Minunile Parintelui Arsenie Boca, “Biciul lui Dumnezeu”. Marturii. FOTO inedita cu studentul Arsenie Boca. 100 de ani de la nasterea Sfantului Ardealului

Părintele Arsenie Boca s-a născut la 29 septembrie 1910 din părinţi creştini ortodocşi, Iosif şi Creştina în satul Vaţa de Sus din Ţara Zarandului, în partea de sud a Munţilor Apuseni, sat ce aparţine comunei Vaţa de Jos. Aceştia au dat fiului lor numele de Zian Vălean. Zian, un nume rar, vine probabil de la Sânzian, ziua naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, sărbătorită la 24 iunie, se scrie in biografia Parintelui publicata de Fundatia Arsenie Boca.

Tânărul Zian Boca (foto) se remarcă repede între colegii săi prin seriozitate şi aptitudini deosebite, printr-o viaţă ascetică şi trăire religioasă, care-i vor atrage numele de Sfântul, dar nu în ironie, ci bazat pe virtuţile şi capacităţile sale. Teza de licenţă la Academia Teologică rezuma strădaniile sale spre desăvârşirea interioară a omului şi purta titlul: „Încercări asupra vieţii duhovniceşti”. Mai tarziu, viata, faptele si moartea Parintelui aveau sa-i implineasca numele de Sfantul Ardealului, dupa cum puteti citi mai jos.

Marturii despre viata si faptele parintelui ARSENIE BOCA

Povestirile unei credincioasa din SINCA VECHE, un sat din Tara Fagarasului

La vremea cand era doar o copila, Lucia Chima se ghemuia in varful patului, langa soba incinsa si asculta, cu pisica in brate, minunatele povesti ale mamei, despre un calugar ce aparuse prin satele fagarasene, impresionand multimile cu vorba sa. Se auzise ca ar fi mot, venit din Muntii Apuseni. I se spunea, inca de atunci, “biciul lui Dumnezeu”… Raspandita prin satele de la poalele Fagarasilor, vestea aduna multimi de oameni la Manastirea Sambata, acolo unde predica acel tanar monah, ce parea sa deschida cerurile. Erau anii primejdiosi ai celui de-al doilea razboi mondial, iar lumea cauta cu infrigurare semne de sprijin din partea lui Dumnezeu. Dupa ce se intorceau de la manastire, taranii povesteau, de-a dreptul cutremurati, cum le citise gandurile acel monah. Parintele fascina multimile cu darul sau de-a sti totul despre fiecare credincios pe care il privea in ochi. In scurt timp, el ajunsese sa fie considerat un fel de “oracol divin”! Lucia Chima povesteste: “Pe vremea cand eu inca nu ma nascusem, un unchi al mamei lucra impreuna cu o echipa de meseriasi la restaurarea unor parti din asezamantul manastiresc. Intr-o buna zi a mai fost adus inca un mester, chiar de la noi din sat. Cand barbatul a intrat in curtea manastirii, unde era dezordine ca intr-un santier, s-a impiedicat de un capat de bustean pe care l-a injurat napraznic. In aceeasi zi, spre sfarsitul amiezii, parintele Arsenie, abia intors de la Sibiu, se grabea sa ajunga la biserica pentru slujba vecerniei. El s-a oprit langa acel strain, in curte, de fata cu unchiul mamei, si l-a apostrofat: “Ma, Gheorghe, ce vina are lemnul ca tu te-ai impiedicat de el? Si sa nu mai injuri in sfanta manastire niciodata, ca sa nu te certe Dumnezeu in locul meu!”. Unchiul, impreuna cu cei aflati in preajma, au impietrit, iar mesterul vinovat se uita la tanarul calugar cu gura cascata. Parintele nu avusese de unde sa afle nici intamplarea cu pricina, nici numele barbatului din Sinca, pe care il vedea pentru prima oara in viata… De la astfel de fapte modeste, dar uimitoare, a inceput sa creasca legenda parintelui Boca! Altadata, imi povestea mama, o familie de crestini din Tohan s-a dus la Sambata pentru un maslu. Cu aceeasi ocazie, taranii s-au plans ca li se furasera caii de curand. Dupa ce i-a ascultat, parintele a raspuns scurt: “Duceti-va pana in Poiana Marului la alde Ilie Tamadau, sa va luati caii inapoi, dar sa-mi promiteti ca nu va luati la harta! Sa-l iertati pentru fapta rea, ca sa va ierte si voua Cel de Sus alte pacate…””. Asa a-nceput legenda parintelui Arsenie Boca, iar dupa mutarea sa la Manastirea Prislop, fagarasenii, care il considerau inca de pe atunci ca un “bun” al lor, au mers dupa el pana in Tara Hategului. Oamenii plecau in grupuri de cateva carute, cu merinde la ei, din cele mai indepartate colturi ale Tarii Fagarasului, si se intorceau acasa peste 3-4 zile. Parintele Arsenie Boca nu a uitat intreaga viata aceasta emotionanta fidelitate duhovniceasca, exclamand de nenumarate ori: “Astia sunt fagarasenii mei, poporul meu in picioare!”. In 1949, dupa cea dintai arestare a parintelui, s-a aratat primul mare semn dumnezeiesc. Lumea vorbea ca intr-o noapte, cucernicul monah fusese scos din celula unde se afla in arestul Securitatii de la Hateg, de doi militieni brutali. Amandoi il apucasera de subsuori, luandu-l pe sus, in timp ce il insultau si il batjocoreau. Satrapii insisi au povestit peste ani cum parintele, inca buimac de somn, le-a iertat nelegiuirea, dar atat mana dreapta a unuia, cat si mana stanga a celuilalt, adica exact cele care l-au atins, s-au uscat in scurt timp… Cei doi au ramas infirmi pe viata si traiesc pana in ziua de azi. De atunci, s-a spus ca minunile parintelui Arsenie Boca se savarseau prin foc si cine indraznea sa il atinga cu dusmanie va fi ars de para focului dumnezeiesc!

Portret de sfant

“L-am intalnit pe parintele Arsenie pentru prima oara in 1984, cand am fost in pelerinaj la biserica din satul Draganescu, in apropierea Bucurestiului, pe care o pictase. In anii aceia, parintele era surghiunit, fusese indepartat de la Sambata, dar vestile despre el mergeau din om in om. Acolo unde se afla ca isi face aparitia parintele, se ducea si lumea, grabnic. Unii au umblat dupa el o viata intreaga, fara sa apuce sa-l mai vada. Eu am avut norocul asta la 24 de ani. Era inainte de Sf. Paste, chiar in Miercurea Mare din Saptamana Patimilor. N-am sa pot uita tot restul vietii mele acea intalnire! Cand am pasit in biserica, dupa un lung si obositor drum, lumea astepta la rand, asezata pe cateva siruri. Parintele Arsenie vorbea cu glas tunator, de rasuna tot naosul. Era inalt ca un brad sau cel putin asa mi s-a parut mie. Paloarea chipului parea sa il asemuie cu sfintii pictati de el insusi in fresca. Cand m-a strafulgerat cu privirea, prima oara, de departe, am simtit ca inmarmuresc. Desi albise deja, caci trecuse de 70 de ani, avea ochii fara varsta, albastri ca un cer senin de vara, incredibil de mari, asa cum mi-i inchipuisem pe sfintii din evanghelii sau pe mucenicii martiri. Privirea aceea suprafireasca iti strapungea fiinta, pur si simplu. Te simteai impietrit si parca infricosat de pacatele pe care urma sa le marturisesti. Parintele vorbea rar si apasat. Dadea in vileag relele oamenilor, de fata cu toata lumea, ca sa se rusineze fiecare, ca la Judecata de Apoi. Unii isi pierdeau curajul, infricosati de ceea ce stiau ca facusera, si ieseau din rand, parasind biserica inainte de a ajunge pana in fata parintelui. Acei “dezertori”, cum ii numea el, nu puteau suporta sa fie tintuiti drept in inima. Depun marturie oricand: lumea se uita la parintele Arsenie ca la un apostol. Unii vorbeau in soapta, numindu-l chiar asa – “Sfantul”, “Apostolul”… Eu insami l-am considerat asa, desi ne certa amarnic pentru astfel de vorbe. “Nu ma faceti apostol sau sfant! Asemenea laude sunt trufie desarta si necuviinta in fata lui Dumnezeu. Credinciosul adevarat trebuie sa fie smerit. Nu exista om fara de pacate, in afara de Mantuitorul nostru! Ceea ce astept eu de la voi nu sunt laudele, ci pocainta, despartirea de naravurile pacatoase, faptele bune si ascultarea sfaturilor duhovnicesti”. Incremeneam cu totii, nevenindu-ne sa credem ca parintele ne [auzise] gandurile. N-am cunoscut niciodata in viata pe cineva aidoma lui, cu toate ca am trecut si pe la parintele Cleopa, si pe la parintele Argatu, si pe la maica Veronica…” Dar experienta mistica traita de Lucia Chima in prezenta marelui duhovnic ortodox abia incepea!

Biciul lui Dumnezeu

“Stateam cuminte si asteptam sa-mi vina randul. Parintele tuna si fulgera la crestini, iar eu ma faceam tot mai mica, pe masura ce ma apropiam de el. Cu epitrahilul tras peste un halat, cu o caciula pe cap si cu pantofii incaltati in galosi, parintele Arsenie catehiza, predica, mustra si binecuvanta, dezvaluind pacatele fiecaruia, dupa masura. Am fost martora unor scene care m-au infricosat… Un barbat de vreo 50 de ani se arsese pe fata cu azot si era desfigurat. Dar nu pentru asta venise la parintele, ci doar pentru a-i inmana un modest pomelnic. Duhovnicul l-a strapuns cu privirea, dupa care l-am auzit spunand: “De ce crezi tu, crestine, ca te-ai ars chiar pe fata, ca sa fii respingator pentru toata lumea?” Barbatul amutise. “Sa-ti spun eu de ce… Ti-ai batut joc de o fata in tinerete, dar nu ai luat-o de nevasta. A ramas singura, pana la varsta asta, si este si stearpa, pe deasupra, fiindca a avortat, ca sa evite rusinea unui copil fara tata, iar de atunci, n-a mai putut ramane insarcinata. Ai pacatuit si tu, dar ai impins-o si pe ea spre pacat! Acum, platesti cu suferinta asta…”. Omul isi plecase ochii in pamant si plangea infundat, cu pomelnicul uitat intr-o mana. O femeie trecuta de 60 de ani, din Sambata de Jos, se plangea ca fiul ei s-a apucat de baut si o bate cu lantul de cate ori se imbata. Parintele a ascultat-o, privind tinta in ochii sai, apoi l-am auzit cum ridica vocea: Pe tine te bat de fapt cele 22 de avorturi pe care le-ai facut! Stii ce inseamna asta? Auzi acum: asta inseamna tot atatea suflete care s-au dus pe lumea cealalta, fara a fi fost botezate, si nu vor putea intra in Imparatia Cerurilor niciodata, din cauza ta! In schimb, tu ai strans bani si ti-ai facut ditamai cavoul, de parca dupa moarte vei ramane acolo. O alta femeie, din Gura-Hont, venise pentru o slujba de pomenire, fiindca ii murise baiatul in armata, cu numai doua saptamani in urma. Parintele a dojenit-o parca mai bland: Aminteste-ti pacatele tineretii tale si sa-I multumesti lui Dumnezeu ca ti-au mai ramas inca patru copii in viata, alaturi de tine, cu care te vei ajuta la batranete. Nimic nu se petrece la intamplare, cum crede omul. Raul se abate asupra noastra dupa masura faptelor savarsite. Ce ramane neplatit pe lumea asta, platim pe lumea cealalta…. Apoi s-a adresat tuturor celorlalti, care asteptau in biserica, ridicand vocea: Rugati-va la Dumnezeu sa va pedepseasca in aceasta viata pentru faptele nespovedite de voi sau nedezlegate de duhovnicii vostri, caci in viata de apoi amarnice sunt pedepsele Celui de Sus!. Parca ne-a trecut un fior pe sira spinarii si s-a auzit, asa ca un murmur, printre oamenii ce se aflau in biserica… Ne infricosaseram toti. Atunci am inteles mai bine ca niciodata, de ce i se spunea parintelui Biciul lui Dumnezeu, cum imi povestise mama in copilarie.”

Turma fiilor duhovnicesti

Lucia Chima s-a intors la Sinca Noua coplesita de aceasta prima intalnire cu parintele Arsenie B Cand a ajuns inaintea parintelui Arsenie, Lucia Chima a inmarmurit, cuprinsa de mutenie. Isi aminteste si acum, de parca s-ar fi intamplat ieri. Tanara, pe atunci, femeie, venise la parinte sa-i marturiseasca dorinta de a avea un copil, desi medicii ii spusesera sa isi ia gandul de la asa ceva, fiindca suferea de o boala. Abia se casatorise si tinea foarte mult sa devina mama. Inainte de-a apuca sa deschida gura, parintele Arsenie a intrebat-o: “De ce te-ai dus la doi doctori?”. “Desi fusesem martora la scenele petrecute inaintea mea cu alti crestini, parca tot nu-mi venea sa cred!”, spune Lucia Chima. “Facusem exact asa cum spunea.” Parintele a continuat bland: “Tine-te de un singur doctor, primul, asta e mai bun, si nu mai lua atatea medicamente. Mergi doar la bai termale. Tu ai avut o raceala la sapte ani, dar o sa treaca totul. De-abia te-ai cununat, asa ca fii increzatoare. Peste patru sau cinci ani ai sa nasti o fetita blonda, de toata frumusetea, care iti va aduce multe bucurii in viata. Acum, da-mi plicul din geanta. Numai banii astia ii primesc pe ziua de azi, pentru pomelnicul pe care mi l-ai adus de la consateanca ta, fiindca sunt trimisi cu mare credinta si nefericire”. “In acea clipa am inceput sa plang. Tremuram din tot trupul. Intr-adevar, aveam la mine un plic cu o hartie de 100 de lei si un pomelnic, de la Nastuca Musina, o fata foarte amarata de la noi din sat. Era handicapata, vorbea gangav, se cocosase si parea imbatranita inainte de vreme, de aceea noi ii si spuneam “Tuca Babii”. Traia de pe o zi pe alta, mai mult din mila celorlalti. Cand a auzit ca plec in pelerinaj sa-l intalnesc pe parintele Arsenie Boca, mi-a dat ultimii bani pe care ii mai avea in casa si mi-a dictat un pomelnic cu toti mortii ei dragi, pe care si-i mai amintea. Eu am insistat sa-si pastreze banii, spunandu-i ca ii voi plati eu pomelnicul, insa ea nu a vrut in ruptul capului. Dupa ce am ajuns la parintele Arsenie si m-am asezat la rand in biserica, am observat ca el ii mustra pe cei ce incercau sa il plateasca, fie si sub forma de danii. Le spunea: “Dati la saraci, nu mie!”. Atunci m-am simtit rusinata si am ascuns plicul in geanta. Ma hotarasem sa il rog pe parintele sa primeasca pomelnicul fara sa mai pomenesc ceva de bani. Cand am auzit ca-mi cere plicul, am inghetat… Imi dadeam seama ca el stia, pur si simplu, totul! Dar parintele a adaugat: “Astia sunt banii vaduvei sarace din Scriptura! Suta asta de lei este mai pretioasa decat un munte de aur. Asa se dovedeste credinta! Du-te si spune-i ca pe lumea asta este cea mai amarata fiinta, fiindca o mai asteapta si alte nenorociri, dar pe lumea cealalta ii promit ca va fi desfatata de fericire. Acolo se va intalni cu mine, dupa cum tanjeste astazi!”” “Parca eram fermecata. Timpul trecea, dar eu nu ma puteam desface de amintirea lui.” Peste trei ani, avea sa faca un nou pelerinaj, reintalnindu-se cu marele duhovnic. Semnele prorocirilor sale se implinisera. “Tuca Babii” fusese omorata de un hot, intr-o noapte, iar Lucia Chima nascuse o fetita blonda, frumoasa ca un inger. “Am plans in fata parintelui cand l-am revazut, caci el imi cunoscuse indoiala! Abia la a doua intalnire am simtit ca ma primise cu adevarat in turma fiilor sai duhovnicesti. Chiar si astazi circula vorba printre oameni ca parintele tinea minte absolut toate numele crestinilor carora le-a dat binecuvantarea. La Judecata de Apoi ii va lua sub aripa sa ocrotitoare pe toti aceia care au crezut cu adevarat in puterea lui…”

Epilog in Rai

Putin timp inaintea Revolutiei din Decembrie 1989, parintele Arsenie Boca s-a mutat la cele vesnice, intalnindu-se cu “Tuca Babii”, asa cum a promis chiar el. Parintelui Daniil, unul dintre cei din urma mucenici ai sai, astazi paroh la biserica din Densus, a apucat sa-i mai spuna, inainte de iesirea sufletului din trup: [Pecetluit sa-mi fie mormantul, pana la a doua venire a lui Hristos!]. Aceste vorbe le-a auzit Lucia Chima, rostite in 1997, la Manastirea Prislop, chiar de ucenicul sfantului. Testamentul verbal al parintelui Boca ii amana acestuia sanctificarea, atat de dorita-n Ardeal, acolo unde oamenii sunt convinsi ca, daca ramasitele sale ar fi deshumate, ele ar fi gasite intregi, frumos mirositoare si neputrezite, certitudine vie a sfinteniei lui. “Dar nici nu cred ca mai este nevoie de asa ceva”, spune Lucia Chima. “Parintele a trimis atatea semne minunate de pe lumea cealalta, incat se bucura de desfatarea cea fara de sfarsit a Raiului!” In cei 11 ani scursi de la moartea sa, taranii din Sinca Noua au aflat o multime de lucruri uimitoare, petrecute dupa moartea parintelui. Insa cel mai pretios si minunat mesaj pe care femeia credincioasa, Lucia, l-a primit de pe lumea cealalta, a fost un vis in care parintele Arsenie a venit sa-i vorbeasca numai si numai ei. Tocmai se intorsese dintr-un pelerinaj la mormantul parintelui si se simtea istovita, pana aproape de capatul puterilor. In aceeasi noapte, parintele Arsenie i s-a aratat in vis si i-a spus: [Prislopul si mormantul meu sunt departe de tine. Tu ma poti gasi oricand ai nevoie de mine in bisericuta de lemn de langa casa ta, chiar in stanga altarului, la strana. Este un loc ales, ce a gazduit o mare traire duhovniceasca. Sa ingrijesti biserica, sa o imbraci, sa o impodobesti, dupa puterile tale, caci face parte din mantuirea sufletului tau…]. Din acea zi, Lucia Chima a devenit binefacatoarea acelui lacas, dand ascultare inca o data invatatorului ei. De cate ori simte nevoia sa stea de vorba cu marele duhovnic, urca cei cativa pasi, in deal, descuie bisericuta si se asaza intr-o strana. In singuratatea linistita a acelui loc, de unde se vede toata valea paraului Sinca, ea se intalneste cu sufletul parintelui si isi aminteste de fiecare data vorbele pe care i le-a spus la ultima lor intalnire: [Un sfant se cunoaste abia dupa trecerea timpului. Cu cat se adauga mai multi ani dupa mutarea sa pe lumea cealalta si cu cat este mai indepartata amintirea lui pe lumea aceasta, cu atat va veni lumea spre el mai mult, daca a fost cu adevarat un slujitor al lui Dumnezeu]. Intr-o bisericuta de lemn, ascunsa pe un deal in inima Tarii Fagarasului, Lucia Chima se intalneste in fiecare zi ce i-a mai ramas de trait cu preasfantul parinte Arsenie Boca, caci sufletul parintelui a ramas acasa, pe meleagurile unde si-a inceput slujirea Celui de Sus. La capatul timpurilor, Ardealul se va muta in Rai, pentru a-l urma pe parintele Arsenie in vesnicie…

de MARIUS PETRESCU

Preot Nicolae Baboia – (Porumbacu de Sus – Brasov):  “Dupa mine, parintele Arsenie Boca este un sfant. Daca altii recunosc sau nu lucrul asta, e treaba lor”

L-am cunoscut pe parintele Arsenie Boca in urma cu vreo 30 de ani, la Manastirea Schitul Maicilor din Bucuresti. Era in “67. Pe vremea aceea, parintele era acolo cu domiciliu fortat. Am fost, chipurile, cu o icoana degradata, ca sa ne-o refaca. In Tara Fagarasului, se incetatenise obiceiul ca, inainte de a-si intemeia o familie, preotii tineri sa treaca pe la parintele Arsenie. Fiindca intentionam sa ma logodesc, am fost si eu cu viitoarea mea sotie la el, pentru a ne binecuvanta si a ne da sfaturi. Ne-a privit si ne-a spus fiecaruia felul nostru de-a fi. Cu toate ca atunci parca nu ne-a venit sa credem, de-a lungul anilor ne-am dat seama ca a avut dreptate. “Da, a zis el, va potriviti, va completati unul pe altul.” Ne-a binecuvantat, apoi m-a luat deoparte: “Frate Nicolae, mi-a spus, cand vii de undeva, sa-i aduci totdeauna sotiei tale o floare. E gingasa si se va bucura”.

Cititor al inimii

De-a lungul timpului, mi-am dat seama ca parintele Arsenie era un cititor al inimii. Dupa mine, el este un sfant, iar daca altii recunosc sau nu lucrul asta, e treaba lor. Caci adesea intre oameni sfintii nu sunt cunoscuti. Chiar si Mantuitorul s-a aratat oamenilor si acestia nu L-au vazut, nu L-au cunoscut. Viata sfintilor este tainica. Departe de ei gandul de a-si afirma in vreun fel sfintenia, caci ei se smeresc. Declar fara nici un fel de retinere: pentru mine, parintele Arsenie a fost un prooroc al zilelor noastre, un om al lui Dumnezeu, pe care putini l-au cunoscut cu adevarat, atat dintre cei mari, cat si dintre cei mai mici. Avea, de exemplu, darul inainte vederii – fapt pe care cei de astazi se cam retin a-l recunoaste, si poate pe drept cuvant. Nu e bine sa ne hazardam in afirmarea unor lucruri ca acestea! Dar in ce ma priveste, mai ales in calitate de preot, trebuie sa recunosc ceea ce este adevarat, ceea ce am trait si-am vazut, stand alaturi de el. Aici, in Tara Fagarasului, parintele Arsenie a fost mai respectat si mai iubit ca nicaieri. Ca dovada a acestui respect, noi – satenii din Porumbacu de Sus – l-am pictat in biserica. Sigur, nu in randuiala canonica a bisericii – nu poti declara pe cineva sfant, pana nu este recunoscut de Sfantul Sinod – ci intr-un fel de randuiala de suflet si constiinta, care ne-a indemnat sa-i facem dreptate si sa-l trecem printre sfintii romani. I-am spus pictorului sa scrie: Sfantul Parinte Arsenie de la Prislop.

Puterea de a sti gandurile

Nu pot sa spun ca eram in permanenta in preajma lui, dar niciodata nu ii simteam lipsa, pentru ca efectiv imi dadeam seama ca, daca-i cer ajutorul, ma ajuta oriunde as fi. Avea puterea asta de a-ti sti gandurile. De pilda, am trimis-o odata pe cumnata noastra la el, pentru ca eram nemultumit de ceea ce realizasem in parohia mea pana atunci, din punct de vedere spiritual. Si l-am rugat sa ne spuna ce sa fac ca sa-i apropiem si mai mult de biserica pe credinciosii de la noi. El a spus (va redau intocmai): “Sora Maria, du-te si spune-le la parinti (eram preotii de la doua parohii invecinate) caci cu forta nu se poate mantui nimeni. Sa-si faca datoria si atat. Cine vrea sa vina la biserica, vine! Cine nu – nu il putem mantui cu forta”. Cand tocmai realizam pictura bisericii, ne-a trimis vorba: “Grabiti-va, ca vor veni vremuri mai grele si o sa fie un timp cand n-o sa mai puteti face nimic”. Si intr-adevar, la un an dupa Revolutie, n-am mai putut face nimic cu putinii bani ai micii noastre parohii.

Minuni

Cat parintele Arsenie era la Prislop, socrul meu a ramas trei luni de zile la manastire si a lucrat. Intr-o zi, vine un cetatean pe numele lui Ilie, bolnav. De la intrarea in manastire, parintele, care era sus pe un deal, l-a intampinat cu intrebarea: “Cum e Ilie, asa-i ca-i pacat?”. Omul acela se impartasise cu nevrednicie. A vazut ca toata lumea merge la impartasit si s-a dus si el, beat. Si pe urma s-a aprins impartasania in el si a alergat la toti medicii, in toata tara, si nimeni nu-l putea ajuta cu nimic. Si atunci, a auzit de parintele Arsenie si s-a dus la manastire. Si parintele i-a spus si pe nume, si i-a spus si ce pacat a facut, fara sa-l fi vazut pana atunci. Parintele i-a dat indrumare ca trebuie sa ramana la manastire trei luni, ca sa poata fi lecuit. Dupa o luna, omul s-a dus la parinte si i-a spus: “Eu vreau sa merg acasa la copii si la nevasta”. Parintele i-a spus: “Nu te duce, ca nu te-ai vindecat”. “Ba, eu vreau sa ma duc.” “Mai, iar te-apuca, stai aici, ca inca nu te-ai vindecat”. Si a plecat omul si iar i-a fost rau. Cand incepea sa arda impartasania inauntru, zice ca tipa si se zbatea tulburat. Si atunci s-a intors inapoi si a ramas trei luni de zile si s-a lecuit.Multi dintre credinciosii pe care i-am intalnit in calitate de preot de-a lungul timpului mi-au spus despre minunile parintelui. Unele dintre acestea sunt pe cat de simple, pe atat de greu de explicat. De pilda, imi spunea o doamna de la oras ca sotul ei era tare betiv si nu stia cum sa scape de aceasta patima. A fost la parintele Arsenie si l-a rugat cu lacrimi in ochi sa se roage pentru indreptarea lui. Si, intr-o buna zi, acestui om dintr-o data i-a pierit orice atractie fata de bautura…

Moartea

La Biserica Draganescu, parintele Arsenie pictase un calugar rastignit pe cruce. Multi credinciosi zic ca s-a pictat pe dansul, dar cu certitudine nu se stie nimic. Nici cauzele mortii nu sunt prea clare. Parintele Horia, care era peste vale si care l-a cunoscut mai indeaproape, a spus ca a fost la Ceausescu cu cateva luni de zile inainte de moarte si i-a spus: “Vezi ce faci, ca nu este bine, da-le mancare la oameni, da-le libertate, ca nu e bine”. Dupa ce a iesit de acolo, l-a urmarit Securitatea si la iesirea din Bucuresti au fost somati sa se opreasca. Soferul nu voia sa opreasca. Parintele i-a spus: “Opreste, ca te impusca, te omoara, si tu ai copii. Pe mine o sa ma maltrateze, dar de mine nu ramane nimic in urma”. Si atunci soferul a oprit. Au venit doi securisti, l-au scos din masina, l-au batut cumplit si de acolo i-a venit sfarsitul. Ce spun este din auzite si nu este sigur. Dupa cum este stiut, inmormantarea a fost in vremea lui Ceausescu si se fereau oamenii sa vorbeasca despre parinte, ba unii dintre noi au refuzat sa fie fotografiati, ca sa nu se poata dovedi ca au participat la inmormantare. A fost o minune ca am putut tine un necrolog, cat de scurt, pentru ca nu ne dadeau voie sa vorbim. Inainte de moarte, parintele Arsenie ne-a avertizat: “Sa nu vorbiti!”. Dumnezeu a facut o minune, ca atunci cand am ajuns la mormant cantaretii nu mai cantau, nimeni nu mai vorbea nimic, era un moment de suspendare. Si atunci, am zis catre maica stareta si catre parintele Daniel: “Imi dati voie sa spun cateva cuvinte?”. Intr-un fel, poate le-a parut rau dupa aceea, pentru ca am avut cam mult curaj atunci. Am spus: “Iubiti credinciosi, ne dam noi seama pe cine am adus aici? Nu am adus un om de rand, eu, nevrednicul, am adus pe umar un sfant. Un sfant am adus, nu un om oarecare. Invatatura pe care acest sfant ne-a dat-o, cine va fi mai intelept va pune-o la inima si va pune-o in practica”. La urma, maica stareta mi-a spus ca am exagerat cand am spus ca este un sfant. I-am spus: “Maica stareta, iti dau un raspuns – sfantul Ioan Iacov a lasat in scris: [Sa va rugati pentru iertarea pacatelor mele, ca sunt sigur ca ma voi duce in iad, pentru ca nu am indeplinit voia lui Dumnezeu]. Si a ramas douazeci de ani in mormant si dupa douazeci de ani s-a descoperit trupul sau ca sfinte moaste, ca n-a putrezit. Eu am credinta ca peste ani de zile, ne vom inchina moastelor parintelui Arsenie”. Cand m-am intors acasa, m-au provocat oamenii in biserica, intrebandu-ma: “Cum a fost, parinte, la inmormantarea parintelui Arsenie?”. Atunci, spune sotia mea, m-am dezlantuit in biserica si am spus tot ce aveam pe suflet. Cand m-am intors de la biserica, ea mi-a spus: “Mananca, ca acum ai facut-o! Vine Securitatea sa te ridice”. Nu am avut, din fericire, dupa aceea probleme pentru ca era in noiembrie 1989, cand lucrurile se precipitau si nimeni nu mai avea timp sa ne ia din scurt.Un an de zile dupa aceea, la primul parastas, maica care-l ingrijise bolnav pe parinte mi-a spus: “Puteti vorbi, parinte, dar numai adevarul sa-l spuneti”. Si numai adevarul l-am spus. Era o ploaie rece, marunta si deasa: “Iubiti credinciosi, dati la o parte umbrelele, pentru ca aceasta nu este o simpla ploaie, ci acestea sunt lacrimile pe care parintele Arsenie Boca le-a varsat pentru poporul acesta”. Si nu am gresit, pentru ca dupa inmormantare mi-a marturisit cineva ca, intr-adevar, la Sambata, cand predica, parintelui ii curgeau lacrimile ca dintr-un izvor.

Parintele-calugar Dometie – Manastirea Sambata – Fagaras (decedat in 1995):  “A fost mot, din Tara Motilor”

Acest sfant prea cuvios parinte a fost mot din Tara Motilor. S-a nascut in satul Vata de Sus, langa Brad, judetul Hunedoara, din parinti bine credinciosi, Iosif si Cristina. Tatal sau cunostea meseria de pantofar si-l punea pe fiul sau sa invete sa bata cuie de lemn, si acesta le rupea si povestea ca-l batea cu cureaua cu care tinea papucii. A mai avut si o sora, pe care o chema Constanteana, si care a murit de tanara. Iar bunica lor, pe care o chema Ana, fiind si ea tare credincioasa, a ingropat-o pe Constanteana intr-un loc frumos, mai inalt, si a facut peste mormantul ei o bisericuta, cu altarul chiar peste mormantul fetei. Daca fratele ei, Zianu – caci asa l-a chemat de botez pe parintele Arsenie – se va face preot, cand va sluji in biserica sa fie si sora lui acolo. Facandu-se Zianu marisor si terminand scoala primara, l-a dat mai departe si la Teologie, ca sa se faca preot. Caci mama copilului, Cristina, dupa ce a ramas insarcinata, a visat ca are in pantecele ei soarele si luna, si mereu se intreba ce va fi cu copilul pe care il va naste si l-a dat la scoala ca sa se faca preot. Tatal copilului, Iosif, murise intre timp si mama lui, tanara fiind, a fost silita de mama ei sa se marite a doua oara. Dar Zianu s-a suparat: “De ce s-a maritat?” si n-a mai vrut sa treaca pe acasa, iar cu timpul mama-sa n-a mai stiut de dansul.Zianu fiind elev bun la Teologie, mitropolitul Balan l-a sfatuit sa se faca calugar la Manastirea “Brancoveanu” – Sambata de Sus, Fagaras. Venind la manastire, l-a calugarit si i s-a pus numele de Arsenie. Dupa un timp, mitropolitul l-a trimis in Grecia, la Muntele Athonului (Athos – n.r.), ca sa se induhovniceasca. Ajungand la Sfantul Munte si necunoscand pe nimeni, a spus parintele ca s-a dus intr-o padure si s-a rugat mult Mantuitorului sa-i trimita un bun povatuitor, dar nu a fost ascultat. “Dar de la o vreme – a spus parintele – mi-am dat seama ca Mantuitorul are o Mama buna si m-am rugat ei cu lacrimi in ochi, sa-mi dea un povatuitor, sa ma invete in cele ale calugariei, spre mantuire.” Si a zis parintele ca insasi Maica Domnului a venit si l-a luat de mana si l-a urcat pe un munte inalt, ce era intre doua prapastii, de iti era frica sa privesti in jos. Si muntele era ascutit, de numai cat calcai cu talpa piciorului. Si l-a urcat Maica Domnului si l-a dat in grija unui sfant care traise pe pamant cu doua sute de ani mai inainte – dupa unii ar fi fost chiar Serafim de Sarov. Iar Maica Domnului s-a facut nevazuta. Si spunea parintele ca se ducea in fiecare zi pe creasta acelui munte si nu ii mai era frica ca va cadea in prapastie. Cat timp, n-a spus, dar probabil ca 40 de zile a primit invatatura de la acest sfant. Aceasta a spus-o o singura data, la cativa credinciosi (sigur ca pentru smerenie). Desigur ca Maica Domnului l-a intarit de a postit atunci 40 de zile incontinuu, timp in care l-a povatuit sfantul ce i se aratase. Dupa un an de zile, a venit la Manastirea Sambata intarit cu Duhul Sfant, cu mare dar proorocesc si cu putere, ca daca te privea, simteai un curent in suflet si te umileai. Si-ti descoperea gandurile, iti spunea numele, iti descoperea pacatele si faptele ce le-ai facut, cunoscand si viata.

Pe urmele parintelui Arsenie Boca

Ion Ghindeataran din Ucea de Sus Fagaras – “Imi pare ca a fost si un picut de sfant”

Pe masura ce imbatraneste, Ion Ghindea, taran din satul fagarasean Ucea de Sus, merge tot mai des pe la manastiri. A implinit 76 de ani si odata, pe cand avea 40, marele duhovnic Arsenie Boca i-a spus ca mai are de trait, nici mai multi, nici mai putini decat inca pe atatia. Daca profetia parintelui s-ar implini, ar insemna ca astazi, pe Ion Ghindea nu-l mai despart de moarte decat patru ani… Nu-i este neaparat teama, moartea in sine nu-l inspaimanta, dar i se pare, pe masura ce vremea trece, ca nu s-a folosit prea bine de viata asta a lui, ca n-o sa merite Raiul. Marturiseste ca se gandeste la parintele Arsenie cel putin o data pe zi, mai ales seara, cand pune capul pe perna: “Imi pare c-a fost si un picut de sfant…”. Nu e prima data cand ma aflu prin satele Fagarasului si nici cand constat cu uimire, ce colosala forta trebuie sa fi avut acest duhovnic asupra oamenilor din coltul asta de tara, daca dupa o jumatate de secol, cei care l-au cunoscut si cu care a vorbit ii mai tin minte pe dinafara cuvintele

Calugarul de lumina

L-am intalnit pe Ion Ghindea la Bucium, o manastire de la poalele Fagarasului, unde a stat ingenuncheat in rugaciune aproape o zi intreaga, facand la plecare danie mare, in bani. Taran vanjos, ca toti satenii de pe la poalele muntilor, se teme numai de bunul si marele Dumnezeu. Afara de cateva dureri de sale, trupul i-e inca tare, pumnii – baroase si glasul – tunet. Pe vremea comunismului a fost sofer, a castigat bani multi si si-a trait din plin viata, dar nu in desfrau. Si-a cladit o familie trainica si instarita, cu copii la facultati, randuita dupa reguli sanatoase. Rugaciunea dinainte de masa si de culcare sau Sfanta Liturghie din duminici au fost lege in casa lor. A facut multa milostenie, iar numele sau e scris pe zidurile unor biserici din Tara Fagarasului – Sambata, Prislop, Victoria -, printre salvatori si ctitori. N-ar avea de ce sa se planga. Ii pare rau doar ca parintele Arsenie nu mai este, ca “nu mai are la cine se duce”. In viata sa, fiecare intalnire cu acest iluminat monah a fost insotita de cate un miracol. Cand era baiat de 12-13 ani, a visat Manastirea Sambata de Sus, fara sa fi auzit de ea si fara s-o fi vazut vreodata in poza. “Era exact ca in realitate! Pajistea verde si altarul de vara si biserica lu Brancoveanu c-o singura turla si lume multa, stransa ca la hram. Si cineva mi-o spus: [Vino, ca se arata Dumnezeu aici!]. Era asa, un deal lung, si de peste el, cum ii soarele de rotund, venea o lumina mare, ca puneam mana streasina sa nu-mi orbeasca ochii. Si cum stam eu singur de-o parte si toata lumea de-o parte, de deasupra, din ceri, vine un copil galben sa puna peste mine un ziar sau o panza, nu stiu ce era. Si altcineva mi-o spus: [Stii tu, Ioane, cine-i copilul asta? Asta ii moartea!].” N-a uitat visul acesta nici cand a calcat prima data pe pajistea verde de la Sambata, minunandu-se de incantatoarele coincidente cu cele vazute aievea. Si de pe acelasi deal lung a vazut coborand din rasaritul soarelui un calugar stralucitor si zvelt, invesmantat in alb si inconjurat de lumina, binecuvantand cu gesturi largi intreg norodul ce-i iesea inainte. Asa l-a cunoscut pe parintele Arsenie Boca.

Apostolul Tarii Fagarasului

Parintele Arsenie sosea cateodata si in satul sau, in Ucea de Sus, si atunci era sarbatoare. Aici intervine poate cel mai mare miracol savarsit de monahul ardelean, caruia nici astazi Ion Ghindea nu reuseste sa-i dezlege incalcitele si tainicele ite: cum a izbutit un singur om, dupa doar cateva popasuri in vechea asezare fagaraseana, sa schimbe din radacini viata unui sat intreg? “Eram uitati de lume, traiam ca paganii. Satul era [deraiat], nu stia de rugaciune, de posturi, de nimica. Si in cateva luni, un calugar necunoscut si tinerel a intors toata lumea la o suta optzeci de grade…” Ion Ghindea isi aminteste un june inalt, cu sprancene groase, ochii si barba negre, mereu incins la mijloc cu centura calugareasca, isi aminteste mai ales degetele sale subtiri, nefiresc de subtiri si de fine fata de mainile lor butucanoase, de tarani. “[Nasteti-va sfinti!], ne zicea parintele. [Ce-I cere lui Dumnezeu pana si cel mai ticalos om? Ii cere sfintenia lui, pierduta cand a cazut la pacate. Ii cere invierea lui, adica bucuria cea mare. Eu n-am venit aici sa va pun la matanii, ca ceilalti preoti, am venit sa va indemn sa va schimbati purtarile si, schimbandu-va purtarile, toate lacrimile voastre se vor schimba in bucurie. Caci un suflet trist e ca o casa cu luminile stinse…]. De la parintele Arsenie, la noi in sat toti oamenii se impartasesc, postesc, se roaga si – ce-i mai important – se ajuta cu drag intre ei. Si n-a trecut mult timp pana cand si alte satuce din imprejurimi l-au urmat pe calea buna…” Pe oriunde calcau pasii parintelui Arsenie, satele si bisericile se vindecau prin minune. “A schimbat toata zona Fagarasului”, spune Ion Ghindea, asemuindu-l uneori cu “apostolii din Biblie” si “toti il urmau, oriunde-ar fi mers”. Il urmau, mai intai fiindca vedeau ca are puteri mari. Putin dupa inceperea razboiului, intr-o seara de vara, se stransesera in jurul lui toti credinciosii veniti la slujba vecerniei. Nu stateau in biserica, ci afara, pe iarba, iar parintele – in picioare, deasupra tuturor, cu crestetul capului inconjurat de stele. Ion Ghindea tine minte vorbele acelea, mustind de primejdii, cuvant cu cuvant, pana la cele mai gingase intonatii: “Nu va mai trece multa vreme pana cand vor intra secera si ciocanul in tara si nu vor mai iesi aproape o jumatate de veac. Vi s-or lua pamanturile si veti lucra doua-trei familii cu cate-o vita. Viti duce si veti bea apa din parau si nu veti putea bea, caci apa va fi infectata si mirositoare. Se va termina acest razboi si cand va spune toata lumea [pace!, pace!], atunci sfarsitul va fi aproape. Se va certa frate cu frate, se va ucide copil cu parinte, va veti duce la morminte sa spuneti mortilor [iesiti voi, ca intram noi]. Cand n-or mai fi hotare intre tari, cand s-or inmulti religiile si oamenii vor avea libertatea de-a face ce voiesc, atunci va fi vremea sa va pregatiti de Judecata cea Mare…”. Si Ion Ghindea cade iarasi pe ganduri. “Daca parintele stia tot ce se petrece, daca stia cand va muri o intreaga lume, de ce n-ar fi stiut cand oi muri si eu, un biet pacatos?”

Minunea de la Prislop

Parintele Arsenie a venit la Sambata in 1939 si a ramas zece ani. Lui i se datoreaza in mare masura reinvierea manastirii si a sufletelor celor care vietuiau intr-insa. Tragea dupa sine intreaga obste calugareasca si multi erau cei care ziceau ca nu pot tine pasul cu indelungatele rugaciuni si chinuitoarele sale posturi. Aceia se alungau singuri. “Facea cat trei preoti canon”, continua Ion Ghindea. “Cand altii se odihneau, el se ruga, cand altii mancau, el postea. Le citea calugarilor vrednicia [dupa duh]. Si sa vedeti cum… Era vineri, era post, parintele Arsenie plecase de dimineata cu treburi. Pe la amiaza, a venit o femeie din Sibiu care avea un fecior frate la manastire. Si eu m-am bagat in vorba cu ea. O intreb: [Da ce-ai in traista?]. [Iaca, i-am adus lu fecioru-miu niste papara cu carne, ca tare mai flamanzeste aicea, saracu…] Seara se intoarce parintele Arsenie, ostenit – n-avea de unde sa stie de venirea femeii – si ia dintr-un ulcior o lingurita de miere. Asta a fost hrana lui intr-o zi. L-am vazut pe fratele acela tanar cum se uita la el, asa, parca putin vinovat. Si atunci parintele s-a intors spre dansul si i-a spus: [Ce-i, a fost mai buna papara cu carne, nu-i asa?].” Astfel de om a fost parintele Arsenie Boca – nu-i placea sa zaboveasca in locurile comode, cu viata prea lesnicioasa. Dupa ce a vazut Manastirea Sambata pusa cat de cat pe picioare, s-a mutat la Prislop, o alta mare lavra, distrusa de generalul Bukov, pe care numai harul si osardia unui sfant puteau sa o mai salveze. Si acolo a ramas zece ani, la fel ca la Sambata. Si putin dupa plecarea sa, intreg satul Ucea de Sus s-a urnit sa-l ajute. Ion Ghindea a adus cu masina sute de oameni, a muncit la zidirea bisericii din temelie pana-n inaltul turlelor. “Au venit multi tare. Veneau sa munceasca pana si femeile cu prunci in brate si nimeni, niciodata, n-a cerut vreo plata sau lauda. Atunci am vazut prima data ca rugaciunile parintelui Arsenie pot muta si muntii din loc. Intr-o zi, oamenii i s-au plans: [Parinte, nu mai avem nisip de constructie, ce ne facem? Numa daca s-ar abate raul asta din loc, am mai putea gasi ceva nisip…]. Parintele s-a dus in deal, pe apa, la vreo douazeci de metri si s-a lasat in genunchi. A facut rugaciunea cateva ore. Si va jur!, asta am vazut-o cu ochii mei, spre seara, apa a intrat in pamant si a iesit putin mai incolo, lasand la suprafata un nisip fin… stralucitor ca argintul. Muncitorii s-au inchinat cu totii, speriati, nevenindu-le sa-si creada ochilor. [Rugati-va, postiti si veti putea si voi!], le-a spus tuturor.”

“Asa esti si tu, Ioane: la jumatatea vietii”

In anul 1959, spre satul Ucea de Sus a sosit din departari, plutind prin vazduh, un zvon infricosator, ca o primejdie mare: “Parintele Arsenie Boca a fost arestat!”. Cand au aflat mai apoi ca fusese mutat cu domiciliul fortat langa Bucuresti, ca sa picteze biserica din satul Draganescu, ucenii au pornit iarasi, cu totii, spre dansul. Ion Ghindea nu-si poate domoli emotia, atunci cand ii vin in minte imaginile acelea cu femei si barbati imbracati in haine de tara, speriati de forfota Garii de Nord, intrebandu-i ca niste copii pe trecatorii grabiti unde este parintele lor. La Draganescu, parintele Arsenie a stat 10 ani, ca si la Sambata, ca si la Prislop. Si in tot acest timp, Ion Ghindea a fost mereu dupa el. “Va spun, desi era distanta atat de mare, au venit si mai multi. Coborau femeile din munte ca sa-i aduca de mancare, barbatii isi lasau treburile acasa si veneau sa-l ajute la renovarea bisericii… Parintele era supravegheat tot timpul de securisti, numa ce apuca sa ne faca un semn din ochi si noi stiam ca in seara aceea ne puteam intalni in secret, la un om dintr-un apartament de bloc din Bucuresti, si acolo el ne invata cum sa ne rugam, ne poruncea sa nu lasam postul, sa nu uitam biserica si ne spunea la fiecare ce trebuie sa facem. Aveam 40 de ani, eram barbat bine, aveam bani, nu-mi lipsea nimica. Da eram eu asa, cam framantat de niste probleme. Si am stat in camera aceea din Bucuresti doua ore, singur cu parintele. Mi-a zis asa: [Mai Ioane, pana la varsta asta ti-ai facut placerile din crestetul capului pana in varful picioarelor. Asa-i ca te simti puternic, respectat, ca nu ti se poate intampla nimic? Sa-ti spun o istorie: era un urias, care toata viata lui a dus oameni in spinare, de pe o parte pe cealalta a unui rau. Dupa multi ani, in care-a carat mii de oameni, vine un copil sa-l treaca si pe el. Uriasul a ras, zicandu-si ca-i o nimica toata. Si tocmai la mijlocul raului s-a poticnit si a cazut cu copilul in apa. Stii tu, Ioane, cine era copilul acesta? Era moartea! Si cat a fost uriasul de puternic, l-a doborat un mic copilas. Asa esti si tu, Ioane: la jumatatea vietii!]. Asta mi-a spus. Cu trecerea anilor insa, Ion Ghindea a inceput din ce in ce mai mult sa se gandeasca la lucrurile acestea. S-a trezit ajutand oameni necunoscuti de pe strada, strangand mana si celor mai crunti dusmani, pasind in biserici mai des decat o facea inainte. I-a amintit parintelui Arsenie de profetia aceea, multi ani mai tarziu, pe cand acesta se afla la Sinaia, dupa plecarea sa de la Manastirea Prislop, din 1959. Si parintele i-a raspuns tot printr-o poveste: “Vine moartea la un om bogat si hraparet si-i zice: [Hai!]. Iar acesta se sperie: [Mai lasa-ma un an!]. Moartea il lasa. Dupa un an, bogatul zice: [Mai lasa-ma o luna! O saptamana! Barem un ceas!]. Nu s-a gandit niciodata ca moare, toata viata nu s-a gandit decat cum sa se imbogateasca, sa-i pacaleasca pe ceilalti, sa stranga numai pentru el. Si cui raman toate? Pe cand eu, care n-am adunat nimic pe lumea asta, daca ar veni si astazi moartea la mine i-as zice…” – si parintele a desfacut larg bratele, ca si cum ar fi vazut intr-adevar pe cineva apropiindu-se catre dansul – “i-as zice: [Haida, Gata! Sunt Pregatit!].”
Ion Ghindea tine minte ca pe 28 noiembrie 1989, ziua cand a murit parintele Arsenie Boca, afara era frig, o zi ploioasa si trista si se vorbea deja despre schimbarea regimului si despre o mare Revolutie. “Ne-am dus mai multi din sat la inmormantare, la Manastirea Prislop si dupa ce l-au ingropat pe parinte, am pus capul pe lespedea mormantului si am plans cu sughituri, in hohote, ca un copil. Nu trecuse o saptamana de cand fusesem la el. Cuvintele de atunci le tin ferecate in inima: [Ioane, vremea mea a trecut. De acum inainte voi putea ajuta mai mult de acolo, de sus, decat de aici, de pe pamant…]. Si asa a fost.” Parintele Arsenie Boca pare sa fi fost intr-adevar un monah harazit pentru vremuri grele, potrivnice bisericilor si marilor sfinti. Cat priveste prezicerea mortii sale, Ion Ghindea are uneori si o alta varianta: “Stau asa si ma gandesc ca poate parintele n-o fi vrut sa spuna ca voi muri chiar la 80 de ani. Da asa o fi socotit el, ca gandul asta al mortii o sa-mi deschida ochii, o sa ma intoarca la biserica si la milostenie. Omul care stie fix cand moare altfel gandeste decat cel care nu stie, care zice: [Ei, oricum o sa mor, ca toata lumea]. Cand stii ca moartea e aproape, incerci sa-ti inchei socotelile, sa faci toate lucrurile bune pe care nu le-ai facut in viata. M-am gandit foarte mult la un lucru: eu cred ca de fapt…” si Ion Ghindea isi aduna gandurile, ca si cum s-ar cazni sa-si stranga intreaga sa viata intr-o singura fraza: “…eu cred ca de fapt nu exista frica de moarte. Frica de moarte este frica de Dumnezeu”.

Marturii ardelenesti

Baglazan Dumitru (71 de ani) – Porumbacu de Sus:  “In fiecare noapte, la orele 12.00, se deschideau singure usile inchisorii”

Eu am avut un unchi, care in ・8 era ofiter de Securitate la Brasov. Eram tanar si mergeam la Brasov unde mai ramaneam la el cate o saptamana, ca asa mai vedeam si eu lumea. Mergeam seara cu el prin oras, pe unde avea el treburi, ma mai lua si la serviciu si asa am aflat ceea ce va povestesc in continuare. Securitatea l-a ridicat pe parintele Arsenie de la Sambata pentru ca se stia ca face minuni si vin puhoaie de oameni la el. In ・4, de exemplu, a spus la slujba oamenilor sa-si aduca copiii de la Bucuresti acasa ca va veni un prapad, si la putin timp dupa aceea a fost cumplitul bombardament american. Le era groaza ca acum, in timpul comunismului, le va spune oamenilor cu aceeasi claritate care este realitatea. Si din cauza aceasta l-au luat la Securitate si l-au schingiuit mult, saracul de el. Mie mi-a spus lucrurile acestea unchiul meu. Problema era ca desi el nu se misca din fundul celulei, ci sta in genunchi si se ruga, in fiecare noapte la ora 12.00 se deschideau usile inchisorii. Celula era un loc imprejmuit, intr-o sala uriasa ca o hala. Iar in mijlocul acestei hale, statea la o masa, permanent, un subofiter de paza, care-l supraveghea fara incetare. L-au scos, l-au batut si l-au facut in fel si chip sa le spuna cum face, caci ei credeau ca are iarba fiarelor, cu care umbla aricii in bot, iar el cum a stat tot timpul in padure la Sambata, a facut rost de iarba aceea si o pune pe lacat. Dar el cum sa puie iarba pe lacat daca statea tot timpul in genunchi in fundul celulei si erau si doua randuri de usi? Intr-o noapte, au bagat doua iscoade securiste la el in celula ca sa-l vada cum face. Parintele, insa, nu a avut treaba cu ei. Ei il tot intrebau, se tot luau de el, iar el in celula tot sta in genunchi si se tot ruga. Noaptea, la ora 12.00, cand s-au deschis lacatele, pe securisti parca i-ar fi lovit fulgerul lui Dumnezeu, i-a razbit frica si au fugit de acolo. Si, de la o vreme, nimeni nu mai voia sa faca de paza, pentru ca le era frica. Pe comandant l-a luat si pe el frica si ce-a zis: eu, ca sa scap si sa-mi spal mainile, ii aduc pe toti aici sa vada si pe urma nu il mai tin. Intr-o seara, vine unchiul meu si-mi spune ca in noaptea aceea ma ia cu el sa vedem un calugar de la Sambata, care deschide rugandu-se usile de la inchisoare. Asa ca am ajuns acolo seara, fiind si eu curios sa vad. Toata Securitatea era atunci acolo. Eu am stat pe scari, ca nu am mai avut loc sa intru, si cu totii asteptam sa vina ora 12.00 noaptea sa vedem daca-i adevarat. Si, ce sa vezi, nu asa ca s-a deschis doar un lacat, norocul meu a fost ca m-am tinut de balustrada scarilor, ca la 12.00 noaptea bara de la usa temnitei a sarit cat colo si tot amarul de lume care era jos s-a napustit inspaimantata pe scari in sus. De frica nu mai stiau ce sa faca, se calcau in picioare. Din ceasul acela, nu l-au mai tinut acolo, i-au dat drumul cu domiciliu fortat. Mie mi-a spus unele din lucrurile acestea unchiul meu. Dar am vazut cu ochii mei lacatele deschizandu-se si bara aceea sarind in laturi si securistii aceia care erau oameni in varsta, nu tineri ca mine, care aveam 18-19 ani, fugind de mancau pamantul. Multa vreme dupa aceea, cand mai mergeam cu unchiul meu pe la restaurant, prietenii lui securisti numai de asta vorbeau.

Telu Oancea, sat Breaza – Fagaras – “Vorbea putin si cu miez”

Ce pot sa spun e ca parintele avea forta. Cand am intrat prima oara in biserica, m-am asezat dupa cuviinta in dreapta, iar sotia mea in stanga, la oarece distanta. Dupa slujba, s-a apropiat, aratand cu degetul spre mine si apoi spre sotia mea. Din toata multimea aceea, ne-a ales doar pe noi, incat si acum ma intreb de unde stia ca suntem sot si sotie. Apoi, ne-a luat deoparte si ne-a vorbit. Pe mine m-a certat ca nu am credinta prea multa, iar sotiei mele, careia ii scapa degetul si fusese la 5 doctori de pomana, i-a spus: “Ma, tu esti bolnava, dar nu de doctori te faci bine. Daca vrei sa te vindeci, nu mai fa lucrul pe care l-ai facut, iar raze nici atat”. A avut dreptate parintele. Si in momentul de fata, sotia mea isi foloseste mana fara probleme. Asa era parintele – vorbea putin si cu miez. Predica insa dumnezeieste. Nu te mai saturai ascultandu-l. Apoi a disparut, anchetat la Brasov si dus doi ani la Canal, pentru ca spovedise sase partizani din munti. Niciodata parintele nu a pomenit macar in treacat despre asta. Doar tata, care a fost si el detinut politic, mi-a zis ca a stat in celula cu parintele Arsenie si acolo un gardian il tot jignea: “Ba popa!”. Atunci s-a intors parintele si s-a uitat la el si gardianul a inceput sa se chinuie, tinandu-se cu mainile de burta. Intr-un tarziu, vazand ca durerea nu inceteaza, a zis: “Parinte, iarta-ma”… “De Dumnezeu sa fii iertat”, i-a raspuns parintele si pe loc omul si-a revenit.

Emilia Butum – Fagaras – “Crezi ca parintele Arsenie este mort? Eu iti spun ca e viu”
Cand s-a aflat de moartea parintelui si trebuia sa mergem la inmormantare, fiica mea, care atunci avea 9 ani si care il indragea foarte mult pe parintele, a tinut cu tot dinadinsul sa mearga si ea. Era toamna spre iarna, era frig, trenurile pe vremea aceea nu erau incalzite, dar era neclintita pe pozitie: “Si eu vin la parintele, iar daca nu ma luati, ma pun eu in tren si ma duc”. Iar daca voia sa mearga pentru ultima oara la parintele, nu ne puteam impotrivi. A luat-o sotul meu si a dus-o la inmormantare. De cum a ajuns in biserica, s-a desprins de tatal sau si s-a dus langa parintele Arsenie. A uitat de parinti, de cei care mai erau acolo, de tot ce o inconjura. Nu-i era frica ca este mort, nu a intimidat-o nimic. A ramas langa parintele cat s-a putut. La plecarea de la inmormantare, a luat-o cineva cu masina si a ajuns prima acasa, cand nu era inca nici unul dintre noi. A urcat singura noaptea in bloc, refuzand sa fie insotita de cineva. A intrat fara teama in casa, unde era o matusa si i-a spus acesteia: “Hai sa-ti spun ceva. Dumneata crezi ca parintele Arsenie este mort?”. Sora mea nu stia ce sa creada, statea derutata. “Eu (continua fetita) atata iti spun, ca e viu. Dar sa-ti spun altceva: daca te uiti in casa, il vezi?”. – “Nu, nu il vad.” “Dar daca merg prin casa, auzi si tu pasii lui insotindu-ma?” – “Nu, nu ii aud, dar eu sunt o pacatoasa, iar tu esti un copil curat. Tu poate poti sa-l vezi si sa-l auzi, dar eu nu.” “Daca tu nu il vezi si nu il auzi, atunci sa nu mai spui la nimeni ceea ce am spus eu, ca n-am sa recunosc la nimeni nimic.” Am vazut o femeie care isi pierduse un copil si s-a dus la mormantul parintelui Arsenie sa se roage. Mai mare ii era disperarea decat credinta si se intreba: “Ce poate sa faca un mormant? Caci vad ca este un mormant ca oricare altul”. Si, deodata, a cazut in genunchi (pesemne ca i s-a aratat parintele) si a strigat: “Parinte, nu am stiut cine esti! Parinte, te rog, ajuta-ma!”. Credinta a cuprins-o chiar in acele clipe si sufletul ei s-a luminat, iar buzele au eliberat in cuvinte suferinta ei de mama. Dar aceste lucruri desi se stiu, nu le spune nimeni. Oare de ce nu se spun lucrurile acestea? Sunt niste lucruri adevarate.

Sursa: ArsenieBoca.Ro

Pe urmele parintelui Arsenie Boca

Sfantul Ardealului evocat de preotul VIOREL TRIFA din Campeni

Inceputul unei calatorii

“Noi nu suntem nascuti de timp, ci de vesnicie. Desi traim o vreme imbracati de lumea aceasta, ni se intampla ades ca fratele Vis si sora Moarte sa ne dea tarcoale si sa ne despice faptura in doua. Atunci scapam din chingile lumii vazute si ne trezim intr-un alt fel de a fi si-a cunoaste”.
Aceste cuvinte ale parintelui Arsenie Boca ma urmaresc cu stranietate si sfintenie tulburatoare, ori de cate ori ma apropii de viata si faptele lui. Sunt acum in Apuseni, pe valea Ariesului, intr-un inceput de vara somptuoasa si verde. Astept sa ma intalnesc la Albac cu un ucenic al parintelui Arsenie, preotul Viorel Trifa din Campeni, care vreme de 15 ani l-a frecventat pe “Sfantul Ardealului”, cu aceeasi tandra fervoare pe care a inspirat-o tuturor celor ce l-au cunoscut. Cand incepem sa vorbim, inteleg repede ca la cei 59 de ani ai sai parintele Trifa e un om jovial, cu un ras de copil si o bunatate pe masura. O intreaga dimineata, debordand de bucuria de a putea evoca amintiri nepretuite pentru el, parintele mi-a impartasit cu frenezie si migala istorii si taine despre acela care i-a marcat definitiv viata. Inconjurati chiar de muntii in care se nascuse si parintele Arsenie si unde fusese elev, muntii cei verzi ai Apusenilor, cu casele lor rasfirate pe coame, ca niste clopuri motesti, totul parea cu mult mai aproape de acel “alt fel de a fi si-a cunoaste”, pentru care se nevoise atat calugarul de la Sambata Fagarasilor. Drumul meu prin lumea parintelui Arsenie Boca incepuse iar…

“Daca te rogi aprins, parintele Arsenie vine singur la tine”

– Va rog sa-mi faceti un portret al parintelui. Cand l-ati cunoscut si cum arata pe atunci?

– L-am cunoscut pe parintele Arsenie in anul 1972. Aveam 22 de ani si eram student la Teologie, la Sibiu. El era la biserica din satul Draganescu de langa Bucuresti, unde lucra ca pictor, dar si ca arhitect, caci ridicase si o clopotnita, intr-un stil foarte interesant (mai tarziu mi-am facut si eu una in parohie, dupa modelul lui). Parca-l vad si acum pe parintele Arsenie catarat pe schela bisericii! Venisem la Draganescu dupa ce la indemnul unei venerabile maicute, bibliotecara Facultatii noastre din Sibiu, maica Gorgonia, citisem de 40 de ori Sfantul Paraclis al Maicii Domnului. Ca mi-a spus maica: “Daca ai sa citesti Paraclisul de multe ori, parintele vine singur la tine”. Si cand am terminat Paraclisul, am ajuns, intr-adevar, la parintele, dar tot nu-mi venea sa cred! Slujitor in biserica era parintele paroh Bunescu, el tocmai isi terminase slujba, iar eu ma uitam tinta la parintele Arsenie, stiind ca cel care picteaza pe schele e el. Abia dupa o ora, parintele s-a oprit din lucru. In tot acest timp, biserica ramasese plina cu credinciosi, si tineri, si batrani, care il asteptau cuminti. Nici nu mai stiam ce sa fac, sa-l urmez si sa-l rog sa-mi vorbeasca, ori sa-l astept sa vina singur la mine, asa cum ma invatase maicuta Gorgonia. Dar asa s-a intamplat! Ca odata numai ca vad ca-mi pune parintele Arsenie mana pe umeri si-mi zice: “Ai sosit?”, de parca ma astepta de cand lumea.

– Cum arata parintele?

– Era intr-un halat alb si cu o boneta alba pe cap, asa picta. Si ca intotdeauna, era foarte smerit. Statea cu mainile la spate si facea ascultare. Am o poza cu Mantuitorul si ma gandesc: Doamne, parintele chiar de la Mantuitorul a luat acest model, sa stea ca la scoala, cu mainile la spate, si sa fie de folos oamenilor. Parintele Arsenie n-avea timp sa discute cu toti, dar tot isi rupea putin, cand facea pauzele acelea ale lui de pictat, asa dadea tuturor sfaturi bune… Iar cand zicea parintele un cuvant, apai era litera de Evanghelie: se implinea. Simteam puterea din cuvantul lui, ca a Proorocilor din cartile sfinte. Avea ochi albastri parintele, ca Mantuitorul. Asa l-am vazut: ca pe Mantuitorul Iisus si tot de statura Lui, mijlocie. Si era de o bunatate parinteasca, nu gaseai un cuvant rau… Cum arata? Pai barba si parul le avea rosiatice, ca un mot. Cum spuneam, era imbracat in alb si picta, iar eu stam in sfanta biserica printre credinciosi asteptand sa-l vad mai aproape. Si asteptandu-l, am inceput sa ma uit la pictura parintelui, care m-a zguduit profund! Atunci era pictata cupola, si deja cobora pe partile laterale. M-a impresionat chipul Mantuitorului. Parca era viu. Si la fel, chipul Maicii Domnului, care domina altarul. Iar Icoana Invierii m-a incremenit: arata de parca atunci coborase din Sfanta Liturghie! Ca zice la slujba: “Piatra fiind pecetluita de iudei si ostasii strajuind Preacurat Trupul Tau, inviata-I a treia zi, Mantuitorule”. Si Mantuitorul invie, fara sa se strice sigiliul de la Mormant, caci prin sigiliu a trecut Transparenta insasi si Lumina – exact ca in pictura parintelui Arsenie… Nu L-am vazut nicaieri pictat asa intens si duios pe Mantuitorul Hristos.
Dupa ani si ani, eram tot la Draganescu si stateam la usa bisericii, iar parintele Arsenie Boca picta “Judecata Sufletului”, chiar in dreapta stranelor. Intr-o clipa se uita spre usa, si dupa ce ne-a cunoscut cu duhul, zice: “Ma, motule, hai mai aproape!”. Niciodata nu ma intrebase parintele de unde sunt. Nu intreba nimic, pe nimeni, niciodata. Numai sa te ajute, asta voia. Si eu imi tot ziceam: “Cine-i mot aici?”, ca biserica era plina de oameni. Dar parintele: “Ma, motule, vino mai aproape!”. Si atunci mi-am amintit ca eu sunt motul, ca doar eram din Campeni. Alta data, m-am gandit eu ca daca si parintele e mot, sa-i cumpar o donita de la Campeni, de acasa, si inainte sa ma duc la dansul, am umplut-o cu afine. Iar parintelui i-au dat lacrimile: “Mi-ai adus aminte de casa. Trebuie sa ma duc pana acolo”. Parintele ar fi dorit sa vina acasa, la Vata de Sus, si sa slujeasca la mormintele surorii si mamei lui, mama care se numea Crestina, si nu Cristina cum s-a zis; iar “Crestina” vine de la Mantuitorul.

Povestea primarului indracit din Farau

– De ce v-ati dorit atat sa va intalniti cu parintele?

– Eram impresionat in primul rand de tot ce auzeam despre el. Pretutindeni, in Ardeal, ma intampina numele sau, ca un ecou sfintit. Pana si gazda mea din Sibiu, un profesor de la liceul Gheorghe Lazar, imi vorbea de parintele. Caci profesorul f

usese foarte rau bolnav, iar mama lui se dusese la Manastirea Sambata (pe atunci parintele Arsenie mai era acolo) si vazuse noroade intregi de credinciosi venind la parintele, ca la un sfant viu! Ca desi plecase de 20 de ani din Fagaras, parintele era prezent cu duhul in toti care-l vazusera.

Cum avea el o vorba: “Care ati trecut pe la mine o data, e destul!”. Iar eu imi doream sa-l cunosc, si pentru ca parintii ma sfatuiau sa-mi gasesc preoteasa, sa ma insor si sa merg la parohie. Iar eu eram prieten cu mai multe fete si nu ma hotaram cu care sa raman; asta m-a facut prima data sa ma duc, speram ca parintele ma va sfatui. Si asa a si fost, caci la Draganescu, parintele mi-a spus: “Tu sa mai stai sa mai inveti!”. Apoi, cativa ani mai tarziu, eram de-acum preot si aveam o parohie foarte grea, la Farau, langa Ocna Mures. Acolo, care nu era penticostal musai era comunist ateu. Iar eu mergeam des la parintele Arsenie, sa-mi deie putere ca sa ma lupt cu ei. Dar dintre toti vrajmasii din Farau, primarul era al mai rau, ba socot eu ca era chiar indracit. Dar a avut mai apoi si-o soarta grea primarul asta, si eu cred ca toate s-or intamplat si prin puterea parintelui Arsenie! Sa vedeti cum a pornit totul. Incepusem sa ma duc in anii aceia intruna la primar: voiam sa repar o cruce mare din fata Primariei. Acolo fusese frontul, si ungurii impuscasera fara mila si fara judecata o groaza de romani. Nici nu s-au ostenit sa-i mai care la cimitir, au facut ia, asa, o groapa comuna, si i-au ingropat chiar in mijlocul drumului, ca pe vite. Atata le pusesera nenorocitilor: o cruce si o troita mare de tabla. Dar cu vremea, crucea ruginise cu tot cu Iisus rastignit pe ea. Indracit – neam, primarul, insa, nici ca putea vedea crucea, da’ s-o mai si repare! Zicea sa o aruncam si sa lasam martirii de-a surda, fara nimic la capatai! Eu insa tot am pus sa repare crucea pe ascuns, ca zicea parintele Arsenie: “Cine repara o cruce veche Ii face cea mai mare multumire lui Dumnezeu. Ca acela care va trece pe acolo se va inchina!”. Atunci s-a suparat foc primarul, parca il oparisem cand a vazut crucea si troita innoite – urla cu clabuci la gura ca muta el crucea aia, scapa satul de ea!… Eu m-am dus atunci la parintele Arsenie, la Draganescu, in campie, m-am rugat aprins impreuna cu el, si cand m-am intors, sa vedeti ce s-a intamplat. Un epitrop de-al meu, de la biserica, se dusese la Primarie, ca sa-i deie o adeverinta primarul cel indracit. Si cum era timp de ploaie afara, tuna si fulgera, epitropul si-a facut cruce. “Doamne, fereste-ne!”. Dar primarul care nu putea vedea crucea zice: “Cum de indraznesti sa te-nchini tu in fata mea?”. Numai ca in clipa aceea, odata a si trasnit un trasnet infricosator, de parea ca s-a rupt cerul si o sa cada peste oameni. Primarul tocmai vorbea la telefon cu cineva din satul vecin si cand a trasnit a iesit si-o flacara mare prin telefon si a luat foc si plopul cel mare de langa primarie, ardea ca o lumina uriasa, de Pasti. Primarul a inlemnit! Indata a scapat telefonul din mana si, ca intr-un vis, si-a facut larg, canonic, ca la manastire, semnul crucii! Era prima oara in viata lui cand se inchina. De atunci, n-am mai avut necazuri cu el. Semna primarul nostru orice pentru biserica. Dar soarta i-a fost crunta, ca sa vedeti unde duce necredinta. Trecuse un an, in care n-am mai stiut de el, pentru ca plecase din Farau, cand a venit nevasta lui cu un parastas de Sambata lui Lazar, Sambata Floriilor, cand se pomenesc toti mortii la cimitir. Si mi-a spus ca barbatul ii murise in podul casei, spanzurat. Vai si amar de sufletul lui, sarmanul!

– De unde evlavia aceasta a dvs. fata de parintele Arsenie?

– Nu se putea altfel, ca eu vedeam ce face ca preot, imi dadeam seama de puterea si credinta lui! Odata, la un praznic mare la Sambata, am aflat ca parintele facea slujba. Trebuia sa inceapa Liturghia, dar in curtea manastirii isi instalase cineva o satra, vindea turte, adica. Parintele, care fusese instiintat ca satra aceea deranja slujba, a trimis mai intai un credincios sa-i spuna omului sa plece de-acolo. Dar acela nici n-a clintit. L-au mai rugat de doua ori, si tot geaba. Atunci Parintele atat a mai spus: “No, ca i-o ajunge cumva!”. Si cand a inceput Sfanta Liturghie, a luat Sfanta Evanghelie, a facut dupa tipic cruce cu ea si a rostit: “Binecuvantata este Imparatia Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh, Amin!”. Si cand a ajuns la Duhul Sfant, odata s-a starnit ca din senin un vartej care a luat satra cu totul, nici mai mult, nici mai putin! De-asta mi-a spus parintele odata ca noi, preotii, nu facem la Teologie exact ce-i mai important: Mistica. Caci parintele era mistic. Iar pictura lui e si ea o interpretare mistica a Bibliei, una de mare folos. Este o traducere a icoanelor.

– De ce credeti ca este asa de iubit parintele Arsenie?

– De ce se duceau iudeii la Mantuitorul? Pentru ca ii simteau puterea, ca era Dumnezeu adevarat din Dumnezeu cel adevarat. De ce vin azi oamenii la parintele Boca la mormant? Pentru ca simt ca Dumnezeu lucreaza prin parintele. Si sunt oameni cu multe probleme grele, si parca ar vrea sa ia de acolo un pic de pamant, sa-l duca cu ei, ca sa aiba si sa simta acasa duhul parintelui. Si pentru ca m-ati intrebat de ce este asa de iubit, am sa va mai povestesc ceva din minunile parintelui cum le-am cunoscut eu insumi, nu povestite de altii. Mama unui prieten de-al meu se dusese la manastire la Sambata, sa se spovedeasca de Adormirea Maicii Domnului, isi continua parintele Trifa povestea. Si cand a vazut-o, parintele Arsenie i-a zis: “Tu sa te duci acuma acasa, ca-ti arde casa!”. “Parinte, eu am venit la dvs. sa ma spovedesc si sa ma impartasesc”, i-a raspuns femeia. “Bine, spovedeste-te, impartaseste-te, dar mergi imediat acasa!”. Femeia plecase de-acasa fara permisiunea barbatului, caruia nu-i placea ca nevasta i se duce prea des la biserica. Dar ea avea evlavie la parintele Arsenie. Si numai ce ajunge femeia acasa si intra in curte, ca vede cum barbatul ii punea toate hainele si lucrusoarele ei de-o viata intr-un car. Si cand a auzit poarta, orb de furie, caci nu se astepta sa-i vina femeia asa devreme inapoi, omul a luat un fier s-o loveasca, s-o prapadeasca. Dar de-abia ridicase drugul, ca barbatul a ramas cu mana intepenita, paralizata in veci. In clipa aceea, i s-a aratat parintele Arsenie, care i-a strigat: “Ce vrei sa faci, omule?”.
*

“Dar sa va povestesc acum ce am vazut eu la Draganescu cu ochii mei”, continua bland parintele. “Venise o femeie cu sotul ei, erau de pe langa Sighisoara, si femeia, Aurelia o chema, era bolnava. Ii crescuse la gat o galma mare. Fusese la medic la Targu Mures si, dupa analize, galma s-a dovedit a fi de natura canceroasa, maligna. Nu putea fi operata, ca murea. Si auzind de parintele Arsenie, a mers la dansul. Parintele era pe schela, picta. Ea nu-l vazuse niciodata. Cand a coborat de pe schela, parintele a venit direct la femeie si i-a pus mainile pe cap: “Soro! De cand te-astept!”. Femeia a simtit atunci un curent electric scurt si intens. Iar parintele a sfatuit-o sa mearga acasa si sa faca Maslu cu sapte preoti. Sa caute preoti cu ravna in rugaciune care s-o ajute. Si ea a gasit preoti vajnici, care i-au facut Sfanta Taina a Maslului, cu ravna mare. Dar atunci, pe loc, bolnava n-a simtit nimic. A doua zi, insa, dimineata, cand sa se spele, a vazut ca gatul ii era dintr-o data curat! Iar doctorii de la Targu Mures nu-si credeau ochilor, ziceau ca nu-i aceeasi femeie.”
*
“Prin 1977 m-am dus la manastire, la Sambata, si de acolo la Fagaras. Si acolo, am primit in dar de la un suferind care se vindecase ajutandu-se cu ea – poza parintelui Arsenie. In fotografie, parintele arata cum era el atunci, cu parul putin mai albit. M-am dus la un fotograf care mi-a facut un cliseu dupa poza aia, sa pot s-o multiplic. Stiam ca era de ajuns sa te uiti la poza parintelui cand esti la necaz, si era minunea lui Dumnezeu! Si va pot spune minuni care s-au intamplat chiar cu credincioase din parohia mea. Le-am dat poza si ele o purtau in poseta. De pilda, aveam o buna credincioasa care statea in Cugir. I-am dat o poza si i-am spus: “Tu, Ana, sa ai poza asta cu tine, ca te-o ocroti”. Ana lucra la Fabrica de armament din Cugir si n-avea voie sa lipseasca deloc, la trei absente isi pierdea serviciul. Intr-o zi, a plecat la Sibiu, la soru-sa, si s-au luat ele la vorba, pana tarziu. Ana avea doua absente nemotivate, si mi-a povestit ce-a patit: “Am fugit repede, dar mi-am dat seama ca pierd autobuzul. M-am uitat dupa vreun taxi, nu era nimic. Tocmai cautam in geanta dupa niste bani, cand am gasit poza parintelui Arsenie. Am sarutat-o si m-am rugat: “Parinte Arsenie, nu ma lasa, ca-i dusa pita mea!”. Atunci, in doar cateva minute, a aparut din pamant pe soseaua pustie un taxi. I-am facut cu mana, s-a oprit si l-am luat. Dar era tot degeaba, ca trenul tot il pierdeam: trecuse si vremea lui. Dar trenul a intarziat si el in gara 10 minute, si asa am ajuns la timp la munca mea”.”

“Tu ai facut pe ingerii Tai duhuri si pe slugile Tale, para de foc”

“Sau iata ce s-a intamplat chiar aici, la noi, in Apuseni, la Vata de Sus… Am vorbit odata cu o femeie care avea peste 80 de ani. Mi-a povestit ca a vazut la inmormantarea mamei parintelui un necunoscut. Era un domn pe care nu l-a cunoscut nimeni, n-a zis la nimeni nimic, a stat la slujba si apoi a plecat. Asa spunea batrana. Ei, bine, acela a fost parintele Boca! Bine, bine, dar in vremea aceea el era inchis la Canal, inchipuiti-va ca le-a spus alora de acolo ca va lipsi doua, trei ore din lagar si i-a rugat sa nu-l dea disparut. Gardienii erau ingroziti, nu stiau ce se intampla, nu stiau unde e parintele! Daca spui cuiva toate astea, zice ca fabulezi. Cum poti sa crezi asa ceva? Dar scrie in Psalmul de la Vecernie: “Tu ai facut pe ingerii Tai duhuri si pe slugile Tale para de foc”.”
*
“Sa va spun acuma si de familia Joltes, din Campeni. O familie cu nume, cu vaza din Campeni. Sotia unuia din fratii familiei era bolnava, pe vremea cand inca mai traia parintele. Avea cancer, si eu i-am spus sa mearga la parintele Arsenie, ca i-o da un sfat bun. Femeia mai era si gravida. Era la al saptelea copil. S-a hotarat repede si s-a dus. Parintele, fiind vazator cu duhul, cum a vazut-o, i-a vorbit fara ca ea sa apuce sa-i explice ceva: “Tu esti tare necajita si tare bolnava, dar ai o problema si mai grea ca esti si gravida. Doctorii iti spun sa faci intrerupere de sarcina, dar tu sa nu faci asta. Ca si de faci si de nu faci avort, tot ai sa mori, pentru ca boala ta n-are leac. Dar daca nu vei face avort si lasi copilul, sufletul tau va merge in rai, daca esti spovedita; iar de faci avort, o sa mergi sigur in iad”. Si doamna a nascut copilul, dupa care a murit. Dar copiii ei sunt azi realizati, niste bijuterii de oameni.”

“Parintele Arsenie este cel mai apropiat prieten al Mantuitorului”

– Am intalnit la Manastirea Rameti, langa Alba Iulia, un calugar care intrase in monahism datorita parintelui Arsenie. I-a descoperit parintele la spovedanie un pacat pe care-l facuse cu 20 de ani inainte. Ca parintele cand spovedea te tinea cate o ora sau doua. Mai intai, te lasa sa spui tu pacatele, si daca nu le spuneai, ti le spunea el pe toate, nu-i puteai ascunde nimic. Va dati seama ce spovedanie infricosata era la parintele Arsenie: ca in fata lui Dumnezeu! Si mi-a povestit calugarul cum a fost, ca nu stiu ce functie avusese el mai inainte, ca a trebuit sa depuna odata o marturie la Tribunal. Si n-a fost o marturie dreapta, si a facut ca o femeie cu copii multi sa ramana pe drumuri, saraca lipita.

Fusese martor mincinos. Acum, el uitase de treaba asta, dar parintele Arsenie i-a reamintit sub patrafir ce facuse omul meu mai demult. De atunci, de la spovedania aceea, omul s-a intors la Dumnezeu si s-a facut calugar.
Si sa stiti ca la spovedanie, parintele nu dadea canoane cu sutele de matanii. Canonul cel mai mare pe care il dadea era: “Sa nu mai faci ce-ai facut! Ca noua, toate necazurile ne vin de la greseli, nu de la Dumnezeu. Iar atunci cand gresim, Iisus, care se afla in noi, ramane flamand si insetat, gol, strain si bolnav de durerea intunecarii noastre”.

– Recent, s-a scris un acatist si un paraclis inchinate parintelui Arsenie, ca unui sfant…

– Eu asa cred, ca parintele este unul dintre cei mai apropiati prieteni ai Mantuitorului. Ba chiar cel mai apropiat. Iar poporul il considera sfant. Si parintele, de pilda, se purta ca un sfant, chiar si cand savarsea Sfanta Liturghie. Atunci tot timpul plangea. Cu lacrimi rostea cuvintele slujbei. Si nici eu nu ma indoiesc ca parintele e sfant. Am simtit-o pe pielea mea, de-atatea ori! Iar parintele Arsenie ar trebui canonizat. Dar poate asa vrea Dumnezeu, sa-l canonizeze poporul, sa arate ca merita verdictul Sfantului Sinod. Desi parintele a fost smerit si a cerut sa nu fie deshumat, pana la “A Doua Venire”.

– In biserica ii faceti o pomenire speciala parintelui?

– Parintele Arsenie e nedespartit de sufletul meu.

– Si in fata credinciosilor vorbiti des despre el?

– Numai cand se apropie vremea sa mergem in pelerinaj la mormantul lui, la Prislop. Pentru ca am observat ca nu chiar toti suporta sa auda numele parintelui. Si chiar parintele mi-a spus, cand era in viata: “Nu pomeniti prea des numele meu, ca pe unii ii arde!”. Cu toate ca eu simt bucurie si putere cand rostesc numele parintelui. Dar si credinciosii il trec des in pomelnice.

– Si ceilalti preoti il pomenesc la fel?

– Toti preotii au evlavie la parintele Arsenie Boca, si cred ca fiecare ar fi avut de povestit tot cate v-am spus eu aici. Toti au avut experiente cu parintele. Dar noi nu suntem vrednici de asemenea bogatie ce-am avut-o si o avem. Eu ma mandresc cu o carte. Se numeste “Hristoitia” si e scrisa de Dionisie Areopagitul. Pe ea am un autograf de-al parintelui Arsenie, incat eu am in casa slova lui. Dumnezeu a vrut sa am o blagoslovenie de la parintele Arsenie.

Vestitorii

“Cel mai bine ii simti duhul si forta parintelui Arsenie Boca la mormantul lui, la care vin puzderie de credinciosi”, spune parintele Trifa. “De pilda, anul trecut, in noiembrie, la praznicul mortii sale, au slujit 150 de preoti si au venit 10.000 de oameni (In 2009 au venit 40.000!- nota mea)! Parintele a lasat cuvintele acestea drept testament: “Eu acum nu va pot ajuta, dar daca am sa plec de aici sa stiti ca v-ajut, numai sa veniti la mine! Pentru cel ce varsa o lacrima la mormantul meu, eu ma voi ruga la Dumnezeu!”. Si asa e, am simtit-o si eu, si multi alti preoti, la fel. Este, de pilda, un preot de la Valea Mica, care a mers si el la mormantul parintelui cu credinciosii. Nu s-au dus la sarbatoarea cea mare, cand toata lumea e acolo, ci peste o saptamana. Si s-au rugat acolo, la mormantul parintelui, si au dat acatiste. Si la urma, chiar inainte de a pleca, cineva l-a zarit printre pomii cimitirului pe parintele Arsenie insusi! Ii binecuvanta… Si ceilalti au vazut toti umbra aceea clara, linistita si binefacatoare. Iar dimineata devreme, in fiece zi, vin sa vegheze la mormantul parintelui caprioarele”, isi incheie istoriile parintele Trifa. “Vin aici, credincioase, de 20 de ani; din chiar ziua cand a fost inmormantat parintele. Vin pentru ca le cheama chiar parintele Arsenie. Caci el a iubit animalele si le binecuvanta, se intelegea si cu lupii, si cu ursii, iar intr-o vara, pe cand era la manastire la Hateg, i-a iesit in fata o turma de zimbrii, si numai cat a facut parintele cruce deasupra lor si s-au imprastiat. Poate ca de aceea vin mereu caprioarele la mormantul parintelui Arsenie Boca: sa-i vesteasca si sa-i vegheze sfintenia…”

Sursa text si foto sus cu Arsenie Boca tanar Valentin Iacob / Formula As

You can leave a response, or trackback from your own site.

7 Responses to “Minunile Parintelui Arsenie Boca, “Biciul lui Dumnezeu”. Marturii. FOTO inedita cu studentul Arsenie Boca. 100 de ani de la nasterea Sfantului Ardealului”

  1. […] Minunile Parintelui Arsenie Boca, “Biciul lui Dumnezeu”. Marturii. FOTO inedita cu stude… Wed Sep 29, 2010 23:58 pm "Rugati-va la Dumnezeu sa va pedepseasca in aceasta viata pentru faptele nespovedite de voi sau nedezlegate de duhovnicii vostri, caci in viata de apoi amarnice sunt pedepsele Celui de Sus!. Parca ne-a trecut un fior pe sira spinarii si s-a auzit, asa ca un murmur, printre oamenii ce se aflau in biserica… Ne infricosaseram toti. […] […]

  2. Mergem din nou la Aiud si la Prislop la Parintele Arsenie Boca, 26-28 august. Vom vizita si orasele Sibiu, Sighisoara, Tg. Mures si Aiud precum si Manastirea Ramet. Mai multe detalii gasiti aici: http://paginadefolos.blogspot.com/2011/06/pelerinaj-in-transilvania-la-aiud-si.html sau la adresa io_konstant@yahoo.com. Imi puteti da un add pe mess daca doriti sa primiti informatii cu privire la viitoare sau prezente proiecte ale noastre de pelerinaje. Acum la sfarsitul lui iulie mergem si in Maramures-Bucovina 21-24 iulie

  3. popescu victoria says:

    Sarut mina parinte!
    Va rog sa ma iertati si sa ma iertati!

  4. alexandru says:

    multumesc pentru acest articol minunat

  5. VR says:

    Doamne ajuta!

  6. […] „Pe oriunde calcau pasii parintelui Arsenie, satele si bisericile se vindecau prin minune. „A schimbat toata zona Fagarasului”, spune Ion Ghindea, asemuindu-l uneori cu “apostolii din Biblie” si “toti il urmau, oriunde-ar fi mers”. Il urmau, mai intai fiindca vedeau ca are puteri mari. Putin dupa inceperea razboiului, intr-o seara de vara, se stransesera in jurul lui toti credinciosii veniti la slujba vecerniei. Nu stateau in biserica, ci afara, pe iarba, iar parintele – in picioare, deasupra tuturor, cu crestetul capului inconjurat de stele. Ion Ghindea tine minte vorbele acelea, mustind de primejdii, cuvant cu cuvant, pana la cele mai gingase intonatii: “Nu va mai trece multa vreme pana cand vor intra secera si ciocanul in tara si nu vor mai iesi aproape o jumatate de veac. Vi s-or lua pamanturile si veti lucra doua-trei familii cu cate-o vita. Viti duce si veti bea apa din parau si nu veti putea bea, caci apa va fi infectata si mirositoare. Se va termina acest razboi si cand va spune toata lumea [pace!, pace!], atunci sfarsitul va fi aproape. Se va certa frate cu frate, se va ucide copil cu parinte, va veti duce la morminte sa spuneti mortilor [iesiti voi, ca intram noi]. Cand n-or mai fi hotare intre tari, cand s-or inmulti religiile si oamenii vor avea libertatea de-a face ce voiesc, atunci va fi vremea sa va pregatiti de Judecata cea Mare…”. (ArsenieBoca.Ro, Roncea.ro) […]

  7. Lungu Relu says:

    Preot Monah Arsenie ,trimite-mi duhul tau paznic
    Si da-mi sanatate si liniste
    Departeaza de la casa mea necazurile si suferintele
    Ca ai Duh Sfant
    AMin.

Leave a Reply

Powered by WordPress

Stiri

customizable counter
toateBlogurile.ro Blog din Moldova