Victor Roncea Blog

După tradiţie, sărbătorim azi, prin post şi rugăciune, Înălţarea Sfintei Cruci, „stingătoarea focului rătăcirii“, îndemn şi putere spre înnoire duhovnicească. Armă a mântuirii, crucea a fost cinstită într-ascuns din vremurile apostolice şi sărbătoarea de azi are o dublă întemeiere – una istorică propriu-zisă şi alta profund spirituală, dătătoare de sens lumii şi vieţii. A fost aşa: în anul 313, Sf. Constantin l-a biruit pe Maxentiu, având pe steaguri crucea ca semn al biruinţei, şi a fost proclamat împărat al Imperiului Roman de apus, cu capitala la Roma. Sub acelaşi semn l-a învins, zece ani mai târziu, pe împăratul Liciniu şi a devenit împărat al întregului Imperiu Roman cu capitala la Constantinopol. După edictul de la Milano s-a îngăduit mărturisirea creştină şi cinstirea Sf. Cruci, însuşi împăratul dând pildă când a poruncit ca şi pe monede să fie înfăţişat cu o cruce în mână. După ce a primit botezul creştin de la episcopul Sf. Silvestru, animat de dorinţa de a găsi Mormântul şi Crucea lui Hristos, a trimis-o pe mama sa, Sf. Elena, la Ierusalim, căci, după ce romanii au cucerit Ierusalimul, locurile sfinte au fost profanate şi acoperite cu pământ ca să nu fie venerate de creştini. Împreună cu patriarhul Ierusalimului Macarie, Sf. Elena a aflat Sfântul Mormânt, iar Sf. Cruce au descoperit-o într-o peşteră dimpreună cu alte două, ale tâlharilor. Cum pe drum era dus un mort spre groapă, Sf. Elena a poruncit ca el să fie atins cu cele trei cruci şi doar una – aceea a lui Hristos – l-a înviat. A urmat o procesiune de laudă şi mulţumire, şi pe Golgota, locul Răstignirii, patriarhul Macarie a înălţat Crucea în rugăciunea tuturor: „Doamne miluieşte!“. Era 14 septembrie 335 şi de atunci această zi este sărbătorită cu toată cuviinţa ca una dintre cele douăsprezece praznice împărăteşti.
În Crucea lui Hristos cinstim Patimile, Răstignirea şi Învierea Mântuitorului, pentru că adevărata şi desăvârşita biruinţă a morţii nu este sabotarea ei, ci învierea, eliberarea de tot răul intrat în lume odată cu neascultarea poruncii divine, căci fără moarte nu există înviere. În timp, a mai fost un eveniment semnificativ. Luată, în 614, de regele perşilor Chosroes, Sf. Cruce a fost readusă în Biserica Sf. Mormânt în 14 septembrie 629 de împăratul Heraclius şi arătată de patriarhul Zaharia al Ierusalimului spre încredinţare şi închinare.Cu încărcătura ei istorică şi duhovnicească, această sărbătoare ne îndeamnă să căutăm a înţelege rostul Sf. Cruci în viaţa lumii şi a fiecăruia dintre noi.
Simbol arhetipal, crucea era pe vremea lui Hristos „mielul lui Dumnezeu care a venit să ridice păcatul lumii“, un instrument de ocară şi tortură destinat celor mai cumpliţi răufăcători. După ce Hristos a propovăduit Evanghelia, săvârşind minuni, vindecând „toată boala şi toată neputinţa din popor“, alungând demoni şi înviind morţi, a venit ceasul ca prin Răstignirea să elibereze omul de moarte, rodul păcatului adamic. „Crucea lui Hristos“ semnifică în gradul cel mai înalt iubirea nehotărnicită a lui Dumnezeu faţă de om, începutul noii legături între Părintele Ceresc şi om. Lemnul ei ne aminteşte de pomul cunoaşterii binelui şi răului, a amestecului dintre ele şi al autoamăgirii, pentru ca Sf. Cruce să dea omului şansa de a regăsi puterea spiritului faţă de materie, această bună slugă, dar rău stăpân. Sf. Cruce relevă sensul desăvârşit al libertăţii omului ca împlinire a chipului divin din el, într-un suiş al înveşnicirii pentru care moartea este o trecere. Ca orice biruinţă, şi cea a spiritului (sau mai ales ea) înseamnă şi efort, renunţare, suferinţă şi jertfă, însă avem ca ajutor Sf. Cruce, rugăciunea cea mai scurtă şi cuprinzătoare. E aproape un gest reflex, venit din străfundul fiinţei noastre, ca, în momente de cumpănă, să facem semnul Crucii şi să spunem „Doamne ajută“, simţind că de la El vine puterea.
Acest semn sfânt ne însoţeşte pe tot drumul vieţii – de la botez ca „naştere întru Hristos“, până când plecăm spre Domnul, crucea veghind locul unde pământul din care suntem făcuţi se întoarce la sine, iar duhul se înalţă spre Cel de la care l-am primit – Dumnezeu. Semnul Sf. Cruci, „prin care se binecuvântează zidirea“, străjuieşte intrările în sate sau oraşe, iar ţăranul român îşi începea şi sfârşea ziua închinându-se cum o făcea când pornea şi se întorcea de la câmp, când era trist sau când se bucura; cu semnul Crucii femeia îşi binecuvânta pruncii, însemna pâinea, mâncarea şi orice lucrare. Şi ca o respiraţie a sufletului, rugăciunea: „Doamne iartă-mă!“, „Doamne ajută!“ sau „Îţi mulţumesc Doamne!“, „Slavă Domnului“.
Înţelesul cuprinzător al Sf. Cruci îl descifrăm şi în Evangheliile care se citesc înainte şi după sărbătoarea ce-i este închinată. În prima, aflăm de la Sf. Ap. Ioan că „Dumnezeu atât de mult a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, pentru cel care crede într-însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“. Nu să nu moară, ci „să nu piară“, pentru ca în cea de a doua să auzim de la Sf. Marcu îndemnul lui Hristos: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie“. Ca într-o atotcuprinzătoare acoladă avem întreaga iconomie a mântuirii ca urcuş spre desăvârşire prin lucrarea asemănării cu Dumnezeu, la începutul căruia stă darul, dar al lui Dumnezeu – libertatea.
Într-un timp secularizat, aflat sub semnul banului şi al plăcerilor, e greu de înţeles şi acceptat suferinţa altfel decât ca neputinţă. Mircea Vulcănescu sesizase că omul contemporan nu mai înţelege rostul eliberator al suferinţei, oportunitate de creştere spirituală. Individualismul devorator, egolatru şi distrugător al omului nu poate accepta „lepădarea de sine“ ca singura cale a autenticei regăsiri de sine şi de aici criza spirituală şi morală cu tot spectrul ei malefic de manifestări. Ar avea dreptate dacă îndemnul s-ar referi doar la „lepădarea de sine“, echivalentă cu neantul.
Urmează, însă, a ne lua crucea, fiecare pe a lui, prim pas spre regăsirea autenticei noastre identităţi posibilă prin urmarea lui Hristos, unirea cu El, cum spunea pilduitor Sf. Ap. Pavel, lăudându-se cu Crucea lui Hristos. Suferinţa capătă atunci semnificaţia împlinirii, cum scrie poetul (mai mult decât filosoful) Blaga lăudând-o: „Tată care eşti şi vei fi,/ nu ne despuia, nu ne sărăci,/ nu alunga de pe tărâmuri orice suferinţă./ Alungă pe aceea doar care destramă,/ dar nu pe-aceea care întăreşte/ fiinţa-ntru fiinţă“. Şi mai departe ruga ca toată suflarea „de la încoronaţi la răstigniţi, să ia aminte/ că există pretutindeni şi această suferinţă,/ până astăzi şi de acum înainte/ singura legătură între noi şi Tine“. Este înţelesul superior al suferinţei care numai astfel se preface în izvor de putere fiinţială cum întâlnim într-o altă poezie a poetului-filosof. Pe cruce, Hristos întrezăreşte „o făptură-ncinsă-n sfoară“ şi acolo unde doar „gând şi chin e“ aude-o şoaptă: „Mai departe nu m-aş duce./ Dă-te, dă-te doar puţin mai/ într-o parte. Fă-mi şi mie/ loc pe cruce“.
Sublimul poeziei ne apropie de taina unui înţeles dătător de putere, fiindcă răstignindu-ne cu Hristos, cum El a făcut-o pentru noi, vom învia cu Fiul lui Dumnezeu ca fii ai luminii. E greu, e uşor? Răspunsul şi-l dă fiecare în parte, într-o asumare lucidă a toate câte şi cum îi sunt date, dimpreună cu semenii, mereu având în minte cuvintele Mântuitorului: „Nu vă temeţi“ pentru că „Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului“.