Victor Roncea Blog

• Share
• Tweet
• Pin
• Email

ARDEALUL – SUFERINTA SI MANTUIRE

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

RADU GYR

Stăpânirea Ungariei asupra teritoriilor locuite de români devenise în epoca modernă tot mai discutată și mai şubredă, după ce ea se menținuse în evul mediu pe baza dreptului cuceritorului, care își păstra prada cu arma. Principiul naționalităților, ce-și făcuse deja loc din sec.XVIII-lea, Piemontul și Lombardia eliberându-se de sub jugul habsburgic încă din anul 1858, și la care Ungaria însăși aderase ridicând armele împotriva Austriei în anii 1848-1849, dispărea cu totul din mintea ungurilor atunci când trebuia să-l recunoască valabil și pentru naționalitățile asuprite de ei şi, în primul rând, pentru români.

Ei și-au afirmat întotdeauna cu tărie dreptul lor național imprescriptibil, ridicând la nevoie armele.Cinci revoluții sângeroase au scris în istorie cu litere de foc și sânge strigătul de protest al românilor transilvăneni împotriva stăpânirii ungurești.Când armele le-au fost scoase din mâini de tirania ungurească cu ștreang și roată, românii au continuat lupta prin tăcere și nemulțumirea lor a continuat să clocotească surd. Nici pacea nu era pace.

Începând cu a doua jumătate a sec. Al XIX-lea, întreaga opinie publică progresistă a Europei era de partea românilor asupriți cumplit în Transilvania, condamnând în cuvinte aspre regimul apăsător la care erau supuși românii grație cruzimii stăpânirii maghiare.

În 1890 lordul Fitzmaurice a susținut într-o serie de articole pe românii transilvăneni, spunând între altele: ” Eu insist mai ales asupra pericolelor care amenință Europa, în urma luptelor înverșunate și neîncetate dintre naționalitățile Monarhiei austro-ungare… Ungurii mai ales, urmăresc o politică violentă și oarbă față de naționalitățile supuse coroanei ungare și în special contra românilor… În Transilvania atitudinea provocatoare a minorităților maghiare contra românilor poate provoca dintr-o zi pe alta tulburări sângeroase, cu urmări incalculabile.”

În parlamentul italian, însuși fiul marelui Giuseppe Garibaldi, Menotti Garibaldi și-a ridicat glasul de protest împotriva faptului că ungurii ”asupresc în modul cel mai barbar trei milioane de frați ai italienilor”.

În 1892 ziarul ”L’ Independence Belge ” scria că românii din Transilvania ”sunt tratați ca paria de rasa stăpânitoare a maghiarilor” apoi continua: ”vechile privilegii ce le aveau românii au fost desfințate, bunurile le-au fost confiscate, ziarele suprimate, ziariști lor băgați la închisoare, iar învățătorilor și preoților li s-a făcut viața cum nu se poate mai mizerabilă.”

Marele om politic francez, G. Clemenceau , în ziarul său ”La Justice”, a demascat în articole incendiare asuprirea românilor din Transilvania : ” Independența naționalității maghiare va fi mai bine garantată prin pacea și libertatea celorlalte neamuri vecine, decât prin oprimarea violentă, cu consecințele ei inevitabile: războiul totdeauna hazardat ”.

Declanșarea războiului de către Austro-Ungaria în 1914 a fost un prilej folosit atât de guvernul ungar cât și de cel austriac , să aplice ” din necesități extraordinare de stat ”, o metodă extrem de eficace de exterminare a românilor, slovacilor și cehilor din cuprinsul monarhiei bicefale, un adevărat genocid.

Guvernul de la Budapesta, în frunte cu contele Tisza, au inițiat și aplicat un plan de exterminare în masă a bărbaților români din Transilvania, înrolați în armata austro-ungară, în timpul desfășurării campaniilor militare din anii 1914-1918. În iulie 1914, se aflau înrolați în armata austro-ungară peste 100 000 de români, cărora li s-au adăugat alți 300 000 de români rezerviști, deci circa 400 000 de soldați români, care au fost trimiși pe fronturile de luptă din Serbia și Italia, în sud, și pe frontul din Galiția, spre Rusia, în nord.Statele majore ale armatei austro-ungare au ordonat comandanților de operații de pe toate fronturile ca unitațile militare formate din români să fie folosite în linia întâi a frontului și în sectoarele cele mai periculoase.Numai în luptele desfășurate în intervalul iulie 1914-iulie 1916 au căzut, pe diferite fronturi, peste 100 000 de români. Regimente întregi formate din români au fost decimate de armatele inamice, iar supraviețuitorii luați prizonieri, peste

120 000 de români au ajuns prizonieri la ruși, fiind trimiși în lagăre în Siberia.Din rămășițele mai multor unități decimate se formau noi unități și, sub pretextul trimiterii pentru refacere în țară, erau trimiși pe alt front, într-un continuu dans al morții orchestrat diabolic de maghiari.

Transilvania păstrează încă aproape în fiecare sat monumente ce stau mărturie jertfei ostașilor români căzuți pentru apărarea ”statului unitar ungar ”, peste 150 000 de români fiind sacrificați alături de slovaci, sârbi, croați și cehi de guvernanții austro-ungari.

Concomitent cu acest genocid practicat pe câmpurile de luptă, guvernanții au dat ordine jandarmieriei maghiare ca toți tinerii români de la vârsta de 17 ani să fie ridicați și trimiși în detașamente de muncă, îndeosebi în spatele fronturilor, în care lucrau până împlineau vârsta de încorporare și erau repartizați unităților militare și aruncați în bătălii.

Autoritățile austro-ungare, răspândiseră, în primele zile ale războiului zvonul în satele transilvane, că Rusia atacase România și chiar ocupase Moldova, mizând pe faptul, bine știut,  că românii sunt legați de frații lor de peste munți prin sentimente atât de puternice încât nu vor pregeta să lupte până la jertfă pentru a-i ajuta. O cenzură severă îi împiedica să afle adevărul, dar le permitea în schimb să arboreze, pentru prima dată tricolorul românesc și să cânte ”Deșteaptă-te române ”, așa cum aflăm din circulara episcopului Miron Cristea din 20 iulie 1915, către oficiile protopopești și parohiale din eparhia sa: ” la finea anului trecut a emis înaltul Ministeriu de Interne o ordonațiune cu privire la dreptul de întrebuințare a colorilor naționale a diferitelor naționalități.”

Când adevărul asupra atitudinii României a fost cunoscut, când s-a aflat că românii transilvăneni au fost înșelați, mii și zeci de mii de soldați au dezertat pe fronturile din Rusia, Serbia și Italia, majoritatea ajungând în România pentru a-și oferii viețile idealului strămoșesc de libertate și unitate națională.

Preotul Gheorghe Manu, din Nima relata notarului public Rapolti Nagy Zoltan:

” Monarhia austro-ungară este în curs de dizolvare; în curând va avea lupta cu rușii și armata rusă, unită cu românii, va distruge monarhia, o va dezmembra, Ardealul revenind României”

Odată cu intrarea României în războiul drept de eliberare a fraților din Transilvania subjugată de Austro-Ungaria și de întregire a unității ei național-statale, românii transilvăneni au fost mereu cu revolverul la tâmplă trăind permanent în umbra spânzurătorilor sau, în cele mai fericite cazuri, a închisorilor sau lagărelor de deportare.

Conform măsurilor excepționale instituite de oficialitățile ungare, se alcătuiau listele infidelilor în fiecare plasă și județ, înregistrându-se cu atenție fiecare exponent al spiritului românesc, cărora li se înscenau procese de ”agitație” fiind aspru pedepsiți.

Preoții români  transilvăneni, fiind recunoscuți drept vestalele care au menținut pururea vie flacăra credinței naționale în dăinuirea poporului român, au trăit o cumplită dramă în anii primului război mondial, fiind, mai ales din toamna anului 1916 supuși furiei oarbe a autorităților maghiare.Pentru că și-au manifestat bucuria firescă la pătrunderea trupelor românești în Transilvania și i-au ajutat pe soldații români prin diverse mijloace, chiar și pentru că s-au rugat pentru victoria adevărului și dreptății neamului lor, împilat de veacuri de o stăpânire, care spunându-și creștină se dovedea cu mult mai barbară decât cea turcească, dar mai ales pentru că au îndemnat la rezistență și au menținut trează speranța în apropiata clipă a dezrobirii și a unirii tuturor românilor, zeci și sute de preoți români, indiferent de vîrstă, împreună cu preotesele, unele însărcinate și însoțite de copii, au fost aruncați în temnițele și în lagărele de deportare ungare, unde au avut de suferit schingiuri și umilințe inimaginabile, mulți dintre ei fiind omorâți în chip barbar, după rețete medievale, avutul lor fiind prădat de unguri.

În lucrarea Contribuția Preoțimii Române din Ardeal la războiul pentru  întregirea neamului (1916-1919), dr. Sebastian Stanca consemnează urmatoarea statistica : au fost internați 140 preoți în total 113 ani, 2 luni, 14 zile; un alt număr de 112 preoți  internați fără date precise; 85 preoți închiși în temniță însumând în total 65 ani, 6 luni și 21 zile de detenție; preoți duși în pribegie 106; preoți omorâți 34. Preotul profesor dr.Mircea Păcurariu ne mai dă un număr de 8 preoți uciși în zona de vest dupa 1 Decembrie 1918); preoți osândiți la moarte 4; preoți asasinați în închisoare 15, în total la 84 de ani și 6 luni; au murit în închisori 13 preoți ; au murit în pribegie 17 preoți; au stat în închisoare 23 de preotese.

Mircea Păcurariu, binecunoscut istoric al Bisericii Ortodoxe Române, în lucrarea ”Politica statului ungar față de Biserica românească din Transilvania în perioada dualismului 1867-1918” , ne pune la dispoziție o statistică proprie referitoare la victimele terorii austro-ungare din rândul preoților și a familiilor lor:

” Peste 200 de preoți din părțile Sibiului, Făgărașului și Brașovului au fost nevoiți să părăsească locurile natale odată cu trupele române în a doua jumătate a lunii septembrie 1916. Alți aproximativ. 250 de preoți au fost aruncați în închisorile ungurești, foarte mulți fără judecată – din Cluj, Tg.Mures, Odorhei, Oradea, Timișoara, Caransebeș și Seghedin. Mulți au fost condamnați la moarte dar sentința nu a fost executată.

Alți peste 300 preoți, vreo 75 preotese și zeci de studenți teologi au fost deportați – chiar din august 1916 -în județul Sopron din vestul Ungariei unde li s-a impus domiciliu forțat, unora chiar până în vara anului 1918. Nouăsprezece preoți – mai ales din părțile de vest ale Transilvaniei- au fost uciși de unități bolșevizate ale armatei maghiare în primele luni ale anului 1919.”

• Când plecăm capetele şi aşteptăm ca Sfintele daruri să ne atingă creştetul să pomenim încetişor rugă şi pentru ei, martirii din anii de “ucenicie” a atrocităţilor maghiare 1916-1919 a căror icoane aşteaptă încă, într-un stat modern european aşa cum este România prezentă  să li se facă  cuvenita dreptate :

† în toamna anului 1916, în loc. Corbi-Făgăraş au fost ucis teologul Octavian Bârsan;

† în Ucea de Jos au fost ucişi primarul Zosim Dalea împreună cu câţiva ţărani;

†  au fost ucişi învăţătorii Ioan Filip din Marghita-Bihor şi Lazăr Tîmpa din Almaş-Arad;

† au fost omorâţi şi mutilaţi avocaţii Dr.Ioan Ciordaş şi Dr. Nicolae Bolcaş din Beiuş

† a fost ucis Nicolae Bogdan, director de bancă din Vaşcău;

† în Sighiştel, 60 de ţărani au fost tăiaţi în bucăţi, aruncaţi în foc şi 40 de case arse;

† în Giurcuţa alţi ţărani au fost arşi de vii pe rug;

† la Bănlaca 6 ţărani au fost puşi să-şi sape groapa şi împuşcaţi deasupra ei;

† la Poieni, ţăranul Gh. Tămaş a fost îngropat în pământ până la gât şi împuns cu baionetele apoi împuşcat în faţa părinţilor, aduşi cu forţa la executarea fiului;

† în Birtim a fost împuşcat judele comunal Dimitrie Bolojan;

† la Tîrgu Lăpuş în joia de 5 decembrie 1918, românii din zonă, adunaţi la centrul de plasă pentru a afla cele hotărîte la Alba Iulia au fost mitraliaţi de o bandă înarmată,  autorii masacrului fiind  militarii trimişi la Strîmbu Băiuţ de Regimentul 39 Debreţin. Detaşamentul, format din 60 de soldaţi maghiari  era trimis în Valea Lăpuşului de guvernatorul maghiar al Transilvaniei, doctorul Apaty Istvan din Cluj.   Acesta era semnalul care a dezlănţuit cu aprobarea guvernului de la Budapesta teroarea în toată Transilvania.

După ce au semănat moarte şi groază, criminalii au pornit terorizarea tîrgului. Îl căutau pe locotenentul Vasile Latiş, comandantul gărzii naţionale române locale. Acesta reuşise să scape şi să se ascundă. În schimb l-au găsit pe locţiitorul său, plutonierul Vasile Filip (fusese trădat), pe care l-au schingiuit şi l-au ucis în chinuri groaznice. Toată ziua au terorizat Lăpuşul, până spre seară, când au primit ordin să se retragă.

Din rîndul localnicilor s-au găsit şi unguri cumsecade, cinstiţi, mai ales oameni vîrstnici, care au venit în apărarea românilor, salvîndu-i de la moarte cu riscul propriei lor vieţi.

† în Nov. 1918, 65 de maghiari sub comanda cpt. Dietrich Antal, înarmaţi cu puşti şi mitraliere au masacrat 45 de ţărani (femei, tineri şi bătrâni) din Beliş;

† în masacrul de la Ciucea(Cluj) au fost omorâţi mulţi ţărani şi câţva preoţi;

† la Deta (Timiş) au fost ucişi 9 români (între care şi teologul Atanasie Conceatu, 2 sârbi şi un bulgar (în vara lui 1918);

† au fost ucişi preoţii Mihai Dănilă din Dijir-Timiş, Isidor Silaghi din Bicău-Sătmar, Corneliu Gavriş din Boineşti-Sătmar, Augustin Tîrziu din Chereluş-Arad, Cornel Popescu şi Cornel Leucuţa din Simand-Arad.

* ”Poate nici unul (mărturisea venerabilul vlădică Roman Ciorogariu de la Oradea) dintre sutele de morţi n-a fost executat direct, ci prin cruzimi, una mai înfiorătoare decât alta”  (Episcop Roman Ciorogariu, Zile trăite. Oradea, 1926, p. 248)

Un pios și binemeritat omagiu se cuvine să aducem în acest moment de aducere aminte, soțiilor preoților ortodocși, preoteselor, care în lipsa martirilor neamului, au preluat grija mângâierii sufletelor credincioșilor români și întreaga povară a întreținerii gospodăriilor, în condițiile în care salariul soților era sistat, adeseori ele fiind scoase din casele parohiale și supravegheate strict de poliție sau de autoritățile maghiare.În același timp, mame fiind, preotesele vedeau cum fiii lor, catalogați drept ”trădători de patrie ” erau abuziv scoși din școlile ungurești, indiferent de treapta de învățământ pe care se aflau.În aceste condiții, multe din preotese și-au pierdut viața, altele s-au îmbolnăvit grav, iar peste o sută au trecut munții în vechea Românie.

Multe au fost preotesele care au fost aruncate în închisori sau deportate împreună cu soții lor și adesea și cu copiii.

Un exemplu a rămas mama poetului Octavian Goga, preoteasa văduvă Aurelia Goga, deportată la Ruszt între 28 august 1916-10 mai 1918, pentru vina de a fi mama ” poetului pătimirii noastre ”, care, aflat în România, prin înflăcărata sa propagandă a dinamizat momentul intrării în războiul dezrobirii.

În aceeași perioadă,a fost deportată în Ruszt și Șopron  și preoteasa Maria Morușca din Șeica Mare ( jud. Sibiu ), sora mitropolitului Nicolae Bălan, în vreme ce soțul ei, preotul Pompei ( viitorul episcop Policarp al Americii) era trimis pe front ca preot militar.

Maria Micu, preoteasă în Feldioara ( jud. Brașov) , a fost închisă pentru 2 ani și 2 luni, ispășindu-și parțial pedeapsa în închisoarea Clujului, între 3 iunie 1917-1 martie 1918.

Preoteasa Ana Isaia Popa din Ocna Sibiului  a fost internată în cu cinci copii ai săi la Szombor, între 5 septembrie 1916- 1 iunie 1917.

Preotesele Prișcu, cu 4 copii și Octavia dr.Stinghe, împreună cu 2 copii, au fost internate la Nagymarton, de la 28 august 1916 la 10 mai 1918.

Preoteasa Vlad, din Șelimbăr, după arestarea soțului, a fost purtată în lanțuri prin Veștem, Cisnădie și Ocna Sibiului de nenumărate ori, la interogatorii și supusă la umilințe greu de transcris în cuvinte.

Sfîrşitul războiului mondial îi aduce lui Bela Kun,  născut în Nimijea ungurească, în actualul judeţ Bistriţa-Năsăud  într-o familie de evrei maghiarizaţi ce se ocupau cu micul comerţ sătesc, o nouă şansă de afirmare revoluţionară după ce fusese remarcat de Lenin ca fiind  cel mai apreciat activist comunist din regiunea Tomscului, fanatismul lui  dus până la extrem şi ura lui fără margini împotriva “duşmanilor revoluţiei mondiale” fiind noua lui credinţă, perfect grevată pe un comportament de extremă duritate faţă de deţinuţii din lagăr, un om de temut ce-şi reducea la tăcere adversarii vederilor sale. .

La 4 şi 6 octombrie 1918, Germania şi Austro-Ungaria capitulează. La 29 octombrie este asasinat primul ministru ungar Tissa Istvan (Pişta), acţiune de care nu sânt străini nici agenţii bolşevici din agentura maghiară. La o zi după acest eveniment, în 30 octombrie, 1918, este ales un nou guvern în frunte cu contele Karoly.

Guvernul Sovietelor analizează posibilitatea extinderii revoluţiei bolşevice în centrul Europei.

Lenin avea pregătit omul potrivit deci dispune ca Bela Kun să plece imediat în Ungaria, pentru a conduce campania de trecere a acestei ţări de la republică burghezo-democratică la o republică a sovietelor.

Aşa cum Lenin fusese finanţat de germani pentru a pune la cale lovitura de palat în urma careia urma sa învingă “ proletariatul rus”, de fapt o adunătură de escroci şi deţinuţi de drept comun eliberaţi special pentru a avea masă de << revoluţionari>>,  pentru înfăptuirea acestei schimbări de regim se pun la dispoziţia lui Kun mari sume de bani cu care să poată manipula schimbarea ungurească de regim.

Misiunea era elaborată ân amănunt la Moscova  şi consta în instaurarea sovietelor în Ungaria şi Transilvania până la începutul anului 1919. Sosit în Ţara Ungurească, înainte de 3 noiembrie 1918, când are loc declararea independenţei Ungariei faţă de Austria, el nu întîrzie să-şi afirme vocaţia şi începe să-şi formeze o reţea largă de colaboratori, recrutată din rîndul elementelor maghiare fanatice şi rău famate. Cu ajutorul acestei agenturi se lansează într-o vastă campanie propagandistică, după un slogan ultranaţionalist legat de nedreptatea istorică la care a fost supusă teritorial ţara de către învingători. Prin angajamentul său de a aduce Ungaria în vechile ei hotare îşi crează o largă popularitate pe toate planurile, fiind văzut ca omul salvator. Prima sa victorie va fi armata. Pătrunzînd cu agenţii săi în unităţile militare el va fi sprijinit în multe locuri de către cadrele de comandă ofensate de umilirea înfrîngerii de pe front şi de capitularea ce a avut loc. Peste tot unde este acceptat recrutează oameni nemulţumiţi, ori dornici de căpătuială şi constituie din ei gărzile roşii.

De la început, guvernul coabitează cu elementele comuniste din ţară care se afirmau consecvente în lupta pentru integritatea teritorială a Ungariei. Aflându-se pe poziţii comune naţionaliste, conducătorii politici de la Budapesta nu vor lua nici o măsură pentru a stăvili consolidarea puterii militare a lui Bela Kun. Până şi împuternicitul guvernului pentru Transilvania, Apaty Istvan va fi transformat în “Postav roşu”.  După ce atrage de partea lui divizia de secui care aparţinea armatei de nord-est a Ungariei, încearcă să-şi impună autoritatea şi asupra regimentelor din Budapesta. Acestea îl primesc cu ostilitate şi în cele din urmă îl alungă.

Pentru a face dovada ataşamentului său pentru reclădirea Marii Ungarii, Kun susţine o vastă campanie teroristă, mai ales în Transilvania unde, începînd cu luna decembrie şi pînă în aprilie 1919, cad victime ale detaşamentelor militare maghiare bolşevice mii de români aflaţi la nord-vest de alianiamentul de contact dintre trupele române şi maghiare. Campania de terorizare a românilor a dus la creşterea prestigiului liderului comunist în cercurile politice maghiare, de susţinere a acestuia.

În Transilvania, Bela Kun penetrează cu bolşevicii lui unităţile secuieşti care constituiau o forţă de 10-12 mii de militari şi jandarmi, dându-se drept urmaş vrednic, al marilor revoluţionari maghiari: Kossuth, Petöfi sau Bem (unul croat altul rutean şi altul polonez) instaurează în Ungaria dictatura proletariatului, colectivizând până şi găinile. Instaurînd sovietele ca formă de conducere administrativă, dă frâu liber extremismului naţionalist  şi,  în acelaşi timp se declară mentorul salvării “Ungariei Mari”, scop în care întreprinde măsuri radicale de recuperare a Transilvaniei şi Slovaciei.

Atât Karoly cât şi Kun s-au întrecut să trimită în Transilvania detaşamente de represalii din Ungaria, forţe au desfăşurat acţiuni de represalii împotriva românilor, în spatele celor trei aliniamente ungureşti de demarcaţie din Transilvania cu trupele române.  Exemple sânt cele ale detaşamentului “Pataky” trimis peste Mureş, pentru << pacificarea>> satului Mihalţ, al detaşamentului trimis din Budapesta <<să pacifice>> satul moţesc Beliş sub comanda căpitanului Ditrikh Antal, pentru a pacifica valea Beiuşului, acelui trimis de Regimentul 39 Debreţin care a ocupat depresiunea Lăpuşului masacrând tot ce a întâlnit în cale.
Pregătirea armatei sovietice maghiare pentru ofensivă contra românilor este precedată de convorbirile telefonice dintre V.I. Lenin şeful guvernului Rusiei sovietice, din care rezultă că un “atac conjugat împotriva României din spre est şi din spre vest este iminent. Dintr-o telegramă trimisă de Bella Kun lui Lenin, la 22 martie, rezultă planurile comune ale acestora de a ataca România.

“Republica Sovietică ungară – afirmă Kun – roagă să se încheie cu guvernul sovietiv rus o alianţă ofensivă. Cu armele în mîini, declarăm că ne vom opune tuturor duşmanilor proletariatului şi vă cerem să ne daţi imediat preciziuni asupra situaţiei militare”.
Nu se cunoaşte care a fost răspunsul lui Lenin la această telegramă, dar dintr-o altă telegramă al acestuia transmisă la 25 aprilie 1919, comandamentului armatei roşii ucrainene rezultă direcţiile de înaintare de pe teritoriul Galiţiei şi Bucovine. “Forţele unei armate din Ucraina sovietică trebuie să dea lovitura prin Bucovina pentru a realiza legătura directă cu armate roşie maghiară, iar alte grupări să treacă la ofensivă pentru a rupe poziţiile forţelor regale ale României şi încercuirea lor lîngă Nistru”. Ca urmare a acestui ordin, la 26 aprilie 1919, statul major al trupelor bolşevice de la Kiev a ordonat trupelor sale “să înainteze rapid şi să stabilească legătura cu armata roşie ungară”. Înaintarea acestor forţe a fost întîziată însă de rezistenţa trupelor cehoslovace, atacate din vest de unguri. De asemenea, în bătălia de pe Nistru, ucrainenii au fost alungaţi de armata română încă de la primul contact.
Acţiunile trupelor maghiare bolşevice, în Transilvania, începute încă din luna decembrie 1918, s-au intesificat gradual în lunile ianuarie-martie şi la 16 aprilie au trecut la acţiuni ofensive împotriva trupelor române. Încă de la sfîrşitul lunii ianuarie 1919, aliniamentul de apărare a fost atacat în diferite sectoare. Astfel au fost lovite avanposturile româneşti din Valea Drăganului, pe valea Crişului Repede. În noaptea de 21 spre 22 februarie, trupe ungureşti de tăria unui regiment au atacat poziţiile româneşti de la Ciucea, Zalău şi Şimleul Silvaniei. Simţind pulsul unui succes al armatei roşii pe frontul ucrainean, Bella Kun a considerat că a sosit timpul să treacă la o ofensivă generală în Transilvania.
Ofensiva armatei maghiare în Transilvania a început îndată după convorbirile dintre Lenin şi Kun. Ea este marcată de ordinile date de Kun, în 22 şi 24 martie 1919, adresate diviziei de secui de a face pregătirile pentru a ataca pe direcţia Satu Mare – Dej. Acelaşi ordin l-a primit şi Divizia 3 ungară. În adîncime făceau pregătiri ofensive alte mari unităţi. Aceasta, în condiţiile în care noul guvern maghiar este somat de aliaţi să-şi retragă trupele din Transilvania şi să le dezermeze.

La Paris, se cunoştea că odată cu intensificarea operaţiunilor militare, în Transilvania s-au luat şi măsuri de mobilizare a rezerveştilor.
La 16 aprilie, Bella Kun declară război României şi declanşează ostilităţi pe tot frontul românesc. În această situaţie, trupele române, fără a mai aştepta consimţămîntul aliaţilor, trec la contraofensivă cu diviziile 6 şi 7 infanterie. Detaşamentul “General Olteanu” şi două divizii de vînători de munte care spulberă ofensiva trupelor bolşevice atingînd la sfîrşitul lunii rîul Tisa. Forţînd Tisa din mişcare, trupele române distrug rezistenţele inamice întîlnite, printr-o învăluire obligînd, la 29 aprilie, divizia secuiască să capitulează, armata ungurească pierzîndu-şi marea sa unitate de elită. Armata română îşi continuă operaţiunile în Cîmpia Panoniei, iar la nord Detaşamentul Olteanu despresoară trupele cehoslovace, încercuite de ucraineni şi trupele lui Bela Kun. Prin această acţiune joncţiunea dintre cele două armate bolşevice eşuează. Aflîndu-se în faţa dezastrului militar, Bela Kun încearcă să iniţieze tratative cu românii, dar guvernul României refuză orice tratative. În aceste condiţii, conducătorul bolşevicilor unguri îşi reorganizează din nou forţele şi la 20 iulie îşi încearcă din nou norocul printr-o ofensivă obţinînd în primele zile unele succese.
În 24 iulie, trupele române trec la contraofensivă pe tot frontul de la vest de Tisa şi până la 3 august întreaga armată ungară este scoasă din luptă.

La 4 august, românii ocupă Budapesta arborînd drapelul României pe clădirea Parlamentului.

Bela Kun nu a putut fi capturat, întrucât, în după amiaza zilei de 2 august, împreună cu colaboratorii săi cei mai apropiaţi fuge către Viena într-un tren blindat.
Revenit în Rusia Sovietică, Bela Kun a supravieţuit pînă după moartea lui Lenin. Stalin însă a făcut contabilitatea la fondurile “revoluţionare” pe care Kun le-a devalizat în interes personal şi a ordonat executarea lui.
Intrînd în Budapesta, românii au acceptat constituirea unui guvern maghiar sub conducerea social-democratului Gyula Peidel, dar acesta a fost înlăturat de un grup de oameni înarmaţi veniţi în capitală, din zona de control a lui Horthy.

Cu această armată, Horthy înlocuieşte “dictatura proletariatului” cu “Teroarea albă”. Foştii comunişti şi simpatizanţii lor erau arestaţi, împuşcaţi ori spânzuraţi. Evreii cad în masă în acţiunile de represalii. Horthy îşi extinde represiunea în Budapesta şi partea Ungariei ocupată de armata română. Unităţile române intervin pentru a opri masacrul ordonat de Horthy, dar acesta se plânge Apusului. Aliaţii trimit la Budapesta o comisie care dă deslegare acestuia a institui o “nouă ordine”,

Epopeea românească a primului război mondial se încheie aici.

De aici în schimb  începe epopeea celui de al doilea război mondial.
În urma retragerii trupelor române din Ungaria, Horthy a preluat puterea în calitate de regent şi prin terorism a instaurat prima dictatură fascistă din lume, un regim reacţionar despre care omul politic italian Francesco Nitti afirma:

“Este greu să găseşti în istoria modernă un guvern mai ticălos ca dictatura ungară, un guvern de jaf, de tortură, de asasinat… de oameni corupţi, de hoţi şi de mîrlani”.

Tot vestul european care domina lumea ştia acest lucru, dar tăcea conciliant. Exemplul luării puterii de către Horthy în Ungaria, de a instaura dictatura fascistă l-a inspirat pe Mussolini în Italia, pe Hitler în Germania şi Stalin, toţi patru care au decapitat România în 1940 şi au bulversat întreaga Europă.
Cele trei organe de represiune ale regimului fascisto-horthyst: armata, poliţia şi jandarmeria au fost completate de reţeaua organizaţiilor paramilitare: Rongyos Garda (Garda zdrenţăroşilor), Turani Vadaszok (Vînătorii turanici), Turul Bajtarsi Szovetseg (Uniunea Camaraderească Turul), Orszagos Magyar Lovesz Egyesulet (Asociaţia generală a tiraliorilor unguri), Szekely Hataror Hadosztaly (Divizia secuiască de frontieră), Tizes Szervezet (organizaţia de zece), Levente (org. de tineri premilitari), au săvârşit numeroase crime, violuri, devastări, maltratări, incendii, profanări…

Pomenirea românilor asasinaţi de hoardele horthiste umple încă cu durere sufletele celor care au trăit acele zile:

† între 1 Sept.- 30 Oct. 1940, horthyştii au omorât pe teritoriul cotropit 919 români;

† au maltratat alţi 771 de valahi;

† au torturat 3 373 de personalităţi ale vieţii sociale româneşti;

† au ucis grănicerii români de pe raza comunei Diosing (jud. Bihor);

† au asasinat civili români din Almaşu Mare, Zalău şi Sumol (jud. Bihor);

† alţi civili ucişi în Hida şi Hodoş (jud. Cluj);

† au omorât cetăţeni români din Marna, Cosniciul de Sus, Cerişar şi Hălmăjd (jud. Sălaj);

† alţi români ucişi în Medieşul Aurit (jud. Satu Mare);

† au fost lichidaţi români din Mureşenii de Cîmpie (jud. Cluj);

† au excelat prin cruzime maltratările săvârşite în Cluj, Huedin, Păuşa, Ciumărna, Simleul Silvaniei, Cosniciul de Jos;

† în comunele Treznea şi Ip (jud. Sălaj) în 9 şi 13/14 Sept. ungurii au înfăptuit masacre organizate în stil Lidice şi Oradour-sur-Glâne, omorând 280 de români la Treznea şi 157 la Ip (copii, femei, bărbaţi, tineri şi vârstnici;

† la Treznea au ars de vii toţi copii românilor;

† masacrul de la Moisei din 14 Oct. 1944, unde au fost ucişi 30 de deţinuţi din lagărele de la Vişeul de Sus şi Sărmaşu;

† au internat: 1 315 români în lagărul de la Puspokladany;

† din Sept. 1940, până în Sept. 1944 şirul deportărilor nu s-a întrerupt, fiind deportati cca. 218 919 români ;

† concedierea muncitorilor români din fabrici şi uzine;

† au revizuit reforma agrară română din 1921, expropriind de la proprietarii români 77 160 de jugăre cadastrale şi imobile agricole;

† de la mănăstire, bandele de levenţi au trecut în Ţara Oaşului şi în Maramureş, unde au masacrat toţi românii întâlniţi. Trei zile şi trei nopţi, satele au cunoscut cel mai înfiorător dezmăţ;

† la Săpânţa, ţăranii au fost bătuţi cu frînghii ude şi puşi să-şi sape mormântul,, imitându- se procedeele de pe timpul terorii albe cu prilejul revoluţiei lui Horia;

† pe Valea Vişeului mai multe sate au fost incendiate;

† în Borşa, toţi românii au fugit în păduri, fiind ameninţaţi că vor fi omorîţi;

† în judeţul Bihor, în ziua de 4 septembrie 1940, armata horthystă, încălcând

convenţia, a năvălit în comuna Diosig, a deschis foc asupra grănicerilor români ucigând pe serg. Gheorghe Miţu, serg. Gheorghe Tamaş, caporal Pavel Mocanu, fruntaş Ştefan Herna şi soldat Vasile Bălan.Locotenentul Dumitru Lazăr, grav rănit, a fost transportat la Debreţin,unde a murit în spital;

† în oraşul Zalău ocupat de către trupele horthyste în ziua de 8 septembrie 1940, au “asasinat 7 oameni, din care 4 femei, sub pretext că aceşti nenorociţi ar fi atacat un escadron unguresc. Cadavrele femeilor au fost dezgolite şi batjocorite […]. Cadavrele profanate au fost apoi îngropate jumătate pentru a fi mâncate de câini;

† în abatorul oraşului 6 români au fost ucişi, iar în curtea liceului Wesselenyi un căpitan maghiar a împuşcat 1bărbat şi 2 femei.

Potrivit izvoarelor cunoscute, martirajul protopopului Aurel Munteanu a avut loc astfel :

†“în dimineaţa zilei de 10 septembrie a plecat sa oficieze slujba la înmormântarea unui credincios. In tîrgul din mijlocul oraşului, o bandă de 21 de unguri agresivi l-au schingiuit, timp de 4 ore, cu o ferocitate care întrece orice închipuire. A fost scuipat; i s-a strigat”popă hoţ, valah împuţit”; l-au lovit peste cap, peste faţă, peste braţe cu ciomege. I-au smuls părul şi barba din rădăcină, cu carne cu tot. Budai Janos Gyepu i-a înfipt un baston în gură de mai multe ori pînă i-a ieşit prin ceafă. Şi totul se petrecea sub privirile soldaţilor unguri. Asasinii erau din Huedin şi localităţile învecinate printre care : Gall Ferencz din Saula, Geza şi Erezey Cizmar, Szekeres Janos din Pricalat şi Buday Janos Gyepu.. Cadavrul lui, împreună cu al gardianului Nicula Gheorghe, care a sărit în ajutorul protopopului, au fost aruncate într -o groapă la marginea oraşului, pe moşia grofului Banffy, şi astupate sumar cu ţărână. După 10 zile, soţia află unde este îngropat soţul şi încearcă să-l ridice pentru a fi înmormântat în cimitirul ortodox. A fost oprită de jandarmi.  A doua zi mormântul a fost găsit devastat şi călcat în picioare, cu florile depuse de mâini pioase răvăşite, iar crucea smulsă din pămînt.” La puţin timp soţia, cu slujnica (care era maghiară), soţul acesteia, cantorul şi alte 4 persoane apropiate părintelui au fost ucise bestial.

†  au fost deportaţi în lagărele din Germania peste 30 000 de români.

† uciderea a peste 40.000 români care nu înţelegeau să intre în raiul oferit de aristocraţia maghiară. Între aceşti 40.000 de români omorâţi de unguri şi secui intră: 4 prefecţi şi 10 tribuni, 100 de centurioni căzuţi în lupte, 100 de preoţi şi protopopi spânzuraţi, 300 de sate arse, restul pieriţi, tăiaţi, împuşcaţi, spânzuraţi, căzuţi în lupte.

Istoria obiectivă a doctrinelor politice a statului maghiar reflectă faptul că conducătorii maghiari au avut un singur ţel faţă de celelalte naţionalităţi cu care au conveţuit după ce le-au invadat pământurile, deznaţionalizarea lor.Pentru realizarea acestor crime, devenite “doctrină de stat”, sau “dogmă politică”, maghiarii s-au folosit de  mijloacele diabolice greu de imaginat pentru omul creştin al ultimului secol.

Sunt românii un neam creştin ortodox care a fost în stare să ierte ba mai mult să întoarca şi celălalt obraz ?

Natiunea română, atât cea interbelică cât şi cea modernă, raţională în temeiul unei educaţii creştine ortodoxe multimilenare a găsit înţelepciunea şi puterea să nu se lase antrenată în acte de răzbunare făţă de populaţia maghiară trăitoare pe teritoriul României.

Natia maghiară ar trebuii să-şi plece capul cu recunoaştinţă făţă de jertfa soldaţilor români care  a eliberat-o de 2 ori de ocupaţia străină şi a înţeles să se retragă din Budapesta de bunăvoie după ce plătise cu sânge românesc eliberarea de ciuma roşie care instaurase al doilea stat de sorginte comunist din lume.

Suferinţele îndurate de străbunii dragi, reprezintă crâmpeie din istoria noastră atât de zbuciumată şi de binecuvântată în acelaşi timp.

Intr-o discuţie purtată cu un prieten Italian, iubitor de istorie, a trebuit să găsesc argumente să-i pot motiva  de ce românii nu au sancţionat prin votul lor partidele politice care au înţeles să guverneze alături de reprezentanţii minorităţii maghiare.

Teoriile  << familiei europene>>, a securii îngropate invocate de mine au făcut să-i apără un zâmbet în colţul gurii şi să-mi adreseze , retoric altă întrebare:

<< Voi, românii europeni mai ştiţi a cânta “Treceţi batalioane române Carpaţi“ ? >>

I-am răspuns fără să zâmbesc: “Stim,  să ferească Dumnezeu să cânte cu noi şi sutele de mii de martiri  ai neamului pe care, din înţelepciune îi pomenim şoptit la ceas de rugă ! Împreună cu Hristos au pătimit și murit, împreună cu EL vor  trăii și împărății în veci ”. Amin !

de GHEORGHE  CONSTANTIN NISTOROIU

BIBLIOGRAFIE

1. Raportul nr. 104/3 Apr. 1937 al Protopopiatului Trei Scaune, în Arh. Arhiep. Sibiu, Dos.III, 137/1917.
2. Raportul Prot. Breţcu, nr. 84/14 Mart.1917, în Arh. Arhiep. Sibiu, Dos. III, 137/1917.
3. Anuarele Institutului teologico-pedagogic din Sibiu, 1916-1918.
4. Arh. Arhiepiei Sibiu. Dos. III, 430/1916.
5. Dr. Aurel Gociman, Măcelul de la Beliş din 1918. Buccureşti, 1932.
6. Episcop Roman Ciorogariu, Zile trăite. Oradea, 1926.
7. Teodor Neş, Oameni din Bihor, Oradea, 1937.
8. Rev. Mitropolia Banatului an XXX, nr. 10-12.
9. Dr. Sebastian Stanca, Contribuţia preoţimii române din Ardeal la războiul pentru întregirea neamului, Cluj, 1925.
10. Dr. Alexandru Rusu, Nori grei (notiţe pe marginea unor probleme arzătoare), în Cultura Creştină, an. VII, nr. 13-14/1918.
11. Ladislau Banyai, Pe făgaşul tradiţiilor frăţeşti, Bucureşti, 1971.
12. Ducso Csaba, Nincs Kegyelem-Attila, Almos, Arpad ivadeka fel az uj honfoglalasral, Budapest, 1939, tavasza.
13. Ilie Ceauşescu, Transilvania, străvechi pământ românesc. Ed. Militară, Bucureşti, 1984.
14. Arh. Ministerului de Interne. Fond Doc.,Dos. 10, vol 16.
15. Arh. Statului Cluj-Napoca, Fond Prefectura Jud. Cluj, Dos. 54, 98, 255, 511, 1940.
16. Teroarea horthysto-fascistă în nord-vestul României, Septembrie 1940-Octombrie 1944.
17. Gh. Zaharia, Teroarea horthystă în partea de nord-vest a Românii în anii 1940-1944, în Analele de istorie, an. XXXI, nr. 6/1985.
18. Les archives secretes de la Wilhelmstrasse, vol. V, L’Allemagne ot la Pologne. Les petites puissances de l’Europe, livre 1(Juin 1937-mars 1939), Plon, Paris, 1954.
19. Constantin Voicu-Biserica Strămoşească din Transilvania în Lupta Pentru Unitatea Spirituală şi Naţională a Poporului Român. Sibiu, 1989.
20. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu-Politica Statului Ungar faţă de Biserica Românească din Transilvania în Perioada Dualismului 1867-1918. Sibiu, 1986.

• Share
• Tweet
• Pin
• Email