Mircea Platon despre Silviu Lupescu, editorul "Memoriilor" Inaltului Bartolomeu Anania

Între epigonismul mizeriei şi originalitatea sfinţeniei

În anul care a trecut s-au petrecut şi rostit câteva lucruri demne de trecut la catastif. În cele ce urmează mă voi referi la trei dintre ele.

1. În “Observator cultural” (nr. 19/7-13 iulie 2005), într-un articol trasând idei directoare pentru asortarea culturii române cu Occidentul civilizat, Silviu Lupescu, directorul editurii Polirom, a scris: “Un posibil obiectiv major ar fi, să zicem, o cultură modernă, competitivă, bună de ieşit «la export». Or, ca şi în cazul altor produse autohtone, nici cele culturale nu prea îndeplinesc asemenea condiţii. Cititorul român cultivat, scria într-un răzvrătit articol din Suplimentul de cultură tânărul prozator Adrian Şchiop, «merge la duhovnic, îşi face cruci în autobuz şi are idei dure de dreapta». Cel occidental e altfel. Ceea ce primul caută cu nesaţ, celuilalt îi este îndeobşte indiferent. «Păşunismul» folclorico-religios şi derivatele sale […] nu pot duce decât la idei de «uz intern» […] O cultură gregară şi conservatoare, steril moralizatoare, care reflectează mai curând asupra propriului ei trecut, decât priveşte către viitorul imediat este, de la sine înţeles, una a «contrasensurilor». Or, în pofida unor zvâcniri juvenile recente, cultura română are tendinţe gerontologice
Înainte de orice alt comentariu, trebuie să notăm că “Suplimentul de cultură” e o publicaţie a Poliromului şi că Adrian Şchiop e şi el un produs Polirom. Romanul său, Pe bune/pe invers, face parte din noua serie de proză programatic mizerabilistă editată de Polirom. Dacă, în cadrul noii direcţii poliromice, Cecilia Ştefănescu ne oferă scene de lesbianism studenţesc în anii ’80, iar Ioana Băeţică personaje compulsiv coprofage, personajul lui Şchiop e un “ingenuu, homosexual, complexat, inhibat, (semi-)ratat social” (apud C. Rogozanu pe coperta a patra a cărţii). Ce e interesant în ruminaţiile lui Lupescu e dispreţul arătat tradiţiei româneşti de directorul celei mai active edituri româneşti la ora actuală. Silviu Lupescu, directorul editurii care publică Biblia în noua traducere girată de Cristian Bădiliţă, e scârbit de faptul că cititorul român se spovedeşte. Dar poate că Biblia e, pentru domnia-sa, doar literatură. Sau doar o afacere. Asta înţeleg. Ceea ce nu înţeleg însă e cum de, în condiţiile unui divorţ atât de marcat între gusturile lui Lupescu şi cele ale publicului cultivat, a putut editura Polirom să ajungă lider de piaţă. Dacă publicul român e atât de obscurantist, cum de a putut proiectul editorial al lui Lupescu să reziste? Cine îi cumpără pe cei ca Şchiop? Sau pe Elfriede Jelinek, de exemplu, laureata Nobel din 2004 pe care Lupescu s-a grăbit să o traducă, o scriitoare pornografic-comunistă a cărei lipsă de valoare literară a şi făcut pe unul din membrii juriului care i-a decernat premiul să demisioneze de ruşine. Dacă cititorul român cultivat are îndeletniciri bisericeşti care îl fac incompatibil cu viziunea estetică a lui Lupescu, să înţelegem că Polirom e editura publicului român incult? De obicei oamenii religioşi sunt învinuiţi de “obscurantism” şi “analfabetism”; or, acum reiese că ei sunt, de fapt, cititorii “cultivaţi” ale căror gusturi trebuie cu necesitate schimbate. Şi de asta se ocupă Lupescu, în numele reducerii păşunistei “rapsodii române” la atonalismul Occidental.
2.
Dar, se pare, nici Occidentul nu e chiar aşa obsesiv-erotic precum insistă Lupescu. În “Ziua” din 12 mai 2005, s-a putut citi un articol în care Andrei Şerban se dezlănţuia împotriva puritanismului american. La 21 aprilie, când la Metropolitan Opera din New York a avut loc premiera operei Faust de Charles Gounod în regia lui Şerban, spectatorii şi cronicarii prezenţi au avut surpriza să-l vadă pe “dracu’ gol”. Adică nu chiar gol, dar într-un costum de cauciuc mulat pe corp, cu muşchi de halterofil, genitalii la vedere şi coadă de şarpe. Astfel deghizat în Mefisto, basul (est-) german Rene Pape a cântat, spun cronicarii, excelent, deşi vizibil stânjenit de caraghioasa montare a lui Andrei Şerban, considerată de cronicarii de la “New York Times” şi “American Record Guide” drept kitsch. Supărat de primirea montării sale, Andrei Şerban declara în articolul din “Ziua” că “bogătaşii” care subvenţionează Metropolitanul au un “gust burghez”, diferit de “gustul estetic” pe care-l are el. Citez în continuare din articolul semnat de Simona Chiţan: “Ziarul «New York Times» a criticat faptul că Rene Pape, interpretul lui Mefisto, apare dezbrăcat pe scenă. «Trăim în America în perioada lui Bush, când puritanismul şi ipocrizia religioasă devin periculoase», a declarat Şerban. «Până şi Mefisto ar trebui îmbrăcat în costum şi cravată, ca politicienii de la Casa Albă, ca să fie aprobat», a comentat regizorul. «Dar şi mie, ca şi lui Mefisto, puţin ne pasă de ce scrie New York Times», a conchis el”.
Ceea ce trebuie să ştie cititorul român care citeşte asemenea articole e faptul că “New York Times” nu e o publicaţie pro-Bush. E, mai degrabă, un ziar de stânga, perfect adaptat şi promotor al corectitudinii politice, multiculturalismului şi avangardei artistice de pe meterezele cărora trage cât poate în conservatori. Din 1974 şi până acum, în paginile acestui ziar au apărut sute de articole, notiţe şi cronici laudative la adresa lui Andrei Şerban. Aşadar, deşi “New York Times” nu e la fel de radical ca hipiotul “Vilage Voice” sau ca foile care se distribuie gratis la metrou sau pe stradă, el nu e un ziar pentru conservatori, ci pentru stânga moderat radicală şi cu nevroze şi despuieri la modă. De fapt, ceea ce critică Anthony Tommasini în “New York Times” şi Kurt Moses în “American Record Guide” e faptul că, în lipsa unei concepţii regizorale cu adevărat înnoitoare, Andrei Şerban a ales să fie convenţional neconvenţional şi original la modul clişeistic. Dar nu avatarurile Metropolitanului mă interesează aici, ci modul cum realitatea culturală Occidentală e filtrată în România. Silviu Lupescu spune că Occidentul e maniac sexual, Andrei Şerban se plânge că e dominat de mic- sau mare-burghezi, de o respectabilitate pe care el, ca artist, nu o poate aproba. Lasă că şi “Faustul” lui Gounod, ca operă scrisă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, e “artă burgheză”, dacă e să folosim concepte sociologice în artă. Dacă Occidentul e aşa de conservator precum pretinde Andrei Şerban, atunci de ce să ne dedăm auto-erotismului de dragul integrării? Dacă Occidentul e atât de pidosnic pe cât susţine Lupescu, atunci oare exemplul lui Şerban nu ne arată că, saturaţi de propria lor mizerie umană, nu mai au nevoie şi de a noastră? Între epigonismul mizeriei şi originalitatea sfinţeniei, între “integrarea” unor dezintegraţi şi autonomia unor oameni integri, oare care e de preferat? Să ne descompunem interior de dragul protezelor sufleteşti Occidentale – care, de altminteri, nu sunt decât o variantă mai otrăvită teoretic a comunismului de care de-abia am scăpat – sau să ne înfigem în straturile de adâncime ale fiinţei, să ne modelăm după ierarhiile cereşti şi după fireasca ordine a tradiţiei? În primul caz, odată deconstruiţi, nu vom mai avea de ales: va trebui să cerşim asistenţa Vestului, Estului, a oricui. În cel de-al doilea caz, integraţi sau nu, vom fi măcar sănătoşi şi liberi interior, indiferenţi la asistenţa dar bucuroşi de compania oricui poate să ţină pasul cu noi.
3. Dacă, din fericire, Andrei Şerban a ales să vină în România mai ales cu spectacolele sale de rezistenţă, de un teribilism acoperit estetic, nu acelaşi lucru se poate spune despre Alina Mungiu, care ne colonizează din interior cu “Evangheliştii”, o piesă transformată de Benoit Vitse dintr-un mai vechi eşec dramatic într-un flop nou-nouţ. Plin de blasfemii şi cu un Iisus căruia i se atribuie isprăvi sexuale demne de Mefisto-ul lui Andrei Şerban, piesa a stârnit proteste din partea bisericilor Ortodoxă şi Catolică. În apărarea operei sale, autoarea a declarat că “piesa nu a fost scrisă pentru a spune vreun adevăr despre Iisus sau credinţă, ci numai unul despre alegerea intelectuală între intoleranţă şi bigotism.” După cum bine s-a remarcat, dacă subiectul acestui exerciţiu dramaturgic ar fi fost Mahomed sau Moise, probabil că el nu s-ar fi montat nicăieri. La Londra, în 2005, în urma ameninţărilor cu proteste de stradă, au fost anulate reprezentaţiile unei piese care jignea onoarea sectei indiene Sikh. Şi stânga europeană a privit acest lucru ca pe un firesc tribut adus multiculturalismului. La fel se întâmplă şi în cartierele europene dominate de musulmani – din Belgia, Suedia, Olanda, Franţa – unde, pe durata Ramadanului, poliţiştilor nu li se mai îngăduie să mănânce sau să bea în public, în timpul patrulării, unde o femeie a fost bătută pentru că mânca pe stradă un hamburger din carne de porc – nesuferită musulmanilor -, unde poliţiştii care fac razii în cartierele musulmane nu au voie să intre cu câini în casele musulmanilor – pentru că aceştia consideră câinele un animal murdar –, nu au voie să intre în baie – pentru că îl ruşinează pe musulman –, nu au voie să le filmeze nevestele fără iaşmac etc. etc. etc. La Mohamed nu ai voie să atentezi, că te reperează dom’ Bombică. La Iisus însă, voie ca de la banu Ghica. Asta am înţeles-o. Ceea ce nu înţeleg este altceva. Alina Mungiu publică, în săptămânalul “22”, un jurnal de călătorie, amuzament şi propagandă din care reiese cât de bună prietenă e cu neoconservatorii americani cu care ia masa, pentru ca apoi să le dea sfaturi de viaţă şi scobitori, şi de a căror filosofie s-a contaminat. Or, neoconservatorii – unii foşti troţkişti, alţii nu, unii evrei, alţii nu – sunt angajaţi, în interiorul Americii, într-un război cultural împotriva stângii seculariza(n)te. Cine citeşte “National Review”, “Weekly Standard”, “American Spectator”, “Commentary”, “First Things”, “National Interest”, cine urmăreşte FoxNews, cine citeşte chiar şi publicaţii paleo-conservatoare, precum “American Conservative”, ştie că o componentă importantă a arsenalului neoconservator e retorica creştină – de substanţă catolică şi neo-protestantă – îndreptată împotriva stângii care vrea să scoată religia din şcoli, să transforme Crăciunul într-o sărbătoare non-denominaţională, să oficializeze căsătoriile homosexuale etc. Creştinismul e o componentă esenţială a “războiului împotriva terorismului” şi probabil că Silviu Lupescu, la braţ cu Andrei Şerban, ar fi complet scârbit de păşunismul şi bigotismul americanilor. Mirarea mea e cum de unui important pion propagandistic american în România i se îngăduie să-şi scoată de la naftalină o piesă anticreştină scrisă pe vremea când se afla sub inspiraţia mai politic corectă a lui George Soros – finanţator al campaniei anti-Bush şi considerat de neoconservatori un periculos terorist de stânga. Sau poate creştinismul american e aidoma naţionalismului german din anii ’30: rezistă doar stârpind orice altă varietate. Sau poate libertatea Alinei Mungiu de a comite, în România, sub umbrela autorităţii americane, lucruri pentru care baptiştii americani ar “excomunica-o” din orice funcţie şi sinecură, nu e decât o dovadă, după cum reiese şi din cazul foştilor torţionari ai Securităţii angajaţi de către serviciile secrete americane, că guvernul de la Washington ştie să recunoască şi să folosească un profesionist al propagandei, torturii şi spălării de creier. Cine ştie?
Mircea Platon

Un text din 2006, perfect valabil si azi
Print Friendly, PDF & Email
You can leave a response, or trackback from your own site.

Leave a Reply

Powered by WordPress

toateBlogurile.ro

customizable counter
Blog din Moldova