Mircea Eliade nu s-a dezis niciodata de Miscarea Legionara, in Occident fiind. De ce ar face-o Parintele Justin la el acasa, dupa 17 ani de temnita? Eliade in presa legionara: De ce cred in biruinta Miscarii Legionare. Contra dreptei si contra stângii

Foto sus: Parintele Justin in tinerete, gata de front. Apropo de “Sfanta Tinerete Legionara” a ajuns pe HoțNews si “Adevarul”. Felicitari celor care propaga versurile marelui poet al inchisorilor, Radu Gyr, si cuvintele de invatatura ale martirului anticomunist, aniversat la 92 de ani, Parintele Justin Parvu! UPDATE: Cititorii tin cu Parintele. Cititi aici comentarile! si de Cine este acuzatorul Parintelui Justin, martir anticomunist cu 17 ani de temnita. Marko Maximilian Katz: Un spagar al Guvernarii Nastase care foloseste Holocaustul si “antisemitismul” pe post de paravan in fata DNA. De ce acum?
Anchetele Bunei Vestiri

“De ce cred în biruinta Miscãrii Legionare?”

Rãspunsul domnului Mircea Eliade

Dl. Mircea Eliade, membru al Societãtii scriitorilor romãni, a binevoit sã ne rãspundã urmãtoarele la ancheta ziarului nostru: “De ce cred în biruinta Miscãrii Legionare?”:

Cred în destinul neamului românesc – de aceea cred în biruinta Miscãrii Legionare. Un neam care a dovedit uriase puteri de creatie, în toate nivelurile realitãtii, nu poate naufragia la periferia istoriei, într-o democratie balcanizatã si într-o catastrofã civilã.

Putine neamuri europene au fost înzestrate de Dumnezeu cu atâtea virtuti ca neamul românesc. Unitatea lingvisticã este aproape un miracol (limba românã este singura limbã romanicã fãrã dialecte). Românii au fost cei mai buni creatori de State din sud-estul Europei. Puterea de creatie spiritualã a neamului nostru stã mãrturie în folclor, în arta popularã, în sensibilitatea religioasã. Un neam hãrãzit cu atãtea virtuti – biologice, civile, spirituale – poate el pieri fãrã sã-si fi împlinit marea sa misiune istoricã? Poate neamul românesc sã-si sfârseascã viata în cea mai tristã descompunere pe care-ar cunoaste-o istoria, surpat de mizerie si sifilis, cotropit de evrei si sfârtecat de strãini, demoralizat, trãdat, vândut pentru cîteva sute de milioane de lei? Oricât de mare ar fi vina pãrintilor nostri, pedeapsa ar fi prea neînduplecatã. Nu pot crede cã neamul românesc a rezistat o mie de ani cu arma în mânã, ca sã piarã ca un las, astãzi, îmbãtat de vorbe si alcool, imbecilizat de mizerie si paralizat de trãdare. Cine nu se îndoieste de destinul neamului nostru, nu se poate îndoi de biruinta Miscãrii Legionare.

Cred în aceastã biruintã pentru cã, înainte de toate, cred în biruinta duhului crestin. O miscare izvorâtã si alimentatã de spiritualitatea crestinã, o revolutie spiritualã care luptã în primul rând împotriva pãcatului si nevredniciei – nu este o miscare politicã. Ea este o revolutie crestinã. Cuvântul Mîntuitorului a fost înteles si trãit în felurite chipuri, de cãtre toate neamurile crestine, de-a lungul istoriei. Dar niciodatã un neam întreg n-a trãit o revolutie crestinã cu toatã fiinta sa; niciodatã cuvântul Mântuitorului n-a fost înteles ca o revolutie a fortelor sufletesti împotriva pãcatelor si slãbiciunilor cãrnii; niciodatã un neam întreg nu si-a ales ca ideal de viatã cãlugãria si ca mireasã moartea.

Astãzi lumea întregã stã sub semnul revolutiei. Dar în timp ce alte popoare trãiesc aceastã revolutie în numele luptei de clasã si al primatului economic (comunismul) sau al Statului (fascismul) sau al rasei (hitlerismul), Miscarea Legionarã s-a nãscut sub semnul Arhanghelului Mihail si va birui prin harul dumnezeiesc.

De aceea, în timp ce toate revolutiile contemporane sunt politice, revolutia legionarã este spiritualã si crestinã.

În timp ce toate revolutiile contemporane au ca scop cucerirea puterii de cãtre o clasã socialã sau de cãtre un om, revolutia legionarã are drept tintã supremã: mântuirea neamului, împãcarea neamului românesc cu Dumnezeu, cum a spus Cãpitanul. De aceea sensul Miscãrii Legionare se deosebeste de tot ceea ce s-a fãcut pânã astãzi în istorie, si biruinta legionarã va aduce dupã sine nu numai restaurarea virtutilor neamului nostru, o Românie vrednicã, demnã si puternicã – ci va crea un om nou, corespunzãtor unui nou tip de viatã europeanã.

Omul nou nu s-a nãscut niciodatã dintr-o miscare politicã – ci întotdeauna dintr-o revolutie spiritualã, dintr-o vastã prefacere lãuntricã. Asa s- a nãscut omul nou al Crestinismului, al Renasterii etc., dintr-un desãvârsit primat al spiritului împotriva temporalului, dintr-o biruintã a duhului împotriva cãrnii. Omul nou se naste printr-o adevãratã trãire si fructificare a libertãtii. Cred în biruinta Miscãrii Legionare pentru cã cred în libertate, în puterea sufletului împotriva determinismului biologic si economic. Cei care vin în Legiune vin pentru cã se simt liberi. Instinctele de conservare, lasitãtile care zac în sufletul fiecãruia, frica – toate acestea sunt înfrânte. Legionarul nu mai e robul determinismului si al instinctelor biologice. El stie cã “n-are nici un interes”, cã “n-are nimic de câstigat”, integrându- se în Legiune. Dimpotrivã, stie cã va fi lovit în interesele lui, cã viata va fi mai grea, cã poate va intra în temnite, sau poate va da piept chiar cu moartea. toate “interesele” si instinctele acestea, care “determinã” viata fiecãrui om, sunt înfrânte prin marele gest de libertate al aderãrii la Miscarea Legionarã. Se poate spune, fãrã urmã de paradox, cã singurii oameni care cunosc si trãiesc libertatea sunt astãzi, în România, legionarii.

Cei care nu cunosc Legiunea, ca si cei care luptã împotriva ei, continuã sã vorbeascã despre “dictaturã” si se mirã cã tinerii intelectuali aderã cu atâta spontaneitate la o miscare în care “personalitatea” este strivitã si libertatea suprimatã. Am avut prilejul sã mã ocup altãdatã de subita admiratie a oamenilor nostri politici pentru “personalitate”, de teama lor cã în România nu se vor mai putea ridica “personalitãtile”. Îi întrebam atunci câte “personalitãti” a creat regimul libertãtii lor. Unde sunt? Care sunt? Si mai întrebam ce au fãcut politicienii nostri pentru oamenii cu adevãratã “personalitate”, care au iesit la luminã prin munca, geniul sau talentul lor, si au fost osânditi la o viatã de mediocritate si jertfã. Ce au fãcut politicienii nostri, din toate partidele, pentru un Lucian Blaga sau Aron Cotrus, un Camil Petrescu, un Perpessicius si altii? Ce-au fãcut politicienii pentru generatia tânãrã de cãrturari, artisti, tehnicieni si gânditori? Care este tânãrul cu “personalitate” pe care l-a descoperit vreun partid politic si l-a pus la locul pe care-l meritã, i-a dat putinta sã-si fructifice inteligenta sau talentul pentru binele obstesc? Eu stiu cã au fost “descoperiti” o sumã de afaceristi precoci, secretari “inteligenti” si lichele domestice, cu care s-au “întinerit” cadrele partidelor. Apologetii acestia de ultimã orã ai “personalitãtii” sunt tot atât de ridiculi pe cât sunt de ipocriti. Le aminteam cu alt prilej cã în cele mai disciplinate si mai severe ordine cãlugãresti catolice s-au putut înãlta totusi destule personalitãti. Un thomas din Aquino nu seamãnã cu un Francisc din Assisi, un Bonaventura cu un François de Salle. Personalitatea creste si rodeste pretutindeni, si cu cât e mai severã disciplina, cu atât “personalitatea” se defineste mai precis. Disciplina nu e totuna cu “dictatura”, cum lasã a se înselege ponegritorii Legiunii. Disciplina creste si promoveazã personalitãtile – pentru cã orice act de ascultare poate fi un act de comandã asupra ta însuti, asupra instinctelor sau anarhiei tale lãuntrrice. Actul de ascultare îti dã tie comanda asupra bestiei din tine, asupra vietii biologice care încearcã sã te mentinã în evaziv, în comoditate, în cãldicel. Disciplina te întãreste pe tine, îti fãureste peronalitatea. De aceea cavalerii medievali si feudali au fost atât de liberi si de dârji; pentrru cã juraserã credintã (fides, trust, treve) unui sef…

Cred în biruinta Miscãrii Legionare pentru cã cred în dragoste. Dragostea singurã preface bestia în om, înlocuind instinctele în libertate. Dilige et quod vis fac, spunea Fericitul Augustin: “iubeste si fã ce vrei!”. Cel care iubeste cu adevãrat e liber. Dar dragostea transfigureazã pe om si libertatea pe care si-o dobândeste insul iubind nu va stânjeni pe nimeni, nu va face sã sufere pe nimeni. Legionarii nu sunt numai camarazi, sunt frati. Si este atât de puternic valul de dragoste, încât dacã n-ar fi decât el singur, si tot ar trebui sã nãdãjduim în învierea neamului românesc, adicã în biruinta Miscãrii Legionare.

Cred în destinul neamului nostru; cred în revolutia crestinã a omului nou; cred în libertate, în personalitate si în dragoste. De aceea cred în biruinta Miscãrii Legionare, într-o Românie mândrã si puternicã, într-un stil nou de viatã, care va transforma în valori spirituale de universalã circulatie bogãtiile sufletului românesc….

[Buna Vestire, An I, 1937, Decembrie 17, nr. 244, pp1 – 2]

Contra dreptei si contra stângii

Acum vreo câtiva ani erau la modã criticile aduse stângii marxiste si a întregii sale ideologii, pe un motiv foarte simplu si, în fond, foarte cuminte: stânga marxistã si comunismul în spetã, reprezintã o ideologie împrumutatã, calchiatã dupã modele strãine (apusene sau rusesti. Ca urmare este o maimutãrealã de copii bine intentionati, care au citit pânã la surmenare pe Marx si Lenin, alãturi de o propagandã subversivã a Marelui Sanctuar de la Moscova, si de o luptã de clasã de ridicolã importantã socialã, a unui grup de marxisti autohtoni semidocti si fãrã nici o întelegere pentru realitãtile de aici. Asa se spunea acum câtiva ani, când se încerca înfiriparea unei ideologii strãine, marxiste, la noi în tarã.

De vreun an încoace, se încearcã introducerea altei ideologii strãine, poate mai primejdioasã ca cea dintâi: ideologia fascisto- hitleristã, bazatã pe lupta de rasã si de religie, pe sovinism fãrã omenie si pe un patriotism ridicol.

Istoria acestei ideologii de dreapta se cunoaste. Ce a încercat ea si cum a rãtãcit ea mintile cu maimutãreala hitleristã, nu mai e nevoie sã repetãm; o stie toatã lumea, si în gazeta acesta s-a vorbit adesea de ea.

Românii au avut acest destin funest al împrumuturilor strãine cu orice pret. Nu e vorba de culturã, aici, pentru cã valorile culturale, oricât ar fi ele de etnice, au întotdeauna o esentã universalã. Nu e vorba, de asemenea, de împrumuturi materiale; pentru cã progresul nu poate începe fãrã bani, si o tarã bogatã nu este întotdeauna în lipsã de bani. Mã gândesc însã la împrumuturile de doctrinã politicã, la copia ideologiei politice a altor tãri. Doctrina noastrã politicã trebuie sã iasã din chiar realitãtile noastre românesti.

Totusi, dupã cum se stie, de la originile statului nostru modern, doctrina politicã a fost întotdeauna împrumutatã. Ce sã mai vorbim de groaznicele doctrine bãgate cu de-a sila în ,mintea surtucarilor nostri, de la bonjurism si liberalism pânã la sindicalism si “Cultul Patriei”? Sã ne oprim numai la ultima dintre aceste bâlbâieli în stil mare; la “dreapta” si la “stânga” noastrã.

Am vãzut cã existã “dreaptã” si “stângã” în Apus – am inventat si noi una. Sã avem si noi “dreapta” noastrã! Sã avem si noi “stânga” noastrã! În fond, ce avem noi de-a face – cu nevoile neamului nostru – cu asemenea scheme apusene?! Pentru noi, pentru istoria si realitãtile noastre de azi, existã numai douã drumuri: înainte si înapoi, revolutie sau reactiune. Sã nu se confunde “stânga” cu revolutia si “dreapta” cu reactiunea, sã nu se confunde realitãti cu formule, fenomene organice cu ideologii abstracte. Stânga poate fi tot atât de reactionarã ca si dreapta – si vice-versa.

Ce cãutãm noi la dreapta sau la stânga, n-am înteles niciodatã. Cum putem noi imita hitlerismul care persecutã crestinãtatea sau comunismul care incendiazã catedralele (vezi telegramele de la Paris de acum douã zile) – îmi stã mintea în loc, dar nu înteleg. Huligani si barbari sunt si comunistii incendiatori de biserici – ca si fascistii prigonitori ai evreilor. Si unii si altii calcã în picioare omenia, credinta intimã pe care e liber s-o aibã fiecare individ. Si unii si altii se rãscoalã teluric contra sâmburelui dumnezeiesc din fiecare om, contra credintei si omeniei lui.

Priviti dreapta: oameni decapitati în Germania, gânditori prigoniti în Italia, preoti crestini schingiuiti în Germania, evrei expulzati. Priviti stânga: preoti crestini pusi la zid în Rusia, libertatea de gândire pedepsitã cu moartea, huliganismul comunistilor de la Paris, acei bravi comunisti francezi, care militeazã pentru un înalt ideal umanitar si-si inaugureazã Evul incendiind catedralele. Frumos ideal! Frumoase perspective!

Amintiti-vã cazul Spaniei. Dupã odioasa dictaturã a imbecilului Primo de Rivera – autor al atâtor crime politice, care a expulzat pe Miguel de Unamuno – vine revolutia “de stânga”, cu catedrale incendiate, cu preoti schingiuiti, cu cãlugãrite violate. Parcã n-ar mai exista omenie. Parcã o mahala de bieti ovrei coplesitã de necazuri – sau o mãnãstire de maici ar fi capul rãutãtilor.

Si totusi, oameni inteligenti se încãpãtâneazã sã introducã aceastã tarã blândã în Codul Bunului Cãlãu hitlerist sau Codul Bestiei Rosii marxist. Nu, domnilor, nu vã lãsati pãcãliti de vorbe. tot atâta sânge nevinovat se va vãrsa pe strãzi, fie cã “puterea” va fi cuceritã de “stânga”, fie de “dreapta”. Vom vedea bãtrâni cu capetele sparte, oameni pusi la zid si femei necinstite – si într-un caz , si în celãlalt. Si ne vom trezi mai pãcãtosi, mai îngreunati de viata aceasta tristã – si în dimineata steagului rosu, ca si în dimineata cãmãsilor verzi. Este aceeasi barbarie în amândouã pãrtile. Aceeasi dictaturã a brutei, a imbecilului, si a incompetentului – si în Rusia, si în Germania.

Cine simte înapoia lui Istoria, cine simte Dacii loiali si modestia voievozilor si dârzenia rãzesilor, cine simte cã pe acest pãmânt românesc s-a vãrsat atâta sânge numai pentru a pãstra nestirbitã omenia – si în care cauzã am pierdut cultura si civilizatia, în veacuri de luptã – acela nu-si poate uita mintea nici la stânga, nici la dreapta. Pentru acela, existã numai un drum: înainte.

[În Credinta, An II, 14 Februarie 1934, nr.59, p.2]

Pilotii orbi

Imoralitatea clasei conducãtoare românesti, care detine “puterea” politicã de la 1918 încoace, nu este cea mai gravã crimã a ei. Cã s-a furat ca în codru, cã s-a distrus burghezia nationalã în folosul elementelor alogene, cã s-a nãpãstuit tãrãnimea, cã s-a introdus politicianismul în administratie si învãtãmânt, cã s-au desnationalizat profesiunile libere – toate aceste crime împotriva sigurantei statului si toate aceste atentate contra fiintei neamului nostru, ar putea – dupã marea victorie finalã – sã fie iertate. Memoria generatiilor viitoare va pãstra, cum se cuvine, eforturile si eroismul anilor cumpliti 1916- 1918 – lãsând sã se astearnã uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor.

Dar cred cã este o crimã care nu va putea fi niciodatã uitatã: acesti aproape douãzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai cã i-am pierdut (si când vom mai avea înaintea noastrã o epocã sigurã de pace atât de îndelungatã?!) – dar i-am folosit cu statornicã voluptate la surparea lentã a statului românesc modern. Clasa noastrã conducãtoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a fãcut vinovatã de cea mai gravã trãdare care poate înfiera o elitã politicã în fata contemporanilor si în fata istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politicã. Nu e vorba de o simplã gãinãrie politicianistã, de un milion sau o sutã de milioane furate, de coruptie, bacsisuri, demagogie si santaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însãsi existenta istoricã a neamului românesc: oamenii care ne-au condus si ne conduc nu mai vãd.

Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase si mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europã – luntrea statului nstru este condusã de niste piloti orbi. Acum, când se pregãteste marea luptã dupã care se va sti cine meritã sã supravietuiascã si cine îsi meritã soarta de rob – elita noastrã conducãtoare îsi continuã micile sau marile afaceri, micile sau marile bãtãlii electorale, micile sau marile reforme moarte.

Nici nu mai gãsesti cuvinte de revoltã. Critica, insulta, amenintarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii acestia sunt invalizi: nu mai vãd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de cãpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.

Istoria cunoaste unele exemple tragice de state înfloritoare si puternice care au pierit în mai putin de o sutã de ani fãrã ca nimeni sã înteleagã de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldatii tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism între timp. Si deodatã, statele acestea pier, dispar din istorie. În câteva sute de ani dupã aceea, cetãtenii fostelor state glorioase îsi pierd limba, credintele, obiceiurile – si sunt înghititi de popoare vecine.

Luntrea condusã de pilotii orbi se lovise de stânca finalã. Nimeni n-a înteles ce se întâmplã, dregãtorii fãceau politicã, negutãtorii îsi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste si tãranii de ogorul lor. Numai istoria stia cã nu va mai duce multã vreme povara acestui stârv în descompunere, neamul acesta care are toate însusirile în afarã de cea capitalã: instinctul statal.

Crima elitelor conducãtoare românesti constã în pierderea acestui instinct si în înfiorãtoarea lor inconstientã, în încãpãtânarea cu care îsi apãrã “puterea”. Au fost elite românesti care s-au sacrificat de bunã voie, si-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam. Clasa conducãtorilor nostri politici, departe de a dovedi aceastã resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i stã în putintã ca sã-si prelungeascã puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambitiile pe care si le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Si nu în aceste câteva miliarde risipite si câteva mii de constiinte ucise stã marea lor crimã, ci în faptul cã mãcar acum, când încã mai este timp, nu înteleg sã se resemneze.

Sã amintim numai câteva fapte si vom întelege de când ne conduc pilotii orbi.

Cel dintâi lucru pe care l-au fãcut iugoslavii dupã rãzboi a fost sã colonizeze Banatul românesc aducând în masã de-a lungul frontierei cele mai pure elemente sârbesti. Iugoslavii, atunci ca si acum, erau departe de a avea linistea si coheziunea politicã pe care am fi putut-o avea noi: problema croatã isbucnise cu violentã. Cu toate acestea, stiind cã adevãrata granitã nu e cea însemnatã pe hãrti ci limita pânã unde se poate întinde un neam (Nae Ionescu) – au fãcut tot ce le-a stat în putintã ca sã deznationalizeze judetele românesti. Si se pare cã au reusit. În orice caz, acum, la granita Banatului, stau masive colonizãri sârbesti, sate care nu existau la conferinta pãcii…

La “plebiscitul” din 1918-1919, toate satele svãbesti au votat alipirea la România Mare. S-a obtinut astfel o impresionantã majoritate. Nici un guvern român n-a fãcut, însã, nimic pentru aceste elemente germanice, singurii aliati sinceri pe care i- am fi putut avea pentru ca sã contrabalansãm elementele maghiare. Dimpotrivã, de la unire încoace sasii si svabii au fost necontenit umiliti – iar ungurii favorizati.(Ce imbecil complex de inferioritate am dovedit, fiindu-ne teamã de unguri!). În 1918 sasii nu se întelegeau cu svabii. Am fi putut profita de aceste neîntelegeri. N-am profitat. Dimpotrivã, am fãcut tot ce ne-a stat în putintã ca sã accelerãm unirea tuturor elementelor germanice. Si astãzi, sasii si svabii sunt uniti – si sunt împotriva noastrã.

Ungurii au colonizat granita încã din 1920, desi si astãzi se gãsesc înapoia acestei centuri de fier nu stiu câte sute de mii de români. Noi n-aveam nevoie de colonizãri, pentru cã toate satele de pe frontierã sunt românesti. În schimb, am stat cu mâinile în sân si am privit cum se întãreste elementul evreiesc în orasele din Transilvania, cum Deva s-a maghiarizat complet, cum tara Oasului s-a pãrãginit, cum s-au fãcut colonizãri de plugari evrei în Maramures, cum au trecut pãdurile din Maramures si Bucovina în mâna evreilor si maghiarilor etc. etc.

Cei 10.000 de tãrani români veniti din Ungaria continuã sã moarã de foame. Am luat sate de români din Banat si am colonizat Cadrilaterul – în loc sã pãstrãm pe bãnãteni acolo umde sunt si sã aducem la frontiera bulgarã numai macedoneni, singurii care rãspund la cutit cu toporul si la insulte cu carabina. Astãzi româncele bãnãtene cersesc în Balcic…

Dintre toate minoritãtile noastre, în afarã de armeni, numai turcii erau cei mai inofensivi; i-am lãsat sã plece. Pãmânturile lor, în bunã parte, au intrat în stãpânirea bulgarilor. Bazargicul este complet bulgarizat. Ceva mai mult. Am lãsat pe bulgari sã-si cumpere si sã cultive pãmânt pânã la Gurile Dunãrii. Pilotii orbi s-au fãcut unealta celei mai înspãimântãtoare crime împotriva fiintei statului românesc: înaintarea elementului slav din josul Dunãrii spre Deltã si Basarabia. N-a fost un singur om politic român care sã înteleagã cã ultima noastrã nãdejde, asa cum suntem înconjurati de oceanul slav, este sã ne împotrivim cu toate puterile unirii slavilor dunãreni cu slavii din Basarabia. În loc sã alungãm elementul bulgãresc din întreaga Dobroge – noi am colonizat pur si simplu Gurile Dunãrii cu grãdinari bulgari.

În acelasi timp, pilotii orbi au deschis larg portile Bucovinei si Basarabiei. De la rãzboi încoace, evreii au cotropit satele Maramuresului si Bucovinei si au obtinut majoritatea absolutã în toate orasele Basarabiei. Ceva mai grav: rutenii s-au coborât de- a lungul Basarabiei si astãzi mai au foarte putin sã- si dea mâna cu bulgarii care au suit pe Dunãre. Reni este punctul de unire a celor douã populatii slave – pe pãmânt românesc. Imediat dupã rãzboi, în Basarabia românii reprezentau 68 la sutã din populatie. Astãzi, dupã statistici oficiale, ei sunt numai 51 la sutã.

Elitele politice românesti, în loc sã se intereseze de-aproape de problema Ucrainei prin încurajarea agitatiilor separatiste – asa cum au fãcut guvernele austriece pânã la rãzboi, încurajând sistematic pe ruteni ca sã loveascã în români si poloni – s-au multumit sã tolereze întinderea ucrainienilor nu numai în Bucovina, dar si în Basarabia.

În anul 1848, rutenii din Galitia revendicau o parte din Bucovina pentru provincia lor (Galitia), care ar fi trebuit sã devinã semi-autonomã în reorganizarea Austriei pe baze federale (planul Palacki). Românii bucovineni de atunci au stiut sã se apere (în Constituanta austriacã de la Kremsir). Dar rutenii, dupã rãzboiul cel mare, au gãsit un neasteptat aliat în pilotii orbi ai României care, în loc sã lupte pentru revendicãrile ucrainiene dincolo de Nistru (crearea statului-tampon Ucraina) si-au arãtat prietenia fatã de acesti slavi lãsându-i sã se înmulteascã peste mãsurã în Bucovina si sã coboare cât mai jos în Basarabia. Astãzi, un savant ucrainean de la universitatea din Varsovia, refugiat politic, expune la seminarul de geografie din Berlin hãrti ale viitorului stat ucrainean în care se gãsesc înglobate Bucovina si Basarabia. Nãdãjduiesc cã la ceasul când stiu lucrurile acestea, prietenul care mi- a atras atentia asupra hãrtilor profesorului ucrainean (profesor la universitatea din Varsovia) a izbutit sã le fotografieze pe toate – pentru ca sã facem amândoi dovada, dacã va fi nevoie.

Inutil sã mai continui. Si am fost stãpânit de acest înspãimântãtor sentiment al inutilitãtii în tot timpul cât am scris paginile de fatã. Stiu foarte bine cã ele nu vor avea nici o urmare. Stiu foarte bine cã evreii vor tipa cã sunt antisemit, iar democratii cã sunt huligan sau fascist. Stiu foarte bine cã unii îmi vor spune cã “administratia” e proastã – iar altii îmi vor aminti tratatele de pace, clauzele minoritãtilor. Ca si când aceleasi tratate au putut împiedica pe Kemal Pasa sã rezolve problema minoritãtilor mãcelãrind 100.000 de greci în Anatolia. Ca si când iugoslavii si bulgarii s-au gândit la tratate când au închis scolile si bisericile românesti, deznationalizând câte zece sate pe an. Ca si când ungurii nu si-au permis sã persecute fãtis, cu închisoarea, chiar satele germane, ca sã nu mai vorbesc de celelalte. Ca si când cehii au sovãit sã paralizeze, pânã la sugrumare, minoritatea germanã!

Cred cã suntem singura tarã din lume care respectã tratatele minoritãtilor, încurajând orice cucerire de-a lor, preamãrindu-le cultura si ajutându- le sã-si creeze un stat în stat. Si asta nu numai din bunãtate sau prostie. Ci pur si simplu pentru cã pãtura conducãtoare nu mai stie ce înseamnã un stat, nu mai vede.

Pe mine nu mã supãrã când aud evreii tipând: “antisemitism”, “Fascism”, “hitlerism”! Oamenii acestia, care sunt oameni vii si clarvãzãtori, îsi apãrã primatul economic si politic pe care l-au dobândit cu atâta trudã risipind atâta inteligentã si atâtea miliarde. Ar fi absurd sã te astepti ca evreii sã se resemneze de a fi o minoritate, cu anumite drepturi si cu foarte multe obligatii – dupã ce au gustat din mierea puterii si au cucerit atâtea posturi de comandã. Evreii luptã din rãsputeri sã-si mentinã deocamdatã pozitiile lor, în asteptarea unei viitoare ofensive – si, în ceea ce mã priveste, eu le înteleg lupta si le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul.

Tristetea si spaima mea îsi au, însã, izvorul în altã parte. Pilotii orbi! Clasa aceasta conducãtoare, mai mult sau mai putin româneascã, politicianizatã pânã în mãduva oaselor – care asteaptã pur si simplu sã treacã ziua, sã vinã noaptea, sã audã un cântec nou, sã joace un joc nou, sã rezolve alte hârtii, sã facã alte legi. Acelasi si acelasi lucru, ca si când am trãi într-o societate pe actiuni, ca si când am avea înaintea noastrã o sutã de ani de pace, ca si când vecinii nostri ne-ar fi frati, iar restul Europei unchi si nasi. Iar dacã le spui cã pe Bucegi nu mai auzi româneste, cã în Maramures, Bucovina si Basarabia se vorbeste idis, cã pier satele românesti, cã se schimbã fata oraselor – ei te socotesc în slujba nemtilor sau te asigurã cã au fãcut legi de protectia muncii nationale.

Sunt unii, buni “patrioti”, care se bat cu pumnul în piept si-ti amintesc cã românul în veci nu piere, cã au trecut pe aici neamuri barbare etc.Uitând, sãracii cã în Evul Mediu românii se hrãneau cu grâu si peste si nu cunosteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitând cã blestemul a început sã apese neamul nostru odatã cu introducerea secarei (la sfârsitul Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul grâului. Au venit apoi fanariotii care au introdus porumbul – slãbind considerabil rezistenta tãranilor. Blestemele s-au tinut apoi lant. Mãlaiul a adus pelagra, evreii au adus alcoolismul (în Moldova se bea pânã în secolul XVI bere), austriecii în Ardeal si “cultura” în Pricipate au adus sifilisul. Pilotii orbi au intervenit si aici, cu imensa lor putere politicã si administrativã.

Toatã Muntenia si Moldova de jos se hrãneau iarna cu peste sãrat; cãrutele începeau sã colinde Bãrãganul îndatã ce se culegea porumbul si pestele acela sãrat, uscat cum era, alcãtuia totusi o hranã substantialã. Pilotii orbi au creat, însã, trustul pestelui. Nu e atât de grav faptul cã la Brãila costã 60-100 lei kilogramul de peste (în loc sã coste 5 lei), cã putrezesc vagoane întregi cu peste ca sã nu scadã pretul, cã în loc sã se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brãilei se recolteazã numai 5 vagoane si se vinde numai unul (restul putrezeste), grav e cã tãranul nu mai mãnâncã, de vreo 10 ani, peste sãrat. Si acum, când populatia de pe malul Dunãrii e seceratã de malarie, guvernul cheltuieste (vorba vine) zeci de milioane cu medicamente, uitând cã un neam nu se regenereazã cu chininã si aspirinã, ci printr-o hranã substantialã.

Nu mai vorbiti, deci, de cele sapte inimi în pieptul de aramã al românului. Sãrmanul român, luptã ca sã-si pãstreze mãcar o inimã obositã care bate tot mai rar si to mai stins. Adevãrul e acesta: neamul românesc nu mai are rezistenta sa legendarã de acum câteva veacuri. În Moldova si în Basarabia cad chiar de la cele dintâi lupte cu un element etnic bine hrãnit, care mãnâncã grâu, peste, fructe si care bea vin în loc de tuicã.

Noi n-am înteles nici astãzi cã românul nu rezistã bãuturilor alcoolice, ca francezul sau rusul bunãoarã. Ne lãudãm cã “tinem la bãuturã”, iar gloria aceasta nu numai cã e ridiculã, dar e în acelasi timp falsã. Alcoolismul sterilizeazã legiuni întregi si ne imbecilizeazã cu o rapiditate care ar trebui sã ne dea de gândit.

…Dar pilotii orbi stau surâzãtori la cârmã, ca si când nimic nu s-ar întâmpla. Si acesti oameni, conducãtori ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de bunã-credintã, si cu bunãvointã; numai cã, asa orbi cum sunt, lipsiti de singurul instinct care conteazã în ceasul de fatã – instinctul statal – nu vãd suvoaiele slave scurgându- se din sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pãmânt românesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia si meseriile care dispar lãsând locul altor neamuri… Nu simt cã s-au schimbat unele lucruri în aceastã tarã, care pe alocuri nici nu mai pare româneascã.

Uneori, când sunt bine dispusi, îti spun cã n- are importantã numãrul evreilor, cãci sunt oameni muncitori si inteligenti si, dacã fac avere, averile lor rãmân tot în tarã. Dacã asa stau lucrurile nu vãd de ce n-am coloniza tara cu englezi, cãci si ei sunt muncitori si inteligenti. Dar un neam în care o clasã conducãtoare gândeste astfel, si-ti vorbeste despre calitãtile unor oameni strãini – nu mai are mult de trãit. El, ca neam, nu mai are însã dreptul sã se mãsoare cu istoria…

Cã pilotii orbi s-au fãcut sau nu unelte în mâna strãinilor – putin intereseazã deocamdatã. Singurul lucru care intereseazã este faptul cã nici un om politic român, de la 1918 încoace, n-a stiut si nu stie ce înseamnã un stat. Si asta e destul ca sã începi sã plângi.

[Vremea, Nr. 505, 19 Septembrie 1937, p. 3]

Sursa: Miscarea.net

You can leave a response, or trackback from your own site.

7 Responses to “Mircea Eliade nu s-a dezis niciodata de Miscarea Legionara, in Occident fiind. De ce ar face-o Parintele Justin la el acasa, dupa 17 ani de temnita? Eliade in presa legionara: De ce cred in biruinta Miscarii Legionare. Contra dreptei si contra stângii”

  1. jan dinu says:

    Voi acasa sunteti milioane ..
    Nimic sa nu va stea’n cale
    Stati la bine shi la r5au
    Cu voi e bunul Dumnezeu !

    Vointza fie’n tzara voastra
    Veghiati izbinda sa se implineasca
    O lupta ai ,de ce s-a stai …
    Romane :alege intre iad shi rai !!

    JD-USA

  2. VR says:

    Doamne ajuta! Multumim, domnule Jan Dinu!

  3. Valeriu says:

    Dar pe ce se bazeaza cei care spun ca Eliade s-a dezis de Miscare?Exista vreun text in acest sens?

    Multumesc

  4. jan dinu says:

    @ Raspuns pentru Valeriu:
    Pe un interviu pe care Legionarul Mircea Eliade
    l-a dat democratei – Anna Pauker in NY la Washington PRost …
    Martori a fost Maxxmilian Katz shi nepotul
    Gisselei Wass – Bogdan Olteanu (cu nume real KAKoWeanu)
    PS . Spre sfirsitul vietii a fost shi mai
    convins de atitea schimbari cu schimonosiri
    ai lumii democrate ca ce-a gindit shi urmat in
    tinerete a avut dreptate !

  5. Kristijan Ivancic ZG -HR says:

    In 1918 din toate zarele plecau romani catre ROMANIA MARE.
    Visu lor jera realitate, glasurile lor trebujau sa se auda…
    Majoritatea lor se regasesc peste ani in Miscarea Legionara.

Leave a Reply

Powered by WordPress

toateBlogurile.ro

customizable counter
Blog din Moldova