Victor Roncea Blog

Continuam publicarea dialogului dintre filosoful Constantin Barbu, discipolul lui Noica, si Cosmin Cretu, cuprins de jurnalistul oltean in cel de-al doilea volum din seria grava Pamfletul Negru. Dupa prima parte, publicata de Ziaristi Online sub titlul  Plagiatele mici ale lui Plesu, Patapievici si Liiceanu (I). Constantin Barbu, discipolul lui Noica, isi pune fostii colegi de la Paltinis la o “autopsie vie” , filosoful craiovean (foto sus cu o scrisoare de la Cioran) s-a ocupat de “disidentii lui Gogu” si comsomolistii-moralisti. Dupa prezentarea Falsficaţionistului Manolescu si a colegul lui Magureanu, Liiceanu, si pubicarea unei scrisoari inedite a lui Constantin Noica, in episodul urmator este expusa reteaua anti-Eminescu. Constantin Barbu observa ca Andrei Plesu si Nicolae Manolescu ii continua “opera” anti-eminesciana a adevaratului lor “magistru”, Zigu Ornea, cel care afirma: “In anii optzeci Constantin Noica a formulat definiţia aberantă despre Eminescu: «omul deplin al culturii româneşti» contribuind enorm la sanctificarea primejdioasă a operei eminesciene în toate ale ei alcătuiri”…

Există un destin tragic al poporului român legat de falsele elite? Mă gândesc, în primul rând, la tulburătorul caz al lui Mihai Eminescu, ucis. Admiţând că moartea lui Eminescu ar fi doar controversată (deşi e fară de tagadă, vezi în Codul Invers) de ce, de ce nimeni, dar nimeni dintre puternicii filosofiei, politicii, justiţiei nu vrea redeschiderea cazului?

Cazul morţii lui Eminescu se va redeschide. Chiar dacă ar fi toţi împotrivă. Trebuie să se ia probe de ADN din os (care să se depună într-o Bancă de genii), probe pentru a controla mercurul din os. O dată crima stabilită nu ne mai rămâne decât să-i punem oasele într-un sicriu de argint, iar numele lui într-un calendar de sfinţi martiri. Totul se va face cu necesitate, mai ales că eu sunt încă în viaţă şi mai sunt şi foarte modest…

Explică: ai riscat (şi acum, la cât te cunosc, sunt sigur că ai fi dispus la orice sacrificiu) pentru a găsi banii necesari Proiectul Naţional Mihai Eminescu. Eşti „controversat”. Ei, care au primit şi mâncat multe milioane de euro, sunt onorabili.

Poate sunt onorabilii lui Caragiale.

În urma sacrificiului meu (pe care nu vreau să-l recunoască nimeni), în urma tipăririi a 19 manuscrise Eminescu, a editării altor 50-70 de volume de eminescologie, Academia Română a tipărit aproape toate manuscrisele în facsimil color într-o ediţie incomparabilă tehnic (care, din nefericire, a distrus peste 30 de volume prin erori de impozare). Îţi aminteşti când am publicat Apărarea lui Eminescu? Se spune că la Tribunalul Judeţean Dolj s-au întrerupt procesele fiindcă au plecat câţiva judecători să cumpere ziarul „Ora” unde publicasem Apărarea. Ce-ar fi să le reamintim detractorilor lui Eminescu că nu ştiu carte. Uite textul:

Apărarea lui Eminescu

Şi admitem că Dumnezeu a murit şi că totul este permis. Dacă Dumnezeu a murit, este permis ca deşertul să crească fără margini, nu numai în deşertul mai mare, nu numai în cultura lumii, ci şi în cultura românească. Dacă totul este permis, de ce să nu-şi permită oricine să spună despre Eminescu orice? O revistă din Bucureşti (Dilema, nr. 265/ 1998) schiţează încă un scurt capitol dintr-o mai mare încercare de despărţire de Eminescu.

Ce să însemne a te despărţi de cineva? A te despărţi de cineva înseamnă că ai împărtăşit ceva cu cineva, şi acum te desparţi; des-părţire îmi aduce aminte de o negare a părţii, care în greceşte se spune “meros”, cuvînt care este din aceeaşi familie cu “moira”. Cine să fi avut oare parte de a gusta din destinul lui Eminescu?

Dacă ne vom exprima mai pe înţelesul lui nu-ştiu-cine (zigu ornea, de exemplu), ca să te desparţi de Eminescu trebuie să-l citeşti, să-l ştii, să-l înţelegi, să-l iubeşti. Nu vreau să complic mintea nimănui, nici să-l chinuiesc cu vreo profundă Românie, vreau doar să-i explic că a şti înseamnă a avea conştiinţă, a înţelege înseamnă a traversa universul fără să-l distrugi, a iubi înseamnă a co-naşte, a co-exista cu cel iubit. Nu spunea un mistic mare că trebuie să iubeşti lucrurile pînă cînd lucrurile încep să te iubească pe tine?

Despărţirea de Eminescu

Întrebarea privind despărţirea de Eminescu îi aparţine lui Nicolae Manolescu.

1. Nicolae Manolescu are dreptate să pună întrebarea despărţirii de Eminescu pentru că un mare intelectual care s-a aventurat să scrie Istoria Critică a Literaturii Române ştie să gîndească; Eminescu este, desigur, ca un megachiliocosm în care există lumi vii, lumi geniale, lumi moarte, lumi distruse, lumi de distrus, dar şi lumi indestructibile. Aşa cred că putem vorbi despre o despărţire de Eminescu. Trebuie să-l cunoaştem, să-l iubim, să-l înţelegem, altfel nu ne putem despărţi pentru că nu avem de cine. Cum să te desparţi de o femeie frumoasă, precum Claudia Schiffer, dacă n-ai cunoscut-o?

A-l cunoaşte pe Eminescu e o artă grea, îţi trebuie ani de studiu, de putere de co-gîndire. Aştept ca Nicolae Manolescu să-l iubească pe Eminescu pentru a putea să se despartă de Eminescu.

2. Nicolae Manolescu scrie: “C. Noica a văzut în Caietele tînărului studios o operă capitală a culturii române şi s-a bătut pentru editarea lor. Avea însă dreptate Marin Sorescu numindu-le maculatoare. Importanţa lor e auxiliară, biografică şi exegetică, dar atît.”

a) Cred că Marin Sorescu spunea despre Caietele Princepelui de  Eugen Barbu că sînt maculatoare, nu despre manuscrisele lui Eminescu. Cred că pe Nicolae Manolescu îl înşeală memoria. Caietele lui Eminescu nu sînt maculatoare. Eu le-am văzut pe toate, la Bucureşti, Iaşi şi Cluj, şi, repet, nu sînt maculatoare. Nu cred că Manuscrisele lui Eminescu nu trebuie publicate, integral, în facsimil; valoarea lor nu ţine de atribute precum “auxiliară”, “biografică”, “exegetică”.

b) Sînt de acord că este o inutilitate a-l numi pe Eminescu poet naţional (deşi cuvîntul “naţional” provine din gna -, care înseamnă ceea ce puţini ştim că înseamnă).

Zigu Ornea – eminescolog de ocazie?

Zigu Ornea scrie. Cînd scrie, z.o. crede că gîndeşte.

Probă: “Fără îndoială că Eminescu este cel mai mare poet al românilor, deşi, prin anii optzeci, prof. Liviu Rusu mă îndemna (probabil că nu numai pe mine) să pornim o acţiune concertată pentru a-l instala, pe acest soclu, pe Lucian Blaga. N-am fost de acord – şi…” Trebuie să-i spun lui z.o. că, şi dacă era de acord, Eminescu rămînea pe acelaşi soclu.

Continuarea la Ziaristi Online