Victor Roncea Blog

Prezint mai jos doua materiale importante despre mascarada cu tortionari fara vinovati.  O “condamnare a comunismului” facuta de un comunist parsiv dupa un “Raport” mincinos al unui politruc cominternist, doua-trei-patru institute smechere de “studiat comunismul”, bani garla de la buget, obtinuti din pensiile taiate ale bunicilor nostri si scursi pentru plimbarile si mizeriile lui Tismaneanu, Patapievici si ai lor, si nici pana azi, dupa 23 de ani, nu se spune cine sunt cei vinovat de comunismul adus in Romania – atentie, neo-kominternisti, nu “comunism romanesc”! Iata ca romanii s-au saturat sa ingroape adevarul. “Nu ne mantuim pe furis”, cum a raspuns, cu demnitate, primarul din Baia Sprie unor gardieni ai gandirii de provenienta bolsevica. Tanarul intelectual Adrian Majuru le spune pe nume:

Acesti cominternisti care au distrus si distrug Romania. Adrian Majuru despre leninistii Roman – Neulander, Cosaşu – Rohlich, Severin, Melescanu, MRU, Nastase, Zanc, Stelian Tanase si Dan C. Mihailescu

In fapte, procesul penal al crimelor comunismului merge foarte greu, atat de greu incat marii vinovati au scapat aproape toti nepedepsiti, fiind salvati tocmai de moartea pe care le-au pregatit-o ei cu scrupulozitate altora.

Asa ca ne intrebam: Unde sunt condamnarile adevaratilor tortionari ai poporului roman: tismanenii, neulanderii, rolerii, oigensteinii?

Cititi si: Adrian Majuru incepe un serial despre acesti UTC-isti care distrug Romania: Toti oamenii presedintelui si premierului, de la MRU la Dan Pavel si inapoi

Exemple de la Adrian Majuru: “Moştenirea dialectică este transmisă nu numai cu vilele de protocol, dar şi cu sferele de influenţă ale tatălui sau bunicului. Un exemplu este Walter Neulander, tatăl lui Petre Roman. Walter Neulander a fost la sfârşitul anilor ’30 agentul Cominternului la Paris, mai apoi a fost brigadist comunist în Spania, trimis cu misiunea de a fonda în Spania o republică sovietică spaniolă sprijinind cu toate forţele opoziţia militară anti-Franco. Idealul lor fiind înfrânt, franchiştii câştigând bătălia în războiul civil, Walter Neulander se refugiază în URSS. După război a fost „paraşutat” în România ca şeful direcţiei de propagandă al Armatei Române (încă regale) între 1945 şi 1948 şi apoi şef de personal tot în armata română, acum de factură nouă între 1948 şi 1950. Walter Neulander obţine gradul de general-maior al armatei române, în anul 1948. Tot atunci devine vicepreşedintele Asociaţiei pentru răspândrea ştiinţelor şi culturii între anii 1950 şi 1951. Între 1951 şi 1952 este ministru al Poştei şi Telecomunicaţiilor iar după moartea lui Stalin a lucrat în Ministerul Agriculturii. Cu venirea lui Nicolae Ceauşescu în 1965, Walter Neulander îşi românizează numele în Walter Roman. Walter Roman este membru CC al PCR între 1965 şi 1983, dar şi director al Editurii Politice între anii 1954 şi 1983. În anul 1983 moare. Fiul său, Petre Roman, a susţinut că tatăl său ar fi fost dizident, însă oare despre ce dizidenţă este vorba când Walter Roman moare fiind în funcţia de director al Editurii Politice şi având gradul de general-maior al armatei române!? Mai mult, Walter Roman alias Neulander, în perioada revoluţiei maghiare din 1956, a avut rolul de raportor ideologic, fiind trimis de conducerea Partidului în misiune de securist itinerant. Trimiterea lui s-a datorat faptului că era profund ataşat de idealurile sovietice şi considera revolta maghiară ca o reacţie hortistă. În raportul său, Walter Roman-Neulander arată greşelile pe care armata sovietică le-a făcut în înăbuşirea revoluţiei maghiare. Petre Roman alias Neulander a „moştenit” şi o bursă de studii în anii ’70 la Toulouse, dar şi o funcţie de redactor în redacţia ziarului „Liberation” al stângii franceze, unde foarte puţini intelectuali francezi veritabili de stânga aveau acces la o astfel de funcţie. Poziţie obţinută de Petre Roman în baza poziţiei lui taică-său, ca fost şef al Cominternului la Paris. Nu este deloc întâmplător astfel că el a devenit la 22 decembrie 1989, alături de Ion Iliescu preşedinte, cel dintâi premier al României eliberate de sub regimul comunist! Ce ipocrizie a sorţii, ca tocmai fiul unui cominternist să fie premierul celui dintâi guvern democrat al României postcomuniste. Există o clară filieră de subordonare a României, de factură cominternistă, pe axa Paris-Spania-Moscova-România.”

“Veronica Schwefelberg devine Veronica Porumbacu, redactor la Radio în 1949 şi apoi şef secţie la Uniunea Scriitorilor între 1956 şi 1963; Aurel Leibovici devine Aurel Baranga; Florin Legrel devine Florin Mugur. Acesta din urmă debutează în suplimentul „Brigadier” al „Tânărului muncitor” şi apoi este redactor la „Cartea Românească”. Poate cel mai controversat personaj proletcultist trecut în tabăra democraţilor este cazul lui Oscar Rohlich. Oscar Rohlich este cunoscut astăzi sub pseudonimul Radu Cosaşu. Mult declaratul „mare european” de azi a debutat în 1952 cu volumul „Servim Republica Populară Română”. De bine ce a servit-o, domnul Oscar Rohlich alias Radu Cosaşu este redactor din 1993 la „Dilema” şi apoi la „Dilema Veche”, în serviciul mai tânărului său coleg Andrei Pleşu (foto cu cei doi tovarasi). Altfel, Oscar Rohlich alias Radu Cosaşu şi-a început activitatea proletcultistă la „Revista Elevilor” între anii 1948 şi 1949 şi începând cu anul 1949 îl găsim redactor la „Scânteia Tineretului”.

Privind prin filtrul acestor personaje, de la nomenclaturişti la proletcultişti, mulţi încă foarte activi şi azi sub falsa imagine a dizidenţei sau a democraţiei, aş putea concluziona că în decembrie 1989, dintr-o altă perspectivă a istoriei, comuniştii internaţionalişti au dat jos un comunist naţionalist, pe Nicolae Ceauşescu.”

“Oferim mai jos câteva exemple ale unor personaje care au avut o altă credinţă şi o altă slujire în prima parte a vieţii, dar pe care au schimbat-o mai apoi, au modificat-o radical şi în final au dat-o uitării. Din „leninişti” au devenit „democraţi”; din „roşii” acum sunt „albaştri” şi europeni. Şi ţara este pe mâna lor. Şi acesta poate fi un răspuns legat de haosul şi dezastrul în care trăim.

Foarte interesant este cazul lui Adrian Năstase. Chiar uluitor. Oricum rămâne cea mai interesantă opinie pe care am citit-o în revista “Tânărul Leninist” iar studentul Năstase afirma: „Teoria marxistă este interesată de sensul evoluţiei societăţii socialiste şi de teoriile care o reflectă. Este evident că această societate s-a transformat în cei trei-patru sute de ani de existenţă, dar progresul uman împinge inevitabil acest sistem către dispariţie” (Adrian Năstase, “Ideologii occidentale la porţile viitorului”, “Tânărul Leninist”, nr.10, octombrie, 1972, p.14). Democratul şi europeanul de azi, acelaşi Adrian Năstase, nu a uitat de „leninistul” care a fost deoarece proiecţia sa despre capitalism din anii ’70 o trăim cu toţii astăzi, după mai bine de 20 de ani de la schimbarea de regim din 1989. În cazul României, Adrian Năstase a avut dreptate: capitalismul a dispărut iar domnia sa a participat la uciderea lui alături de alţii „tineri leninişti” din generaţia sa.

Adrian Severin, europarlamentarul dovedit penal, dar care joacă în continurae cartea inocenţei, îşi afirma vocaţia de propagandist în revista “Convingeri Comuniste”, cu prilejul festivalului naţional al Artei Studenţeşti, „dedicate Congresului X al UTC şi Conferinţei a IX-a a UASCR precum şi pregătirii Congresului educaţiei politice şi culturii socialiste” (Adrian Severin, “Convingeri Comuniste”, nr. 2, 1976, p. 2).

Dan C. Mihăilescu este cunoscut drept omul care aduce cartea, dar în tinereţa sa era omul care aducea versul. În revista “Universitatea Comunistă”, Dan C. Mihăilescu a publicat o poezie dedicată României socialiste şi conducătorului ei. Redăm aici un fragment: „(…) Mai ştiu că ai un voievod prea bun/ Precum părinţii noştri din vechime/ Că neamul nostru e la fel de drept/ Că nu voieşte răul pentru nimeni”. „Voievodul” din anul 1975 nu putea fi decât Nicolae Ceauşescu iar Dan C. Mihăilescu a publicat această „scrisoare” din poziţa de redactor-şef adjunct al revistei “Universitatea Comunistă” (anul VII, nr.25, februarie-martie 1975, p.5).

Omul de dreapta de azi Mihai Răzvan Ungureanu şi-a afirmat din adolescenţă adeziunea faţă de extrema stângă: „Hotărârile de însemnătate istorică adoptate de Congresul al XIII-lea al PCR, înflăcăratele îndemnuri adresate tinerei generaţii de către tovarăşul Nicolae Ceauşescu în deschiderea lucrărilor forumului nostru, pun în faţa noastră, a elevilor utecişti, sarcini deosebite. (…) Pe deplin conştienţi de sarcinile ce ne revin din Hotărârile Congresului al XIII-lea al PCR, din indicaţiile şi orientările secretarului general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, din documentele suspuse aprobării Forumului tineretului, noi, elevii din judeţul Iaşi ne angajăm că vom depune toate eforturile (…) pentru continuarea neabătută a drumului ascendent pe care România s-a înscris în perioada de o efervescenţă fără precedent inaugurată de Congresul al IX-lea al Partidului Comunist Român” (Mihai Răzvan Ungureanu, cuvântare în calitate de delegat al Organziaţiei judeţene Iaşi a UTC, “Scânteia Tineretului”, 19 mai 1985, p.3).

Un alt „democrat” de azi, Teodor Meleşcanu, îşi sublinia public adeziunea de comunist, printr-o serie de articole publicate în presa vremii. Iată aici un fragment: „(…) PCR, personal tovarăşul Nicolae Ceauşescu, a adus preţioase contribuţii teoretice şi practice în domeniul dezarmării. Concepţia partidului şi statului nostru cu privire la obiectivele dezarmării, măsuri prioritare, căile şi modalităţile de realizare a lor, au fost definite cu claritate în documentele Congreselor al IX-lea, al X-lea şi al XI-lea, în cuvântarile tovarăşului Nicolae Ceauşescu, secretar general al PCR, preşedintre RSR” (Teodor Meleşcanu, “Flacăra”, anul 26, nr.31(1156), 4 august 1977, p.30).

Prof. dr. inginer Walter Roman, tatăl lui Petre Roman, în calitate de „senior Leninist”, afirma despre generaţiile tinere că sunt „destinate să împlinească obiectivele stabilite de partid în opera de edificare a societăţii socialiste” (Walter Roman, “Imperativul culturii contemporane”, “Tânărul Leninist”, nr.8, august 1969, p.60).”

“În articolul „Pulsul Prezentului”, tânărul absolvent de istorie Stelian Tănase a scris: „A trebuit să vină un Partid, o adevărată mişcare democrată, purtătoarea celei mai nobile idealuri de propăşire a poporului nostru (…). Şi dacă nişte calomniatori plătiţi, mercenari ai cuvântului, în slujba unor oficine de spionaj, reziduri ale războiului rece, cutează, ca nişte trădători de patrie ce sunt, să caute nod în papură din străinătăţile prin care au fugit (…) aceasta este pentru că un popor mic îşi afirmă cu vigoare dreptul la o existenţă demnă în rândul popoarelor lumii.(…) A fi revoluţionar, a fi comunist înseamnă a fi explorator îndrăzneţ al noului. Se spune pe drept cuvânt în Programul Partidului Comunist: (…) A trăi în contemporaneitatea românească înseamnă a trăi liber” (Stelian Tănase, „Pulsul Prezentului”, „Convingeri Comuniste”, nr.2, 1976, p.1 şi p.9) “