostea de Dumnezeu şi iubirea aproapelui, ar fi deschis ochii sufletului spre adevărata cunoaştere, care le-ar fi înflorit şi înmiresmat sufletele. O Biserică în care sângele şi pătimirile din închisori nu s-ar fi trecut cu vederea ar fi trezit jertfelnicia în sufletele tuturor celor chemaţi să apere ţara în care trăim şi ne-ar fi dat înapoi pe fraţii pe care politicienii de azi i-au uitat peste graniţele ei. O Biserică ce şi-ar fi cinstit Martirii ar fi făcut curat în propria ogradă, iar pe clericii căzuţi din credinţă, pe cei care au slujit mamonei şi puterii vremelnice a veacului, i-ar fi înlăturat de pe scaunele Apostolilor şi din amvoanele bisericilor şi le-ar fi găsit loc în liniştea mănăstirilor ca să‑şi plângă păcatele, să fie pildă tuturor zicând: Să nu faceţi ca noi! O astfel de Biserică ar fi pus Fericirile Evangheliei mai presus decât toată grija veacului prezent şi ar fi căutat să vieze, să dea mărturie de Adevăr, ar fi căutat să se întoarcă la Canoanele Apostolilor şi ale Părinţilor, curăţind Via Domnului de buruieni şi de uscături (oare nu pentru aceea lupii cei noi îmbrăcaţi în haine de oaie zic: Doamne, Doamne, caută din cer şi vezi şi cercetează lumea aceasta, în loc să ceară Domnului să îşi cerceteze Via, adică Biserica?). O Biserică vie ar fi dat viaţă întregii lumi, nicidecum nu ar fi propovăduit moartea ecumenistă. În cele din urmă, recunoaşterea şi cinstirea muceniciei Sfinţilor din închisori ne-ar fi scăpat de înghiţirea europeană şi de globalizarea cea ucigătoare de suflete. Căci o Biserică vie, aşa cum ar trebui să fim, ar fi schimbat istoria şi ar fi pătruns peste tot pe unde era nevoie de Dumnezeu şi prin jertfa Sfinţilor ar fi dat dovadă de adevărul Evangheliei, întorcând către Hristos pe cei ce stau astăzi în latura şi în umbra morţii, pe exact aceia pe care cei mai mulţi dintre noi îi aşteaptă să ne aducă lumina întunericului în care ei zac. Dacă ne vom cinsti Mucenicii şi Mărturisitorii Ortodoxia va deveni iarăşi una şi se va stinge erezia filetistă, aducându-ne aminte că suntem un singur Neam, Neamul Creştin, Noul Israel, nu o adunătură de instituţii bisericeşti care pun steagul naţional deasupra Sfintei Cruci. Dacă ne vom cinsti Mucenicii şi Mărturisitorii vom putea nu doar noi să ne întoarcem la Hristos, ci lumea întreagă să o întoarcem către El, stingând toate ereziile şi păgânismele, punând Credinţa Apostolică, Ortodoxă, în făclia de unde să lumineze tuturor calea spre Adevăr. Ei, Sfinţii, aşteaptă de la noi să ne lepădăm de moartea în care zăcem. Ei, cu Hristos împreună, aşteaptă să fim iarăşi vii. Dacă astăzi nu ne întoarcem către ei şi către pilda jertfei lor, mâine nu va mai fi, căci ne va rămâne nouă un singur răspuns, când Dumnezeu ne va întreba: Caine, unde este fratele tău, Abel?
ATITUDINI, Revista de gandire si traire romaneasca, Anul I, Nr 3
Fratele nostru, mărturisitorul Valeriu Gafencu, vibrează în sufletele noastre de aproape 60 de ani, de când el a fost martirizat pentru Hristos şi s-a arătat cu adevărat unul din apărătorii şi mărturisitorii vieţii noastre creştine strămoşeşti. M-aş bucura ca acest imn acatist, închinat martirului nostru Valeriu Gafencu, să fie pe buzele şi în inimile tuturor românilor care vor să-şi dea viaţa pentru Hristos şi aproapele lor. Domnul să vă primească rugăciunea şi să vi-l trimită pe acest mărturisitor al Ortodoxiei româneşti ocrotitor neadormit în faţa ispitelor acestui veac. (Părintele Justin Pârvu – Revista Atitudini, nr. 3∕2008) [ DESCARCA ACATISTUL ] la noul portal www.sfintii-inchisorilor.ro/
Ce a însemnat puşcăria Aiudului pentru Sfinţia Voastră? Primii doi ani din Aiud, au fost pentru mine cea mai liniştită perioadă din viaţa mea. A fost singurul loc din viaţa mea în care am avut şi eu timp de o pravilă, de un canon de rugăciune mai intens, că de altfel, tot restul vieţii a fost o continuă hărţuială. Dar eu m-am lăsat aşa mereu în voia lui Dumnezeu şi nu mi-a plăcut niciodată să fug de greu. Tot ce am primit în viaţa mea, am luat-o ca din mâna lui Dumnezeu. În Aiud am stat singur în celulă vreo şase luni. Şi a fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea. M-am întreţinut acolo cu scrierile însemnate pe pereţi. Erau o mulţime, din toate domeniile. Tot ce voiai: vocabular, engleză, franceză, germană, italiană, teologie, agricultură şi din orice domeniu puteai găsi acolo însemnări folositoare. Aici am descoperit cu adevărat taina vieţii duhovniceşti. Aici am învăţat într-adevăr să şi mănânc. În cămăruţa asta, aici au venit momente de linişte şi pace, de post, şi nu lipsea rugăciunea. Aveam un program alcătuit din rugăciunea Doamne Iisuse, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu şi paraclisul Maicii Domnului. Aici am învăţat să mă rog şi frumuseţea acelei rugăciuni n-am mai trăit-o niciodată, în libertate. Cei pe care i-a învrednicit Dumnezeu să moară mucenici acolo, ajunseseră cu adevărat la un stadiu sporit al rugăciunii şi Hristos i-a luat degrabă la el. Sunt atâtea dovezi ale sfinţeniei vieţii lor, de ce Biserica nu ii canonizează şi pe aceşti sfinţi? Sfântul sau martirul este eroul neamurilor. Nu ne interesează pe noi coloratura lui politică. El nu este omul mărginit în România, ori în Spania, ori în Franţa – el este omul care depăşeşte graniţele valorilor. E interesant că avem sfinţi din secolul XIV, XVI, XVII dar de ce să nu ne scoatem în evidenţă şi mărturiile actuale, mai recente? Sigur e mare lucru să canonizăm pe Varlaam mitropolitul, dar de ce ceilalţi să stea nebăgaţi în seamă? Poate toată sărăcia şi mizeria în care trăim noi astăzi, lucru pentru care ne urăsc celelalte popoare, este tocmai pentru că trecem cu indiferenţă pe lângă trupurile martirilor români. Până şi catolicii îşi canonizează mai repede sfinţii. Asta nu împrumută ecumeniştii noştri? Când vrem să canonizăm un sfânt, pe noi trebuie să ne intereseze dacă harul lui Dumnezeu a lucrat sau nu în acel suflet. Nu! Pe noi ne interesează mai întâi de ce culoare politică a fost, dacă ne convine nouă sau nu. De exemplu, despre părintele Ilie Lăcătuşu – ce putem spune despre el? E sfânt sau nu? Dar dacă este legionar, atunci nu mai e sfânt! Păi unde mai e adevărul? Aceşti tineri au murit pentru un adevăr creştin şi naţional, a fost cu adevărat o mişcare de regenerare a creştinismului nostru ortodox. Dar este aceeaşi mafie din trecut, este în prezent şi va fi în viitor. Să se prezinte acum partidele politice şi să spună câţi sacrificaţi au din rândul tineretului lor? Ducem lipsă de jertfă în plan politic. Nu riscă nimeni nimic, toţi se protejează. De asta nici poporul nu-i iubeşte. Mitropolitul Varlaam n-a fost deloc în afara vieţii politice, a fost foarte implicat în viaţa societăţii româneşti. Biserica a fost prezentă întotdeauna în viaţa politică; n-a fost niciodată o conferinţă a unui guvern în care să nu fie şi reprezentantul Bisericii. Ultimul cuvânt, să ştiţi, era dintotdeauna din partea Bisericii – „Promulgăm legea cu condamnarea la moarte sau nu promulgăm?”… Erau foarte atenţi să vadă ce spune Biserica. Dar când a fost vorba să-l execuţi pe Codreanu şi pe toată elita asta a creştinilor ortodocşi, toată lumea a fost de acord – trebuie executat pentru că tulbură naţia. Cea mai mare greşeală care s-a făcut în ortodoxia noastră a fost că politicul a arestat toată atitudinea Bisericii, adică Biserica s-a integrat „perfect” vieţii politice, după cum au fost vremurile. Şi ce fapte mai mari de canonizare cer decât se văd la un Virgil Maxim, Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu, Părintele Calciu… Dar ei nu pot promova aceşti sfinţi, pentru că nu-şi pun ei pielea la saramură…
Glasul Monahilor
Fragment dintr-un interviu in curs de aparitie in Revista Atitudini
November 2nd, 2008 
VR 
Aiudule, Aiudule,
Posted in Uncategorized 
Tags: 
